Prin cerul ferestrei...

Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene în creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O să te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut să se sfirseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.

Ploaie în luna lui Marte, de NICHITA STANESCU

SF.IOAN GURA DE AUR despre ura si dusmanie - "Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8)."

Dacă ai fost nedreptăţit de aproapele tău, adu-ţi aminte de David. Gândeşte-te la blândeţea şi la lipsa de răutate a acestui prooroc şi mânia care îţi arde sufletul va dispărea.

Spune-mi: din ce pricină ţi-e duşman fratele tău? Poate te-a înjurat? Poate a furat de la tine? Poate te-a nedreptăţit? Orice ţi-ar fi făcut, să nu întârzii să tai frânghia care te ţine legat de duşmănie. Dacă nu faci lucrul acesta astăzi, mâine va fi mai greu. Poimâine, şi mai greu. Cu fiecare zi ce trece, ruşinea ta va creşte şi odată cu ea, duşmănia va prinde rădăcini puternice în inima ta.

Umple-mă de bucurie spunându-mi că ai fost la duşmanul tău, l-ai prins în braţe, l-ai strâns cu iubire şi l-ai sărutat cu lacrimi în ochi. Chiar şi fiară dacă ar fi, purtarea ta îi va muia inima şi se va îmblânzi. În felul acesta, scapi de păcat, iar pe el îl câştigi, făcându-l să-şi prefacă ura în prietenie şi dragoste.

Să nu-mi zici: „Este un om sucit, rău şi de neîndreptat şi de aceea nu aş putea niciodată să mi-l fac prieten”. Oricum ar fi, nu poate fi mai rău decât Saul, care deşi a fost salvat de multe ori de la moarte de David, s-a întors împotriva acestuia. Dar cu toate că Saul s-a purtat astfel, David l-a ajutat din nou, însă Saul nu s-a potolit şi a căutat să-l omoare iar şi iar.

Ce poţi să mai zici despre duşmanul tău? Că ţi-a intrat fără drept pe ogor? Că şi-a bătut joc de tine? Că te-a înşelat? Cu toate acestea, nu a încercat să-ţi ia viaţa, aşa cum a încercat în repetate rânduri Saul cu David. Şi chiar dacă ar încerca să-ţi ia viaţa, tot David este mai presus de tine, căci cu toate că a trăit în vremea legii mozaice, care nu era desăvârşită şi care învăţa: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Ieş. 21, 24), a ajuns la înălţimea înţelepciunii legii evanghelice: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi (Luca 6, 27). Pe când tu, de multe ori, te umfli de răutate, înfuriat de ceea ce ţi-a făcut duşmanul tău în trecut, David, neţinând cont de ce avea să-i facă Saul în viitor, nu înceta să-l ajute şi să-l salveze din orice primejdie. Pe cine salva mereu? Pe cel care căuta cu tot dinadinsul să-l omoare!

Spune-mi, aşadar, cu ce anume te-a supărat vrăjmaşul tău? Ce ţi-a făcut de nu vrei să te împaci cu el? Ţi-a furat bani? Dar dacă tu înduri cu răbdare nedreptatea făcută, vei fi răsplătit de Dumnezeu foarte mult, ca şi cum ai fi împărţit acei bani la săraci. Pentru că fie dai milostenie săracilor, fie înduri nedreptatea, săvârşeşti aceeaşi faptă bună. A încercat, oare, să te omoare? Dacă tu te vei ruga pentru acel om ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi îl socoteşti binefăcătorul tău pentru păcatele pe care tu însuţi le-ai săvârşit, atunci vei fi socotit de Dumnezeu mucenic.

Ca şi în cazul tău, nici pe David nu a îngăduit Dumnezeu ca Saul să-l omoare. Astfel, pe capul său au fost puse mai multe cununi muceniceşti, pentru că deşi era urmărit de cel care voia să-i ia viaţa, el l-a salvat. Şi pe cine a salvat? Pe cel care atâta vreme cât a trăit, nu a încetat să-l prigonească şi să încerce să îi ia viaţa. Este vădit că în ceea ce priveşte intenţia de a fi ucis, David a fost ucis de mii de ori. Şi pentru că a fost omorât pentru Dumnezeu de mii de ori, i se cuvin mii de cununi muceniceşti, Ar fi putut şi el spune la fel ca Apostolul Pavel: Mor în fiecare zi! (1 Cor. 15, 31). Iată virtutea lui David: deşi i s-a dat în repetate rânduri ocazia să scape de urmăritorul său, nu a vrut să-şi mânjească mâinile de sânge. A preferat să înfrunte în fiecare zi primejdie de moarte, decât să facă ceva împotriva voii lui Dumnezeu. Ce înţelegem, aşadar, din pilda lui David? Că nu trebuie să ne răzbunăm nici măcar pe cei care voiesc să ne ia viaţa, cu atât mai puţin pe cei care ne pricinuiesc alte supărări.

