Acum doua saptamani, mi-a “cazut” in mana, “Taina iubirii” lui Paul Evdokimov, si citindu-l, pot afirma ca omul asta a ajuns cu adevarat sa isi descifreze siesi aceasta mare, adanca si misterioasa prin ea insasi, taina. Taina Iubirii este insasi finalitatea ei in iubirea de Dumnezeu. Scrisesem si eu rugaciunea inimii mele – intr-o seara in care atipisem in timpul unei ploi puternice din sufletul meu, ploaie care m-a spalase si facuse una cu pamantul – cu propriile mele cuvinte iesite la suprafata durerii inimii mele abrutizate de o suferinta care durase deja de prea mult timp – patru ani nu mi se par deloc putini; aici , bineinteles ca intervine relativitatea lui Einstein: daca ar fi fost patru ani de fericire, ar fi trecut mult mai repede! Da, finalitatea iubirii este in Dumnezeu. Cel putin iubirea care nu este impartasita si nici inteleasa de celalalt. Imi port in continuare stigmatul de nebuna in ochii multora care au asistat la consumarea propriei mele persoane, a eului meu care s-a lasat atat de greu doborat, mai greu decat m-as fi asteptat; caci la ce te poti astepta de la o persoana insignifianta in societate, mediocra pana in strafundurile fiintei sale? De aici si concluzia mea ca orice om, fie el cat de mic, are un ego urias, un orgoliu imens, care cu greu se lasa doborat la pamant, iar de ucis definitiv nici nu poate fi vorba. Ce sa mai spunem atunci de oamenii superiori, cu adevarat superiori, ale caror orgolii aproape ca ar putea fi justificate? Isi vor putea dobori egourile cu pretul vietii lor superioare, rafinate, si poate ca nici atunci. Cert este ca numai la moartea fiecaruia vom fi scapat cu adevarat si desavarsit de tot egoul nostru, cu toata parafernalia lui care ne micsoreaza sufletul, facandu-l “capabil” de cele mai “mari” micimi.
) halal exprimare! nu sunt prea inspirata zilele astea, dar terminand de citit “Taina Iubirii”, am simtit nevoia sa scriu in jurnalul meu, ceea ce am citit la final.IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL
“Fără îndoială, Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă, ci mai curând pentru propria Lui suferinţă, fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. Omul nu este un mijloc nici pentru Dumnezeu. De aceea iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane.
Dumnezeu este garantul acestei libertăţi; dacă omul doreşte, Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Singura raţiune care poate avea valoare aici este renunţarea la iubire în numele libertăţii, al milei, al compasiunii, adică în numele altei iubiri. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare, chiar mai presus de opţiuni; întrebările apar când ea se schimbă în altceva.
Când societatea abordează această iubire, ea subînţelege familia, formă sociologică, datoria, legea. Din familie face o poziţie socială, iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect.
Or, în sfera Tainei, orice „sistem moral” apare imoral. Intr-adevăr,socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere, nu agita ce stă liniştit. Orice inovaţie, la rândul ei, este o imoralitate pentru morală. Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac în funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la nimica toată, la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine, sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Finalismul milenar, la rândul său, o coboară până la nivelul planului animal organizat. Singura lui preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. Este „dirijismul nupţial”. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale.
Iubirea are întotdeauna o secretă legătură cu moartea. Când afirmă Cântarea Cântărilor
că „iubirea ca moartea e de tare”, ea vrea să spună că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei, cenzura socială, conflictele periferice, sexualitatea, obiectivarea, înălţându-se dincolo de orice constrângere, în duh şi suverana lui libertate.
Căsătoria nu justifică iubirea, este harul ei.
Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. Ruptură în planul lumii căzute, ea se află la polul opus arbitrarului, căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber acceptate, înălţată în planul duhovnicesc, poate face minuni.
Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă, ea devine martir şi poartă stigmatele. Nu e vorba de bunuri pământesti, ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti. în cucerirea alterităţii celuilalt, iubirea poate ajunge în agonie, dar nu-şi pierde niciodată măreţia.
