EROS

"Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de-ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă deorice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte.

Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime.

Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. 

Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos,mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar fi decât o plăcere stearpă...”Spunând „patria sufletului este iubirea”, Gogol o arată ambiguuşi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. 

Starea pasională poate înlătura toate barierele. Când devine cu totul arbitrară, despotică, ea nimiceşte şi extermină, se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoïevski, aşa e seducerea femeii „îndrăgostite de diavol” la Gogol). 

Dar, în acelaşi timp, sufletul se poate şi adânci în femininul feciorelnic şi, în prospeţimea castă a iubirii, să-L întâlnească pe însuşi Creatorul său. 

Durrell, trecând prin toate dimensiunile iubirii, descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană, însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutilată a Cleei devenită ca nou-născută), 

Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta - Arta pură - să crească. Toată problema este să ştii ce este Arta...Dostoïevski n-ar fi ezitat să răspundă: „Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt”. 

De cum ai părăsit siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar, în freamătul universal al unei prezenţe mângâietoare, se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul Artist: Duhul Sfânt. 

Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătescstrălucind de prezenţa Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu:„ea Îl privea pe Dumnezeu şi eu Îl priveam prin ochii ei, şi cerul devenise mai albastru”.

 „Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul. Elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină triumfând peste tenebre."