Dar pentru că socoteşti că nu este cu putinţă ca vrăşmaşul tău să-şi schimbe gândul rău ce îl are asupra ta, îţi voi spune doar atât: există vreun animal mai sălbatic decât leul? Cu toate acestea, şi pe el îl îmblânzesc oamenii. Dacă folosesc mijloacele potrivite, ei pot schimba chiar şi firea leului, transformându-l în-tr-un animal liniştit şi blând ca o oaie. Crezi că tu, care ai puternicele arme ale iubirii şi smereniei, nu vei putea îmblânzi un om care, oricât de rău ar fi, este totuşi o fiinţă raţională, făcută de Dumnezeu după chipul Său?

Ce răspuns vom da atunci când vom îmblânzi animale, dar nu şi oameni, chiar dacă blândeţea este împotriva firii animalului, iar sălbăticia împotriva firii omului? Dacă putem transforma firea, cum de nu putem schimba un gând rău? Cu cât duşmanul tău este mai sălbatic, cu atât mai mare va fi răsplata cuvenită ţie, dacă vei reuşi, cu răbdare şi insistenţă, să-l vindeci de răutatea sa.

„Dar a spus atâtea despre mine”, te plângi tu. Şi ce e cu asta? Dacă are dreptate, să te îndreptezi. Iar dacă nu are dreptate, să râzi şi să priveşti spusele lui cu dispreţ. Dar mai bine să nu râzi, nici să nu dispreţuieşti cuvintele sale, ci să te bucuri, aducându-ţi aminte de spusele Domnului: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer (Luca 6, 22-23).

Sau poate duşmanul tău are dreptate în ceea ce zice? Atunci vei dobândi aceeaşi răsplată, dacă rabzi cu smerenie cuvintele lui, dacă nu-l înjuri şi nu-l jigneşti, ci oftezi cu amărăciune şi te pocăieşti din toată inima pentru păcatele tale.

Căci de multe ori, mai mult bine ne fac duşmanii cu vorbele lor grele, decât prietenii noştri cu laudele lor. Căci prietenii, fie din dragoste, fie ca să ne linguşească, nu ne spun adevărul şi în felul acesta, defectele noastre
sporesc.

Pe când duşmanii, deşi sunt îndemnaţi de răutatea lor, atunci când ne acuză pentru greşelile noastre, ne obligă să ne îndreptăm – bine-în-ţeles, dacă avem bunăvoinţă –, şi în felul acesta duşmănia lor se face pricina binelui nostru.

Să nu zicem: „Cutare m-a enervat” sau „Cutare m-a făcut să spun cuvinte grele”. În toate cazurile, noi suntem vinovaţi pentru păcatele noastre. Căci dacă am fi oameni smeriţi, nu numai oamenii, dar nici măcar diavolii nu ar putea să ne înfurie. Despre aceasta aflăm tot din povestea vieţii lui David:

Saul îl urmărea cu trei mii de bărbaţi, ca să-l omoare. În regiunea Enghedi, în apropierea unei stâne de oi, regele Saul a intrat singur într-o peşteră ca să se odihnească. Acolo, l-a furat somnul. Însă în fundul peşterii, s-a întâmplat să fie David, împreună cu ostaşii săi. Atunci, David ar fi putut să-l omoare cu uşurinţă pe Saul. Cu toate acestea, în ciuda îndemnurilor înso-ţitorilor săi, nu a vrut să-i facă nici un rău neînduplecatului său vrăjmaş. S-a apropiat numai şi a tăiat o bucată din haina lui Saul, fără ca acesta să-şi dea seama. Peste puţină vreme, Saul s-a sculat şi a plecat. Atunci, David a ieşit din peşteră şi i-a strigat lui Saul: „Domnul meu, rege!” Saul s-a uitat înapoi, iar David  s-a aruncat cu faţa la pământ şi i s-a închinat. Apoi a zis David către Saul: „De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată David unelteşte rele împotriva ta? Iată, astăzi văd ochii tăi că Domnul te-a dat acum în mâinile mele, aici în peşteră, şi mie mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis:   


Nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că este unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei”. Acestea şi altele ca acestea a spus David lui Saul. Iar Saul a întrebat: Al tău e oare glasul acesta, fiul meu David?, şi atunci a izbucnit în plâns (1 Regi 24, 1-17).

Iată cum s-a muiat inima sălbaticului Saul atunci când a auzit cuvintele pline de respect, de bunătate şi de smerenie ale lui David! Celui care mai înainte nu suferea să audă nici numele lui David, de astă dată sufletul i s-a umplut de dragoste părintească faţă de acesta, numindu-l fiu al său. Duşmănia i-a dispărut din inimă, lăsând loc bunătăţii şi dragostei. Cu adevărat, mare a fost David! Pe ucigaş l-a făcut părinte iubitor, pe lup l-a făcut oaie blândă şi a stins cuptorul mâniei cu răcoarea iubirii.

