Lumiere, oh Lumiere
o mie de ani uitându-mă la tine, de trăiam,
că doar murind te voi afla, nu mă gândeam.
Ai apărut vedere cumplită, şi dureroasă, şi foarte chinuită
Doar versul tău iubit, mi-a dat loc de gândit:
Să plouă peste noi lumină prin nenumărate căi
mi-ai zis, şi versul a-nceput să-mi roadă-n suflet văi.
Hăuri de iad - în care n-aş fi voit în veci cu inima s-ajung -
topit-au piatra îngheţată de-al vieţii tăvălug.
De negură şi întuneric dens am fost învăluită,
de spaime şi fierberi, de prejudecăţi răstignită
şi toate astea, numai ca să mor
şi ca lumina să-mi răsară în pridvor...
dar, ca să mă ridic, treb'ea întâi să mă cobor.
Lumiere, oh Lumiere,
De-ar fi acum s-o pot lua de la-nceput
Toţi ţepii mi-aş dori să ţi-i sărut;
Înţepătura lor e viaţă, lumină care clocoteşte
sub masca moartă, cu care lumea ne împământeneşte...
