Se afișează postările cu eticheta Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eminescu. Afișați toate postările

duminică, 15 ianuarie 2012

EMINESCU, VORBIND DESPRE GUVERNUL BOC SI OPOZITIE


(397)Dacă România e destinată pieirei, după cum ne-o arată jurnalele opoziţiunei, atunci venirea orşecui la putere este indiferentă, căci tot ce piere e organic (ceva neorganic nu poate pieri) tot însă ce-i organic e destinat unei pieiri neînlăturate şi moartea sa este o cestiune de timp – prin urmare, în sine astă moarte nu poate fi nici oprită , nici accelerată - căci c-un cuvânt de privim trecutul, vedem că nimic nu s-a putut întâmpla astfel de cum s-a întâmplat într-adevăr, vedem că, cauza e identică cu necesitatea, când însă ştim că, orce trecut,  a  fost odinioară viitor, că prin urmare şi viitorul nostru va deveni odată trecut cu acelaş caracter de necesitate intrinsecă, atunci ne convingem că pentru un stat, la care pornirea spre pieire se constată, după cum e al nostru, şi a cărui nimicire e decisă de nepăsarea internă şi de interese esterioare, ba în a cărui boală şi decadenţă locuitorii ce dau tonul îşi fac materie predilectă de discuţie, nu spre a le îndrepta (căci cine vrea să-ndrepte nu aşteaptă să vie la guvern pentru aceasta) ci spre a denigra o putere foarte neputincioasă în asemenea materie, pentru a uza de foloasele materiale ale acesteia, unui asemenea stat zic, îi este indiferentă schimbarea de guvern, şi fiecare face bine care-naintea deluviului general cearcă a trăi cât se poate de bine şi cu plăcere, asemenea ciumei din Florenţa.

Într-adevăr, statul e un organism, ca orişicare altul, ca statul albinelor şi-al furnicilor, şi ca corpul, de esemplu. Dacă un organ nu-şi împlineşte funcţiunea sa, este probabil că nu el este de vină, ci o cauză esterioară, venită de dinafară. Este ştiut şi fiziologic, că boalele se nasc din reacţia în contra lumei esterioare, că influenţează sau au influenţat asupra organismului, iar nu din natura intrinsecă a acestuia.

Asemenea, dacă un organ al societăţii, de ex. judecătorii, nu funcţionează după legi, ci după natura inerţiei lor, adică după natura rea a omului particular, cauza este că, corpul întreg se află într-o nesănătoasă reacţiune contra puterilor naturei, corpul întreg al statului este bolnav. De aceea este pe deplin îndreptăţită partida care-şi apără cu orice mijloace starea ei la putere, căci o alta care promite mai mult poporului, desigur că-l înşală. 

"DACA ROMANIA..."(2264)

Urât şi sărăcie, de Mihai Eminescu

Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip și cântec ­ urât și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... și făr- să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde ­ ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine ­
Aceasta nu e nobil... Dar toți ­ și-ndeosebi
O fac ușor ­ tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,
Când pentru o privire dai viață, dai noroc,
Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!

În van căta-veţi…de Mihai Eminescu

În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Și ce rămase umbra simțirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca și ea.

Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Țărână-i azi, și nimic mai mult.

Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Și unde-s astăzi vechii și marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?

Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de nații cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.

Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân și îi fac de râs.

Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Și el își face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.

Căci nu-i s-ardice bolțile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.

Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.

În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Cereţi cânturi de iubire, de Mihai Eminescu




Cereți cânturi de iubire:
Niciodată n-am iubit ­
Vesel cânt de fericire?
Fost-am eu doar fericit?

Nu, de când eu sunt în lume
Nimeni, nimeni pe pământ
N-a zâmbit l-a mele glume,
N- ascultat al meu cuvânt.

Nu, de când eu sunt pe lume,
Fericirea n-am băut;
De râdeam cu veselie,
Eu în veci m-am prefăcut.

Am întors apoi cojocul
Când iubirii mi -s-ofereau;
Le-am fugit ­ și râsul, jocul,
Cu mândrie le-am respins.

Plin de nevinovăție
În aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.

Astăzi ea mă înconjoară,
Astăzi eu blestăm și fug.
A mea inimă fecioară
N-a primit. ­ Azi nu voi jug.


*



Ah, odat orice femeie
Mie-un înger se părea,
Pe-orișicare-aș fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.

Dar vai! cine-o să se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Și cu ochiul turburat?

Aveam spirit ­ dar prea fine
Păreau glumele-mi la proști.
Cei bătrâni credeau că anii
Le da drept să nu m-asculte.

Astăzi, voi, femei, iubire
Mi-oferiți ­ azi n-o voi eu.
Azi bătrâni cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.

Dară astăzi cu mândrie
Eu nu voi să le răspund.
Ah! vor ști ei vreodată
Câte lacrimi eu am plâns?

Amorul unei marmure, de Mihai Eminescu

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemîndul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfîșie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc,
Și norii-și spun în tunet durerea lor mugindă,
Gîndirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere
O piatră să ador.

Murindului speranța, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinței Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ți, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surîsului tău lin,
Nimic decît o rază din fața ta senină,
Din ochiul tău senin.

Și te iubesc, copilă, cum repedea junie
Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie
Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sînu-mi gingașul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire
Un diadem de foc.

Și-aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie,
Aș pune lege lumii rîzîndul tău delir,
Aș face al tău zîmbet un secol de orgie,
Și lacrimile-ți mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.

Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mînie,
Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvinețită, cu fața cenușie
Icoana ce-a iubit.

La o artista, de Mihai Eminescu

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,
Credeam că ești chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ș-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria ­
Și-n tine revede sublimul său vis.

Numai Poetul, de Mihai Eminescu







Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec și mor

Ca și miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.




Numai poetul,

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului :

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde pasări ca el

Se-ntrec în cântări.

1869

miercuri, 7 iulie 2010

Death...

Ori câte stele ard în înălţime
Ori câte unde-aruncă 'n faţă-i marea:
Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
Ce-or fi 'nsemnând, ce vor - nu ştie nime.

Deci cum voeşti, tu poţi urma cărarea;
Fii bun şi mare, ori pătat de crime:
Acelaş praf, aceeaş adancime!
Iar moştenirea ta şi a tot: uitarea!

Par'că mă văd murind: în umbra porţii
Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape,
Aud cântări şi văd lumini de torţii.

O, umbră dulce, vino mai aproape,
Să simt plutind deasupră-mi geniul morţii
Cu aripi negre, umede pleoape.

Eminescu -Sonet
cu formele şi punctuaţia autorului

Keith Jarrett-Death and The Flower