Să fim cu băgare de seamă ca nu numai să nu păţim nici un rău din partea duşmanilor noştri, dar nici noi să nu le pricinuim lor vreun rău. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va apăra, aşa cum l-a apărat pe David, atunci când viaţa sa era în primejdie. Numai aşa vom arăta că suntem mai buni, mai înţelepţi şi mai vrednici de cinstire decât vrăşmaşii noştri. Dacă facem astfel, câştigăm iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oare omul acela sfânt, care a tras atâtea de pe urma hainului Saul, a păţit ceva rău de pe urma bunătăţii sale? Bineînţeles că nu! Dimpotrivă, până astăzi este lăudat şi cinstit, atât pe pământ, cât şi în ceruri, unde se bucură acum de bunătăţile vieţii veşnice, necuprinse cu mintea noastră. Pe când nefericitul Saul, ce a câştigat de pe urma răutăţii sale? Nimic. A murit cu moarte urâtă şi a pierdut Împărăţia cerurilor, în vreme ce pe pământ şi astăzi este urât.

Iată de ce, atunci când îl vezi pe vrăşmaşul tău sau îţi aduci aminte de el, nu trebuie să spui „Mi-a făcut asta şi asta” sau „A spus despre mine cutare şi cutare lucru”. Pentru că în felul acesta, aprinzi şi mai tare în tine flacăra mâniei. Uită orice lucru urât pe care acela   l-a făcut sau l-a zis. Iar atunci când relele îţi vin în minte fără să vrei, supără-te pe diavol, nu pe semenul tău.    Să-ţi aduci aminte numai de binele pe care ţi l-a făcut sau ţi l-a spus vreodată. În felul acesta, vei scăpa repede de mânia pe care o ai împotriva lui. Iar dacă este nevoie să-l chemi ca să-i vorbeşti, înainte de aceasta, alungă din inima ta toată mânia, şi abia după aceea să discuţi cu el. Pentru că dacă vei fi mânios, nu vei putea nici spune, nici asculta vreun lucru drept. Dar dacă eşti liniştit, nici tu nu vei scoate din gura ta vreun cuvânt rău, nici pe ceilalţi nu îi vei auzi spunându-ţi asemenea cuvinte.

De obicei, nu ne înfurie atât cuvintele pe care le auzim de la celălalt, cât duşmănia pe care o simţim faţă de el.În timpul nopţii, nu putem să recunoaştem un prieten de-al nostru din cauza întunericului, pe când în timpul zilei, îl recunoaştem de departe. În acelaşi fel, din cauza mâniei, nu recunoaştem în semenul nostru chipul lui Hristos, şi ne purtăm cu el cu răutate, pe când dacă alungăm mânia, atunci chipul său ne pare prietenos şi cuvintele sale plăcute.

Să vedem acum cazul cel mai des întâlnit, când duşmanul tău te provoacă pentru un neajuns adevărat pe care îl ai sau pentru un păcat pe care l-ai săvârşit cu adevărat. Dacă în loc să-l înjuri şi să-l provoci şi tu, oftezi cu amărăciune şi Îl rogi pe Dumnezeu să te ierte, scapi de păcatul tău. Şi o să-ţi dovedesc acest lucru printr-un exemplu din Sfânta Scriptură:

Doi oameni, un fariseu şi un vameş, s-au urcat într-o zi la templu să se roage. Fariseul, stând mândru în mijlocul templului, zicea: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Luca 18, 11). Vameşul, care stătea cu smerenie undeva în spate, a auzit cuvintele fariseului, dar nu s-a mâniat şi nu l-a înjurat pe fariseu. Dar ce a făcut? Stând cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, vameşul a plecat de la templu îndreptat şi cu păcatele iertate.

Vezi cât de repede a primit iertare? Printr-o nedreptate care i s-a făcut, i s-a iertat nedreptatea pe care a făcut-o el însuşi. Astfel, duşmanul său, fără ca el să vrea lucrul acesta, a devenit binefăcătorul său. Spu-ne-mi, există vreo modalitate de a scăpa mai uşor de păcate? Ca să se izbăvească de păcatele sale, câte milostenii, posturi, privegheri şi nevoinţe nu trebuia să împlinească vameşul? Dar în felul acesta, printr-un simplu cuvânt, a scăpat de toată răutatea sa. Fariseul credea că îl slăbeşte pe vameş prin cuvintele sale, dar i-a oferit acestuia pricină să primească cunună cerească.

De aceea, Dumnezeu ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri (Luca 6, 27-28). Aşadar, nu este de ajuns să-i iertăm pe vrăşmaşi pentru ceea ce ne-au făcut, ci trebuie să-i socotim ca pe prietenii noştri. Cu alte cuvinte, dacă nu îl nedreptăţeşti pe vrăşmaşul tău, dar ţii în inima ta duşmănie şi ură faţă de el, încă nu ai împlinit porunca Domnului. Şi cum vrei ca Dumnezeu să Se milostivească asupra ta, dacă tu nu arăţi prin fapte că îi iubeşti pe cei care ţi-au greşit?