Eliberarea de orice constrângere, de orice formă obiectivată şi impusă, este în întregime pozitivă, când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine”. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie, cea care vine din el însuşi. Când omul înţelege că este pentru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu, atunci îl poate oferi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, spune Sfânta Liturghie. Mai mult, în această ofrandă, el pune şi fiinţa iubită, restituind-o astfel, în culmea bucuriei sale, lui Dumnezeu. Dăruieşte icoana chipului iubit în Dumnezeu. Dar numai la nivelul noii făpturi, al suflărilor eliberatoare ale Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi să-i pătrundă taina.
Străfundul omului care spune „da” este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei, el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi.
Nu există nici o posibilitate umană formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii, a duratei şi profunzimii sale. Cu toate acestea, într-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară, într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric, legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Materia Tainei, iubirea, este absentă aici sau total distrusă.
Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. Totuşi, în cele mai multe dezacorduri conjugale, se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinţei, a metanoiei evanghelice. Α-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi niciodată nici formală şi nici impusă. Iubirea nu poate fi impusă, după cum nu poate fi impus martiriul.
Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea supravieţuieşte după integritatea credinţei, or mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. Nimeni nu este judecătorul adâncului acestei taine, în afară de Dumnezeu, Căruia I-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere.
„In legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular”. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Este alienarea ultimă. Chemarea evanghelică de „a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva” se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva” ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc”. Din punctul de vedere divin, sufletul, unicul, este mai de preţ decât lumea şi binele comun, sunt valori iară nu termen de comparaţie.
După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi Iustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire, schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii. Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei.
Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea o simplă declaraţie despre inexistenţa căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea post-factum a unei rupturi deja săvârşite.
Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului.
Intotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal. După numitul Privilegium Paulinum (I Cor.7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit.
Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă, în orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: „Fratele sau sora nu sunt legaţi”. Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să piară”
„Mântuirea - zice Sfântul Grigorie de Nazianz – este pentru cei care o doresc”. Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viaţa conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii riscă să oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal.
Pentru a salva aparenţele sociologice, faţa demnă a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostituţia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfrânatele care ne-o iau înainte pe calea împărăţiei… Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea.
Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: „Ridică-te şi umblă!”. Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în ciuda păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condamnat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute.
Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă în acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios„călduţ” este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al unuia ca Sfanţul Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică.
Printre falsele revendicări ale vremurilor moderne există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile ultime ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără libertatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său.
Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni… şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean mişcător capabil să se întoarcă în adâncul Cerului şi al împărăţiei. Două spirite se unesc înaintea greutăţilor şi a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia şi sărăcia, istoria şi veşnicia.
Toată istoria omenirii de la Adam şi Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire, nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca răsăritul primei dimineţi. Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască şi celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da”-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă n-ar putea rosti oricând un „nu”. Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria sa inimă, vestind împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări.
Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetică: „Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate devin explicabile”.Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adâncurile eonice şi iniţiază,ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare al doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigătorului simţ- comun. Ea vorbeşte limba nebunilor după Hristos - God intoxicated – a celor ce respiră suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor ce-şi omoară în ei propria moarte, ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oa- menilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci două faţete ale unei singure iubiri totale. Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „ căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţilor”.
Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o Impreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe noul Adam.
Fiat-ul fiecăruia dintre noi (“fie mie dupa voia Ta”), se întâlneşte cu cel al Fecioarei şi află castitatea. „Dumnezeu dovedeşte îndelungă răbdare” şi acordă un tainic răgaz,căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului”, să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce pururea este prezent” (Sfântul Grigorie de Nyssa).
Este vorba de „intensitatea iubirii noastre”, de acele naşteri din credinţă care ne aparţin la propriu şi care înclină lumea către Domnul. O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului, acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său se săvârşeşte în sfârşit în tot sufletul omenesc.
Bucuria Paştelui izbucneşte în noi armonii, în faţa pesimismului demonic şi a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen: „Biserica este plină de Treime”. De la Cincizecime, Biserica este plină de Sfinţi…
Paul Evdokimov – Taina Iubirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu