Despre asanarea culturii, si gastile unora

"Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute, se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice. 

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturii? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii? 

O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.” 

Farmecul limbajului este semnul celor alesi, spunea Titu Maiorescu in “Direcția nouă în poezia și proza română” din 1872. De atunci am avut parte de Mihai Eminescu, de Nichita Stanescu, si de o intreaga pleiada de poeti destul de culti pentru a nu derapa poezia romaneasca inspre ridicol si grotesc. 

Traim vremuri apocaliptice in cultura. Cultura a ajuns apanajul oamenilor fara cultura, al oamenilor daruiti cu ceva talente artistice care, sub pretextul de a reprezenta glasul poporului, ne dau o poezie grotesca, plina de declamatii politice, de simțiri meșteșugite, extazieri și disperări de ocazie, lipsita de aerul răcoritor de putere și sănătate sufletească. Din dorinta de succes si epatare a unui public rascolit de criza si de conflictele de pe scena politica, asa-zisa poezie vine sa aprinda ura asupra unor triste figuri politice in care justitia se dovedeste a fi neputincioasa caci este formata ea insasi din oameni aserviti intereselor politice si materiale, tot mai hidoase, din acest inceput de secol XXI. Dorintele de putere si succes in detrimentul culturii au cuprins pe multi dintre romanii talentati pe care inca ii mai da poporul acesta oprimat de o diabolica si imbolnavita sufleteste clasa politica, incapabila a ne insanatosi invatamantul si educatia, justitia, cultura si valorile morale si etice in care credeam inainte de comunism. 

Visand in continuu la succes rasunator Daniel Iancu se agata de figuri politice de porci, asemenea celor din “Ferma animalelor” lui Orson Wells, si creeaza o poezie slaba, grotesca si lipsita de valoare artistica. Oamenii nu mai gusta cultura, ci grotescul, si artistii nostri de frica sa nu moara fara lauri - ca odinioara marii artisti -  le serveste exact ce vor: grotesc si ilaritate de prost care ranjeste ascultand poezie lipsita de poezie si muzica lipsita de muzica. Daniel Iancu il injura din nou pe Nastase! iar  pe mine  ma urmareste impreuna cu "gasca" lui, de pe axa Iasi-Ploiesti-Constanta  intr-un mod cat mai comunist cu putinta, sub pretextul paranoid ca "lovesc" in imaginea lui artistica. Un artist cu o opera artistica de valoare are o imagine care nu poate fi schimbata de nimeni vreodata, oricat ar incerca cineva sa i-o schimbe. Un artist adevarat nu este deranjat de critica, fiindca stie ca opera sa este puternica, are valoare culturala reala, si nu sta pe picioare de lut.

Au existat de cand lumea caractere ca ale domniei sale, nu este o noutate in istorie. Dar cum critica a disparut din domeniul culturii fiindca nici macar nu se mai face cultura, vin cu exemple din vremurile cand critica era cel mai sanatos mod de asanare al culturii. 

Eugen Ionescu ramanea stupefiat acum cateva bune decenii in urma, de rautatea si putinatatea sufleteasca a lui Camil Petrescu in fata criticii facute de tanarul Eugen Ionescu cartii “Patul lui Procust”. 

“Lectura “Patului lui Procust” mi-a lasat o impresie critica defavorabila. Constiinta mea critica nu ar fi suferit desigur, prea mult, daca nu strigam tuturor acest adevar al meu. Voiam totusi sa-l strig pentru ca, pe de o parte, socoteam nemeritat succesul romanului. Si, pe de alta parte, si mai ales, spiritul meu de contrazicere era incitat de multitudinea criticilor favorabile dar mercenare care se scriau in jurul acestui roman. In al treilea rand, pentru ca toata critica era de acord intru elogierea fara reticente a romanului, glasul meu izolat si contradictoriu ar fi sunat paradoxal – ceea ce este totdeauna nostim. Nu stiu bine daca ma asteptam la ruperea relatiilor de prietenie care ma legau de Camil Petrescu. Cred ca la inceput nu.” 

O aversiune diabolica a iesit la iveala din sufletul literatului Camil Petrescu, prea mandru ca sa primeasca jocul polemicilor critice pe care Eugen Ionescu declara ca il face de dragul adevarului si al culturii. A proliferat amenintari la adresa lui Eugen Ionescu si a incercat sa-l inspaimante. Camil Petrescu a declarat atunci fara rusine ca el "a mai nenorocit cariera lui Al. Philippide, a lui Gib Mihaescu, ca Petru Comarnescu a fugit in America in urma unor polemici intreprinse contra lui, ca a taiat din radacina inceputurile lui Constantin Noica care, de altfel, nici nu a mai indraznit sa apara in publicistica de atunci, ca, de cand a spus tuturora ca d. Serban Cioculescu este ininteligent, toata lumea repeta usor ca d. Serban Cioculescu este ininteligent. Gandindu-ma ca va scrie si despre mine lucrurile spuse despre acesti oameni faimosi, m-a cuprins o mare mandrie si pofta de a polemiza cu Camil Petrescu si banda lui pana la o desfiintare completa.” scria Eugen Ionescu in "NU".

Eu nu sunt marele Eugen Ionesco, si opinia mea nu este romanul critic “Nu”, dar pot simti o poezie proasta de departe, asa cum elevul mediocru simte si iti numeste care profesor este capabil si care nu. 

“Gasca” lui Daniel Iancu - ca sa nu-i zic ca si Eugen Ionescu "banda"-  sta pe urmele mele de ceva timp, si probabil va mai sta mult timp de acum incolo, fiindca am dreptul si libertatea de a-mi spune parerea in legatura cu opera lui artistica. Iar apucaturile lui comuniste si mandria  sa diabolica, nu pot sa nu le dau pe fata, nu din alt motiv, ci pentru ca i-am cunoscut ghearele si rautatea, inclinarea catre prostie si putinatatea sufleteasca a acestui artist care nu se da in laturi de la a “calca pe cadavre” in dorinta sa de ascensiune si succes. M-am mirat citind afirmatia lui despre Dana Andronie, pe care o numeste “o angajata” si careia ii poarta o dusmanie nedisimulata pentru doua propozitii de critica pe care jurnalista a indraznit sa le faca catorva dintre cantecele si poeziile sale. Si doua propozitii dintr-un articol, la Daniel Iancu devin in mod paranoid "articole cel puţin răutăcioase la adresa mea, dacă nu chiar prost documentate, sau probabil fără să înţeleagă versurile şi muzica". Exista la Daniel Iancu un cult al personalitatii la fel de scabros ca al comunistilor de frunte ai erei Ceausescu. Mi-e greata de aceasta atitudine pe care intelege sa o adopte acest "folkist", pentru ca in loc sa se apuce de cultura si culturalizare a lui insusi mai intai, se preteaza la "vanatori de vrajitoare". Ceea ce mi se confirma ca oamenii fug de confruntarea cu propriul lor suflet ca dracul de tamaie, si nu precupetesc nici un efort pentru a desfiinta sau macar amana aceasta intalnire a lor, cu ei insisi.

Mai departe, il las pe Titu Maiorescu sa-I spuna lui Daniel Iancu despre “poezia” sa “de folk” pus in slujba romanilor, dar de fapt, numai a lui insusi. 

”Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orice merit cultural”. 

“Că în acest timp al vieței, lipsa de cugetare matură și o deșertăciune neînfrânată împinge pe atâția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturând-o în rime și metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiți sau mai deșerți decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult și ce se petrece numai la noi este necuviința cu care asemenea "păcate ale tinereței" - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură și se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficiență ce o păstrează autorii lor și încrederea în care se susțin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura țării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinație mai firească. 

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormități; respectul pentru public, respectul în care au știut să se ție jurnalele și curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafața vieței intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa și menține în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlățesc în toată voia și amenință a falsifica judecata publicului și a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, își părăsesc studiile regulate și se încântă cu laurele ieftine ale publicității de o zi, și le este așa de însemnat numărul, încât astăzi își fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înșela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noștri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale și prin poliții, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganța devine "om de litere", jurnalist, poet și, îndată ce cu o limbă și cu o ortografie deplorabilă știe să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă "cu fericire coloanele" d-lor, să-l patenteze drept literat și "anteluptător al culturei naționale". 

De aci înainte timpul și activitatea acestor nefericiți se pierde cu producerea de maculatură literară, și o parte a timpului și activității generației june se pierde cu cetirea acestei maculaturi. 

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mișcarea literaturei române merită să fie observată, și poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva și procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenția tinerimii și profanează una din cele mai frumoase aspirații ale ei. 

Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orce merit. Și atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu "libertății și nedependinței", pe d. Petric producând înjosirile sale "ca una mitutică flamura cu deviza simțirilor naționale", pe d. Pătărlăgeanu scoțându-și muza din fașe pentru a o depune pe altarul națiunii; și apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (și nu știi ce este mai arogant: aroganța sau smerenia), și ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu prețiosul nume al d-lor! Și foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia și cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe "confratele" cel nou și, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica națiunea română cu aceste anomalii ale ei și strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române. 

Cine cunoaște calibrul unor asemenea poeți și jurnaliști nu se miră de purtarea lor, o găsește naturală și - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; și, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre. 

De aceea împotrivirea energică în contra direcției false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, și încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât și prin relevarea scrierilor mai bune, și de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repețită, fără obosire și cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată." Titu Maiorescu

Despre Lăutărism, sau cum să scăpăm România de cultura Diletanţilor - I -

Ce înseamnă cultură de performanţă

S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea „techne", ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. 


S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: „Victor Hugo, helas!" Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. 


Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie. 


Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: „Asta înseamnă mecanicism!" I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar  recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere:ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr „mecanic" este în spusa lui Leonardo. Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei.

Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute? De altfel, poezia modernă nu ar trebui să însemne numai ritm, al sensibilităţii şi gândului, ca la antici, ci ar putea aduce şi rimă, spre deosebire de ei.

(Ştii, tinere, ce spune Goethe despre rimă în actul III din Faust II? Şi ai înţeles oare de ce şi-a pierdut Eminescu timpul ca, din 44 caiete ale sale, sacre pentru el, dar nu şi pentru noi, să umple patru cu rime?) Noi avem privilegiul rimei bogate, cum nu-l au alte limbi. Glorioasa limbă franceză n-are aproape defel rimă, căci toate accentele cuvintelor cad pe ultima silabă (la ei, Eminescu ar suna aşa: „Dintre sute de catarge...),deci orice rimă în ea este săracă; limba poloneză are accentele toate pe silaba penultimă, dacă nu ne înşelăm, şi poate că nu obţine lesne o rimă bogată; limba maghiară, pe care fraţii noştri o cultivă cu atâta nobilă ardoare, are accentele pe prima silabă. 


În schimb noi, sau ruşii, sau germanii şi alte câteva popoare avem nu numai sorţii buni ai ritmului, ci şi ai rimei. Numai că ne batem joc atât de unul, cât şi de alta, sfidând cu superioritate pe Eminescu şi trădând marea noastră lirică populară. Mai mult decât în 90% din poezia de astăzi apare miracolul poetic (o mai spuneam) în câte o strofă ca: Măi bădiţă Onule, Semăna-ţi-aş numele în toate grădinile, S-ajungă miroasele La toate frumoasele...Căci, în definitiv, nu încape aici toată unicitatea poeziei? Să ne spună un lingvist (fie şi structuralist) cum se pot semăna în grădini cuvintele; şi să ne spună un naturalist, sau poate un agronom (căci ei sunt la ordinea zilei), cum oare pot creşte din cuvinte semănate în grădini „miroase"?

Iar fiindcă ei nu ştiu s-o spună, în timp ce poetul popular ştie, înseamnă că el, anonimul, ne învaţă ceva despre miracolul poetic. Poate că asta este poezia: darul de-a exprima aceea ce nu pot spune nici ştiinţa, nici filozofia, nici toată proza, nici muzica întreagă, cu celelalte arte la un loc.

Cultura de performanţă nu este, aşadar, poezia, cel puţin a celor contemporani nouă. Dar nu este nici critica lor. Şi, Doamne, câtă critică nu se face astăzi. Aproape tot atâta cât poezie. Dacă însă poezia lor se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a sensibilităţii, critica se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a inteligenţei. Oricine poate poseda o judecată critică: un elev prost judecă, deseori bine, pe cel mai bun profesor; un ascultător semicult, în sala de concert, îşi permite, cu judecata sa de gust („îmi place" sau „nu-mi place"), să judece pe Bach sau felul cum dirijează Celibidache.

O judecată are oricine, orice „pământ cu ochi", cum spun femeile noastre de la ţară despre câte un om, numai că la critici judecata se subţiază, se cultivă oarecum şi face din om un profesionist. Ba judecata — omul judecăţii şi cultura de tipul judecăţii se pot ridica până la genialitate: moraliştii francezi au putut atinge, cu aforismele (respectiv judecăţile) lor treapta genialităţii; un Nietzsche, care era un mare om de cultură mai ales în materie de greci, unde se pricepea, oferă în rest simple judecăţi geniale; la noi românii, un G. Călinescu a dus critica de tipul judecăţii până la genialitate. Numai că, mai greu ceva, sau cu siguranţă mai plin de sens pentru cultură, este ca omul judecăţii simple să facă loc omului judecăţilor legate, al silogismului, al raţionamentului. Un critic ar trebui să ajungă nu numai la aprecieri, oricât de rafinate, ci la adevărate silogisme asupra unui destin literar, dacă nu asupra unei întregi literaturi şi culturi. În acest sens ne întrebăm dacă mai modestul Lovinescu, altminteri un bun ştiutor de latină şi greacă (un critic pe care generaţia mea — spre deosebire de a lui Negoiţescu — nu îl admira prea mult, căci ne surprindea, mergând uneori la cercul Sburătorul, să vedem ce mare poet îi apărea lui Lovinescu un Camil Baltazar, altminteri un om extrem de simpatic, sau să vedem cum un modest scriitor ca Iovescu era socotit un nou Creangă al literaturii române), ne întrebăm totuşi dacă el nu va rămâne ceva mai mult pentru cultura noastră decât un Călinescu, de unde se vor scoate întotdeauna admirabile citate şi judecăţi, dar nu şi o viziune legată despre cultura română, cultura spaniolă, ori despre basm, materii asupra cărora el a scris.

Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. În timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. 


În schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi.

Suntem în căutare de astfel de tineri. Câţiva bătrâni ai cetăţii, care mai avem câte ceva de făcut şi pentru rotunjirea propriei noastre opere, ne-am gândit că — aşa cum se valorifică multe la noi şi în toate părţile — s-ar putea valorifica şi creierele, iar de aceea ne-am pornit, fiecare pe căile lui, să aflăm cam pe unde (în Clujul lui Blaga? în Botoşanii lui Eminescu? în Năsăudul lui Coşbuc?) se află tineri înzestraţi, între 25 şi 30 de ani, care se sperie — după studii strălucite — că sunt repartizaţi undeva la o modestă catedră de şcoală într-un sat pierdut, că deci n-au fost reţinuţi la facultate, unde nu sunt destule locuri, nici la institute, care nu există în număr suficient, şi nici trimişi în străinătate prea repede;

ne-am pornit să căutăm pe aceşti tineri aflaţi în pragul dezastrului lor spiritual (căci între 25 şi 30 se hotărăşte destinul unui cărturar şi chiar al unui om), să-i scoatem din marasm, să intervenim pe lângă autorităţile culturale locale să le creeze un simplu statut de fotbalişti, adică slujbe fără o excesivă prestaţie de muncă, iar aceasta numai pentru vreo doi ani (în loc de o viaţă întreagă, aşa cum vor beneficia fotbaliştii, după vreo 4-5 ani de strălucire, urmând apoi să greveze 40-50 de ani asupra bugetului obştesc cu modesta lor pregătire), să le creăm, aşadar, o asemenea situaţie încât, relativ liberi fiind câteva ore pe zi, să-i supunem unui serios antrenament.

 Fie că vor fi matematicieni tineri, fizicieni, biologi, istorici, sociologi sau cercetători filozofici,vom încerca să-i pregătim astfel încât, după vreo doi ani, sau să se arate capabili de a deveni oameni de cultură adevărată şi eventual să poată fi trimişi să-şi desăvârşească studiile, sau să admită singuri că nu sunt în stare să facă o adevărată cultură de performanţă, şi atunci să-i lăsăm în neantul profesiunii şi destinului lor, căutând mai departe sau îndemnând pe alţi bătrâni ai cetăţii să caute mai departe aur în nisipul culturii româneşti, acel aur fără de care o cultură şi un popor pot trece prin istorie, o pot chiar domina câteva secole, ca fraţii turci, dar până la urmă seduc cu milioanele să măture străzile altora, cum fac acum foştii noştri stăpânitori în ţara lui Kant, a lui Goethe şi a lui Hegel.

CONSTANTIN NOICA - DESPRE LĂUTĂRISM - Editura HUMANITAS - 2007