Poate îmi vei spune: „Vrăşmaşul meu este atât de rău, încât dacă îi arăt dragoste şi bunătate, nu numai că nu se îndreaptă, dar se umflă şi mai mult în pene”. Tu ţine porunca Domnului, iar dacă duşmanul tău se va înrăi şi mai mult ca urmare a bunătăţii tale, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu îl va ierta. O să-ţi dau un exemplu din Vechiul Testament.

Cândva, proorociţa Mariam i-a vorbit urât lui Moise. Blândul şi bunul Moise nu s-a supărat pe Mariam. Dar ca să o cuminţească, Dumnezeu a trimis asupra ei lepra. Iar atunci când însuşi cel nedreptăţit L-a rugat pe Domnul să o tămăduiască, răspunsul pe care l-a primit a fost: Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o în obraz, oare n-ar fi trebuit să se ruşineze şapte zile? Aşadar să fie închisă şapte zile afară din tabără, după aceea să intre (Num. 12, 14). Şi aşa, abia după şapte zile a fost Mariam vindecată de lepră.

Pedeapsa educativă primită de Mariam a fost de scurtă durată. Însă – vai! – veşnică va fi osânda păcătoşilor care nu se pocăiesc. Înfricoşătoare este lepra, dar fără asemănare mai înfricoşător este iadul nesfârşit, unde vor pleca cei care mor purtând în inima lor ură, răutate şi duşmănie.

Gândeşte-te la înfricoşătoarea Judecată ce va să vie. Atunci vei fi judecat de dreptul şi marele Judecător. Dacă tu ierţi păcatele aproapelui tău, şi păcatele tale vor fi iertate încă din această viaţă şi nu le vei mai purta cu tine spre veşnicie. Dumnezeu nu ţi le va mai socoti atunci când te va judeca.

Aşa cum poate ai înţeles, când îl ierţi pe vrăşmaşul tău, primeşti mult mai mult decât dai. De multe ori săvârşeşti păcate departe de ochii celorlalţi. Dar gândeşte-te că în ziua Judecăţii, toate acestea vor ieşi la lumină dinaintea întregii omeniri şi atunci, suferinţa ta va fi fără margini, căci conştiinţa te va arde. Dar dacă îl ierţi pe aproapele tău, poţi scăpa de această durere şi ruşine fără sfârşit. Ne încredinţează de aceasta Însuşi Dumnezeu: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei 6, 14-15).

Ca să înţelegi puterea acestor cuvinte dumnezeieşti, află ce i-a spus Dumnezeu proorocului Ieremia, atunci când acesta s-a rugat pentru izbăvirea poporului israelit: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1). Auzi? Nici rugăciunile lui Moise sau ale lui Samuel nu ar putea să aducă mila lui Dumnezeu asupra poporului evreu! Şi gândiţi-vă cât de bun, de milostiv şi de iertător este Dumnezeu! De aceea, Dumnezeu, prin gura proorocului Zaharia, le-a spus israeliţilor, dar ne spune şi nouă: Faceţi dreptate adevărată şi purtaţi-vă fiecare cu bunătate şi îndurare fată de fratele său (Zah. 7, 9). Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia (Zah. 8, 17).

Ce să mai spunem despre oamenii care urăsc şi fac rău celor care nu le-au pricinuit nici un rău? „Nu-l pot suferi pe cutare”, zic ei. Sau: „Pe cutare nu-l pot înghiţi”. Şi dacă îi întreb de ce, nu prea au ce să-mi răspundă. Unde vor ajunge aceşti oameni? În ce stare se vor arăta dinaintea lui Dumnezeu, la Judecată? Cum se vor izbăvi de iadul cel veşnic, când sunt mai răi şi decât idolatrii? Şi uite, idolatrii, de multe ori, chiar dacă nu aşteaptă nici o răsplată, propovăduiesc iubirea şi bunătatea. Iar noi, creştinii, îi urâm pe cei pentru care Hristos S-a răstignit, pe cei cu care avem aceeaşi credinţă şi nădejde, pe cei împreună cu care alcătuim un singur trup – trupul teantropic al lui Hristos, adică Biserica.

Iată de ce suntem din ce în ce mai slabi, pe când vrăşmaşul nostru, diavolul, este din ce în ce mai puternic. În loc să lucrăm împreună cu dragoste frăţească împotriva răului, luptăm unul cu celălalt.

Să dea bunul Dumnezeu ca prin harul Său, să alungăm din inimile noastre ura drăcească şi să dobândim dragostea cea binecuvântată.

Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).




SF.IOAN GURA DE AUR, 
CEL CARE A SCRIS SFANTA LITURGHIE CE SE SAVARSESTE IN BISERICA PANA LA SFARSITUL LUMII.
din “Problemele vietii” Editura Egumenita

Love Quote of the Day

Absence sharpens love, presence strengthens it.

Thomas Fuller

De-aia sunt eu, ba ac, ba cutit, ba topor, ba lance, numai ascutita, niciodata intarita :))…”dac-as fi stiut, dac-as fi stiut…”vorba lui Tomita…:)

Taina Iubirii

Fiecare carte pe care am citit-o in ultimii patru ani, in afara de faptul ca m-a bucurat de fiecare data foarte mult, fiindca ajunsesem sa inteleg tot ceea ce citeam, era ca o confirmare a ceea ce eu insami am trait cu o intensitate ce a atins culmile durerii de nesuportat. Dar cum orice durere ce ne pare a fi de nesuportat, o suportam pana la urma si ii supravietuim, acest fapt ne ajuta sa constatam ca era necesara, ca aveam nevoie de ea. Abia supravietuindu-i ii vezi necesitatea, prin rezultatul la care te va fi condus experimentarea acesteia. Toate durerile ne sunt necesare, si pe cele pe care le acceptam, dar mai ales pe cele pe care nu vrem sa le acceptam, pe care le refuzam cu toata puterea de care este in stare personalitatea noastra.

Acum doua saptamani, mi-a “cazut” in mana, “Taina iubirii” lui Paul Evdokimov, si citindu-l, pot afirma ca omul asta a ajuns cu adevarat sa isi descifreze siesi aceasta mare, adanca si misterioasa prin ea insasi, taina. Taina Iubirii este insasi finalitatea ei in iubirea de Dumnezeu. Scrisesem si eu rugaciunea inimii mele – intr-o seara in care atipisem in timpul unei ploi puternice din sufletul meu, ploaie care m-a spalase si facuse una cu pamantul – cu propriile mele cuvinte iesite la suprafata durerii inimii mele abrutizate de o suferinta care durase deja de prea mult timp – patru ani nu mi se par deloc putini; aici , bineinteles ca intervine relativitatea lui Einstein: daca ar fi fost patru ani de fericire, ar fi trecut mult mai repede! Da, finalitatea iubirii este in Dumnezeu. Cel putin iubirea care nu este impartasita si nici inteleasa de celalalt. Imi port in continuare stigmatul de nebuna in ochii multora care au asistat la consumarea propriei mele persoane, a eului meu care s-a lasat atat de greu doborat, mai greu decat m-as fi asteptat; caci la ce te poti astepta de la o persoana insignifianta in societate, mediocra pana in strafundurile fiintei sale? De aici si concluzia mea ca orice om, fie el cat de mic, are un ego urias, un orgoliu imens, care cu greu se lasa doborat la pamant, iar de ucis definitiv nici nu poate fi vorba. Ce sa mai spunem atunci de oamenii superiori, cu adevarat superiori, ale caror orgolii aproape ca ar putea fi justificate? Isi vor putea dobori egourile cu pretul vietii lor superioare, rafinate, si poate ca nici atunci. Cert este ca numai la moartea fiecaruia vom fi scapat cu adevarat si desavarsit de tot egoul nostru, cu toata parafernalia lui care ne micsoreaza sufletul, facandu-l “capabil” de cele mai “mari” micimi. ) halal exprimare! nu sunt prea inspirata zilele astea, dar terminand de citit “Taina Iubirii”, am simtit nevoia sa scriu in jurnalul meu, ceea ce am citit la final.

IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL

“Fără îndoială, Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă, ci mai curând pentru propria Lui suferinţă, fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. Omul nu este un mijloc nici pentru Dumnezeu. De aceea iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane.

Dumnezeu este garantul acestei libertăţi; dacă omul doreşte, Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Singura raţiune care poate avea valoare aici este renunţarea la iubire în numele libertăţii, al milei, al compasiunii, adică în numele altei iubiri. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare, chiar mai presus de opţiuni; întrebările apar când ea se schimbă în altceva.

Când societatea abordează această iubire, ea subînţelege familia, formă sociologică, datoria, legea. Din familie face o poziţie socială, iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect.

Or, în sfera Tainei, orice „sistem moral” apare imoral. Intr-adevăr,socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere, nu agita ce stă liniştit. Orice inovaţie, la rândul ei, este o imoralitate pentru morală. Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac în funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la nimica toată, la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine, sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Finalismul milenar, la rândul său, o coboară până la nivelul planului animal organizat. Singura lui preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. Este „dirijismul nupţial”. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale.

Iubirea are întotdeauna o secretă legătură cu moartea. Când afirmă Cântarea Cântărilor

că „iubirea ca moartea e de tare”, ea vrea să spună că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei, cenzura socială, conflictele periferice, sexualitatea, obiectivarea, înălţându-se dincolo de orice constrângere, în duh şi suverana lui libertate.

Căsătoria nu justifică iubirea, este harul ei.

Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. Ruptură în planul lumii căzute, ea se află la polul opus arbitrarului, căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber acceptate, înălţată în planul duhovnicesc, poate face minuni.

Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă, ea devine martir şi poartă stigmatele. Nu e vorba de bunuri pământesti, ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti. în cucerirea alterităţii celuilalt, iubirea poate ajunge în agonie, dar nu-şi pierde niciodată măreţia.

Eliberarea de orice constrângere, de orice formă obiectivată şi impusă, este în întregime pozitivă, când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine”. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie, cea care vine din el însuşi. Când omul înţelege că este pentru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu, atunci îl poate oferi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, spune Sfânta Liturghie. Mai mult, în această ofrandă, el pune şi fiinţa iubită, restituind-o astfel, în culmea bucuriei sale, lui Dumnezeu. Dăruieşte icoana chipului iubit în Dumnezeu. Dar numai la nivelul noii făpturi, al suflărilor eliberatoare ale Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi să-i pătrundă taina.

Străfundul omului care spune „da” este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei, el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi.

Nu există nici o posibilitate umană formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii, a duratei şi profunzimii sale. Cu toate acestea, într-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară, într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric, legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Materia Tainei, iubirea, este absentă aici sau total distrusă.

Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. Totuşi, în cele mai multe dezacorduri conjugale, se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinţei, a metanoiei evanghelice. Α-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi niciodată nici formală şi nici impusă. Iubirea nu poate fi impusă, după cum nu poate fi impus martiriul.



Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea supravieţuieşte după integritatea credinţei, or mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. Nimeni nu este judecătorul adâncului acestei taine, în afară de Dumnezeu, Căruia I-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere.

„In legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular”. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Este alienarea ultimă. Chemarea evanghelică de „a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva” se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva” ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc”. Din punctul de vedere divin, sufletul, unicul, este mai de preţ decât lumea şi binele comun, sunt valori iară nu termen de comparaţie.

După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi Iustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire, schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii. Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei.

Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea o simplă declaraţie despre inexistenţa căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea post-factum a unei rupturi deja săvârşite.

Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului.

Intotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal. După numitul Privilegium Paulinum (I Cor.7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit.

Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă, în orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: „Fratele sau sora nu sunt legaţi”. Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să piară”

„Mântuirea - zice Sfântul Grigorie de Nazianz – este pentru cei care o doresc”. Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viaţa conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii riscă să oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal.

Pentru a salva aparenţele sociologice, faţa demnă a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostituţia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfrânatele care ne-o iau înainte pe calea împărăţiei… Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea.

Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: „Ridică-te şi umblă!”. Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în ciuda păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condamnat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute.

Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă în acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios„călduţ” este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al unuia ca Sfanţul Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică.

Printre falsele revendicări ale vremurilor moderne există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile ultime ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără libertatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său.

Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni… şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean mişcător capabil să se întoarcă în adâncul Cerului şi al împărăţiei. Două spirite se unesc înaintea greutăţilor şi a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia şi sărăcia, istoria şi veşnicia.

Toată istoria omenirii de la Adam şi Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire, nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca răsăritul primei dimineţi. Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască şi celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da”-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă n-ar putea rosti oricând un „nu”. Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria sa inimă, vestind împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări.


Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetică: „Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate devin explicabile”.Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adâncurile eonice şi iniţiază,ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare al doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigătorului simţ- comun. Ea vorbeşte limba nebunilor după Hristos - God intoxicated – a celor ce respiră suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor ce-şi omoară în ei propria moarte, ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oa- menilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci două faţete ale unei singure iubiri totale. Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „ căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţilor”.



Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o Impreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe noul Adam.

Fiat-ul fiecăruia dintre noi (“fie mie dupa voia Ta”), se întâlneşte cu cel al Fecioarei şi află castitatea. „Dumnezeu dovedeşte îndelungă răbdare” şi acordă un tainic răgaz,căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului”, să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce pururea este prezent” (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Este vorba de „intensitatea iubirii noastre”, de acele naşteri din credinţă care ne aparţin la propriu şi care înclină lumea către Domnul. O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului, acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său se săvârşeşte în sfârşit în tot sufletul omenesc.

Bucuria Paştelui izbucneşte în noi armonii, în faţa pesimismului demonic şi a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen: „Biserica este plină de Treime”. De la Cincizecime, Biserica este plină de Sfinţi…

Paul Evdokimov – Taina Iubirii

Cum se simte dintr-o parte

Iubirea este corigenta la aritmetici, ea nu stie sa adune si sa scada din ceea ce primeste, ci inmulteste si imparte din ceea ce nu primeste. Cam asa se simte dintr-o parte. Din cealalta cred ca se simte a fi curata nebunie.

IUBIREA sau LUMINA.

Sunt convinsa prietene (eu chiar te consider prieten) ca nu ai crezut nimic din ce ti-am spus ca a vrut sa exprime iubita ta atunci cand ti-a spus blanda si cuminte “Ce insemn eu pentru tine?”

