Despre Lăutărism, sau cum să scăpăm România de cultura Diletanţilor - I -

Ce înseamnă cultură de performanţă

S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea „techne", ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. 


S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: „Victor Hugo, helas!" Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. 


Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie. 


Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: „Asta înseamnă mecanicism!" I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar  recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere:ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr „mecanic" este în spusa lui Leonardo. Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei.

Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute? De altfel, poezia modernă nu ar trebui să însemne numai ritm, al sensibilităţii şi gândului, ca la antici, ci ar putea aduce şi rimă, spre deosebire de ei.

(Ştii, tinere, ce spune Goethe despre rimă în actul III din Faust II? Şi ai înţeles oare de ce şi-a pierdut Eminescu timpul ca, din 44 caiete ale sale, sacre pentru el, dar nu şi pentru noi, să umple patru cu rime?) Noi avem privilegiul rimei bogate, cum nu-l au alte limbi. Glorioasa limbă franceză n-are aproape defel rimă, căci toate accentele cuvintelor cad pe ultima silabă (la ei, Eminescu ar suna aşa: „Dintre sute de catarge...),deci orice rimă în ea este săracă; limba poloneză are accentele toate pe silaba penultimă, dacă nu ne înşelăm, şi poate că nu obţine lesne o rimă bogată; limba maghiară, pe care fraţii noştri o cultivă cu atâta nobilă ardoare, are accentele pe prima silabă. 


În schimb noi, sau ruşii, sau germanii şi alte câteva popoare avem nu numai sorţii buni ai ritmului, ci şi ai rimei. Numai că ne batem joc atât de unul, cât şi de alta, sfidând cu superioritate pe Eminescu şi trădând marea noastră lirică populară. Mai mult decât în 90% din poezia de astăzi apare miracolul poetic (o mai spuneam) în câte o strofă ca: Măi bădiţă Onule, Semăna-ţi-aş numele în toate grădinile, S-ajungă miroasele La toate frumoasele...Căci, în definitiv, nu încape aici toată unicitatea poeziei? Să ne spună un lingvist (fie şi structuralist) cum se pot semăna în grădini cuvintele; şi să ne spună un naturalist, sau poate un agronom (căci ei sunt la ordinea zilei), cum oare pot creşte din cuvinte semănate în grădini „miroase"?

Iar fiindcă ei nu ştiu s-o spună, în timp ce poetul popular ştie, înseamnă că el, anonimul, ne învaţă ceva despre miracolul poetic. Poate că asta este poezia: darul de-a exprima aceea ce nu pot spune nici ştiinţa, nici filozofia, nici toată proza, nici muzica întreagă, cu celelalte arte la un loc.

Cultura de performanţă nu este, aşadar, poezia, cel puţin a celor contemporani nouă. Dar nu este nici critica lor. Şi, Doamne, câtă critică nu se face astăzi. Aproape tot atâta cât poezie. Dacă însă poezia lor se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a sensibilităţii, critica se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a inteligenţei. Oricine poate poseda o judecată critică: un elev prost judecă, deseori bine, pe cel mai bun profesor; un ascultător semicult, în sala de concert, îşi permite, cu judecata sa de gust („îmi place" sau „nu-mi place"), să judece pe Bach sau felul cum dirijează Celibidache.

O judecată are oricine, orice „pământ cu ochi", cum spun femeile noastre de la ţară despre câte un om, numai că la critici judecata se subţiază, se cultivă oarecum şi face din om un profesionist. Ba judecata — omul judecăţii şi cultura de tipul judecăţii se pot ridica până la genialitate: moraliştii francezi au putut atinge, cu aforismele (respectiv judecăţile) lor treapta genialităţii; un Nietzsche, care era un mare om de cultură mai ales în materie de greci, unde se pricepea, oferă în rest simple judecăţi geniale; la noi românii, un G. Călinescu a dus critica de tipul judecăţii până la genialitate. Numai că, mai greu ceva, sau cu siguranţă mai plin de sens pentru cultură, este ca omul judecăţii simple să facă loc omului judecăţilor legate, al silogismului, al raţionamentului. Un critic ar trebui să ajungă nu numai la aprecieri, oricât de rafinate, ci la adevărate silogisme asupra unui destin literar, dacă nu asupra unei întregi literaturi şi culturi. În acest sens ne întrebăm dacă mai modestul Lovinescu, altminteri un bun ştiutor de latină şi greacă (un critic pe care generaţia mea — spre deosebire de a lui Negoiţescu — nu îl admira prea mult, căci ne surprindea, mergând uneori la cercul Sburătorul, să vedem ce mare poet îi apărea lui Lovinescu un Camil Baltazar, altminteri un om extrem de simpatic, sau să vedem cum un modest scriitor ca Iovescu era socotit un nou Creangă al literaturii române), ne întrebăm totuşi dacă el nu va rămâne ceva mai mult pentru cultura noastră decât un Călinescu, de unde se vor scoate întotdeauna admirabile citate şi judecăţi, dar nu şi o viziune legată despre cultura română, cultura spaniolă, ori despre basm, materii asupra cărora el a scris.

Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. În timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. 


În schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi.

Suntem în căutare de astfel de tineri. Câţiva bătrâni ai cetăţii, care mai avem câte ceva de făcut şi pentru rotunjirea propriei noastre opere, ne-am gândit că — aşa cum se valorifică multe la noi şi în toate părţile — s-ar putea valorifica şi creierele, iar de aceea ne-am pornit, fiecare pe căile lui, să aflăm cam pe unde (în Clujul lui Blaga? în Botoşanii lui Eminescu? în Năsăudul lui Coşbuc?) se află tineri înzestraţi, între 25 şi 30 de ani, care se sperie — după studii strălucite — că sunt repartizaţi undeva la o modestă catedră de şcoală într-un sat pierdut, că deci n-au fost reţinuţi la facultate, unde nu sunt destule locuri, nici la institute, care nu există în număr suficient, şi nici trimişi în străinătate prea repede;

ne-am pornit să căutăm pe aceşti tineri aflaţi în pragul dezastrului lor spiritual (căci între 25 şi 30 se hotărăşte destinul unui cărturar şi chiar al unui om), să-i scoatem din marasm, să intervenim pe lângă autorităţile culturale locale să le creeze un simplu statut de fotbalişti, adică slujbe fără o excesivă prestaţie de muncă, iar aceasta numai pentru vreo doi ani (în loc de o viaţă întreagă, aşa cum vor beneficia fotbaliştii, după vreo 4-5 ani de strălucire, urmând apoi să greveze 40-50 de ani asupra bugetului obştesc cu modesta lor pregătire), să le creăm, aşadar, o asemenea situaţie încât, relativ liberi fiind câteva ore pe zi, să-i supunem unui serios antrenament.

 Fie că vor fi matematicieni tineri, fizicieni, biologi, istorici, sociologi sau cercetători filozofici,vom încerca să-i pregătim astfel încât, după vreo doi ani, sau să se arate capabili de a deveni oameni de cultură adevărată şi eventual să poată fi trimişi să-şi desăvârşească studiile, sau să admită singuri că nu sunt în stare să facă o adevărată cultură de performanţă, şi atunci să-i lăsăm în neantul profesiunii şi destinului lor, căutând mai departe sau îndemnând pe alţi bătrâni ai cetăţii să caute mai departe aur în nisipul culturii româneşti, acel aur fără de care o cultură şi un popor pot trece prin istorie, o pot chiar domina câteva secole, ca fraţii turci, dar până la urmă seduc cu milioanele să măture străzile altora, cum fac acum foştii noştri stăpânitori în ţara lui Kant, a lui Goethe şi a lui Hegel.

CONSTANTIN NOICA - DESPRE LĂUTĂRISM - Editura HUMANITAS - 2007