Dar cum ai putea crede, cand tu nu te cunosti nici macar pe tine, iar in aceasta situatie defavorabila, sa poti cunoaste pe oricine altcineva este imposibil.

La cunoasterea propriei tale fiinte nu vei ajunge daca ranile iti vor fi doar oblojite. Vindecarea nu este asa, nu este blanda, vindecarea este dureroasa, este o cauterizare a ranii. Ai fost vreodata cauterizat? La propriu? Eu da, si pot sa-ti spun ca iti arde pielea si carnea la propriu, pe o adancime functie de cati milimetri sunt de extirpat.

Afirmatia iubitei tale merita supusa atentiei, nu atentiei mele, ci atentiei tale. Iti voi da o mana de ajutor, caci stiu exact ce simte blanda si cumintea ta iubita.

In primul rand, simplul fapt ca a avut o intrebare, si mai mult, o intrebare de acest gen, dovedeste ca tu ai un comportament in ceea ce o priveste, care o nemultumeste, care nu este conform asteptarilor ei de la tine. Ea este perfect constienta de eforturile ei de a te obloji in permanenta, de a-ti ameliora durerile sufletesti, si de asemenea, este perfect constienta de rezultatul acestor eforturi. Tocmai din acest motiv, se astepta la un raspuns pe masura efortului ei. De ce spun ca il considera un effort? Pentru ca daca nu l-ar considera effort, nu ar fi nemultumita, mai mult, nu si-ar exprima nemultumirea ca nu primeste in schimb ceea ce se astepta sa primeasca: implinirea visului feminin. Pentru ca are asteptari de la tine, iar asteptarile vin numai atunci cand nu iubesti, asteptarile vin numai in perioada de indragostire, aceasta indragostire care nu este la inceput decat o puternica atractie fizica. Aveai dreptate acum patru ani cand spuneai ca dragostea cere timp, asa este! Dragostea vine numai dupa ce mandria a murit, numai dupa ce nu mai avem nici un fel de asteptari si vise, si sperante. Dragostea vine si ii doreste iubitului ei vindecarea sufletului de suferinta, nu il oblojeste, caci sub coaja oblojelii se ascund rani pline de imputiciune, straturi de tesut in putrefactie care roade ca si infectia, pana omoara omul cu totul, cu tot cu suflet. Iubirea este cu adevarat bunul simt, acel simt de a sti ce are nevoie iubitul tau pentru a se vindeca cu totul, si pentru a nu mai prelungi agonia si durerea.

Visul feminin este unul singur prietene: coasta sa se aseze in locul din care a fost luata: in barbatul ei legitim, retine, legitim! Adica recunoscut de legile dumnezeiesti si lumesti! si al doilea vis feminin este maternitatea, transmiterea genelor proprii pe mai departe, supravietuirea speciei. Iubirea nu are nimic de-a face nici cu visul feminin, nici cu visul vreunui mascul. Iubirea este insusi scopul vietii noastre pe pamant: acela de a ne dobandi Lumina dumnezeiasca a Duhului Sfant, cea care ne este promisa la botez, la nasterea de-a doua, cea din apa si duh.

Atunci, iubirea nu mai este indreptata catre un singur om, ci catre intreaga creatie, si catre toate sufletele, retine, sufletele, nu trupurile oamenilor care fac tot felul de fapte nedemne de o fiinta umana: furt, minciuna, crima. Iubirii ii este mila de toate sufletele care sufera aceste nedreptati de la propriile lor corpuri adormite, moarte desi inca traiesc. Iubirii nu ii este sila de oameni, ci de minciunile lor, de crimele si rautatile la care se dedau, chinuindu-si sufletul. Aceasta este suferinta iubirii, si chinul ei dintotdeauna. Si nu visele ametitoare ale mintii feminine ori masculine.

Nu uita, ca femeile nu-l iubesc pe barbatul care le-a ales, ele doar consimt ca barbatul este conform principiilor si valorilor pe care le au bine implementate odata cu educatia pe care au primit-o. Pentru ca femeia sa ajunga sa-l iubeasca pe barbatul care a ales-o, va trebui sa plateasca cu pretul celui de-al treilea vis al sau, pentru ca exista si acest al treilea vis ascuns, si ultimul. Iubirea, asa cum ti-am mai scris, este cenusa visurilor noastre de a fi iubiti. Acesta este si ultimul vis, de a fi iubita, si care transformandu-se in cenusa, lasa iubirea sa iasa la suprafata. La suprafata inimii, care nu se va mai putea ascunde sau muri vreodata. Este telul nestiut, si ultim al vietii noastre pamantesti, tel implantat de dumnezeire: Iubirea. Lumina.

Iubirea, scopul vietii noastre

Iubirea, scopul vietii noastre

Posted on February 14th, 2012 by FloriPloiesteanu | Edit

"Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…Cine are capacitatea de a se îndrăgosti, poate avea mereu încredere în iubire și în valoarea omului de care s-a îndrăgostit."

Octavian Paler

Azi este ziua îndrăgostiților.

Bine zis…fiindcă îndrăgostiții nu iubesc încă. Se poate spune că simt și ei un fel de iubire, dar forma  pe care o simt ei este pe treapta cea mai de jos a iubirii. Ei încă dăruiesc din ceea ce n-au. Până la urmă o vor dobândi – asta bineînțeles dacă își vor menține trează pasiunea – și atunci vor ști  că de ziua îndrăgostiților nu mai e nevoie să-și dovedească iubirea, dăruind mici atenții, pentru a primi o îmbrățișare, sau un sărut, ori mai multe, ci vor simți atâta bucurie pentru iubirea pe care o simt, încât, cel iubit privindu-i în ochi – care este fereastra sufletului – vor ști că sunt cei mai norocoși oameni din lume. Iubire înseamnă sacrificiu, înseamnă să îți dăruiești întreaga viață celui iubit.

Cine va vrea să își salveze viața, chiar și pentru cel iubit, și-o va pierde, și nici iubitul/iubita nu va simți că îl/o iubești. Iubire înseamnă încredere absolută unul în celălalt. Iubire înseamnă acea încredere că sufletul din fața ta are nevoie de al tău pentru a crește, pentru a se avânta spre lumină. Înseamnă să simți nevoia sufletului și să i-o împlinești. Doar pe cea a sufletului.

Tinerii (dar nu numai) simt nevoia să aibă pe cineva lângă ei, dar atâta timp cât la mijloc este instinctul de supraviețuire a speciei, și atâta timp cât vor dori ca prin consfințirea ei printr-un contract, să fie asigurați că nimeni nu le-o va lua, este dovada certă că iubirea nu a venit încă la ei.

Contractul nu poate crește o iubire dacă nu există încredere, dacă există gelozie (oricât de mică), dacă există dependență de orice fel, a unuia de celălalt, dacă există orgolii cât de mici, dacă există îndreptățirea unuia în defavoarea celuilalt.

Când toate dependențele vor fi murit, indiferent de ce natură vor fi fost ele, atunci, ceea ce va rămâne va fi iubire, va fistrălucirea sufletului, lumina, adevărata lumină.  Contractul ne ferește de o bătrânețe în lipsuri, dar dacă acceptăm compromisurile cu noi înșine numai pentru a trăi o viață fără lipsuri, indiferent care ar fi acelea, și pentru că acel contract oferă această siguranță, el ne fereste și de iubire, ne ferește de marea iubire care ne aduce darul suprem: Lumina, fără de care – să nu ne amăgim altfel – nu vom trăi veșnic. Nu spun să ne ferim de contract, dar dacă nu poți renunța la el, ca scop ultim al relației tale de iubire, să știi că încă nu iubești. Va mai curge multă apă pe Dunăre, și vei trece prin multă suferință, chiar cu contract, până ce vei ajunge să știi că iubirea merită orice sacrificiu. Pentru că iubirea este Lumina Duhului Sfânt. Dacă nu am dobândit această Lumină, putem să ne luăm adio de la viață, și de la viața în doi, cu contract cu tot.

Scopul vieții noastre este dobândirea iubirii adevărate, iubirea care înseamnă Lumina. Tot ce este în afara ei, este de formă. Esența iubirii este bucuria de a trăi, cu sau fără cel/cea pe care îl/o iubești și absența suferinței pentru că nu ne-am împlinit oarece dorințe, indiferent de ce natură ar fi acelea.

Le urez tuturor îndrăgostiților mult noroc, și focul pasiunii de a descoperi iubirea din ei înșiși să le țină trează voința și încrederea pentru tot restul vieții lor!

Filed under: comentarii si citate

"Cu tacerea ii frigi pielea"

Ce prostie…Nu e prostie mai mare decat sa iti doresti sa traiesti langa cel pe care il iubesti...De unde ar mai izvori poezia in oameni si smeritele ganduri de nimicnicie a lutului din care suntem facuti?

Oamenii vor iubiri perfecte, uitand ca nici ei, nici cei care ii iubesc pe ei, nu sunt perfecti, deci si iubirea lor e imperfecta. Iubirea numai Creatorul ne-o desavarseste si transforma in perfectiune, dar asta o face numai la sfarsit, ca sa nu cadem din iubire in mandrie, in mandria ca iubim cu perfectiunea Lui.

De ce sa isi doreasca iubitii sa mearga umar la umar prin viata? Caci numai animalele fara sentimente pot fi injugate alaturi, iar iubirea isi poarta jugul singura, fara sa doreasca a-l injuga pe cel iubit al ei.

Nu...iubirea dainuie in veac numai singura...fiindca ea nu este din lume, ea nu face pe plac lumii, ea nu face pe plac nimanui. Iar oamenii vor tot timpul sa le satisfaci tot felul de mofturi, de orgolii, de naravuri, in numele iubirii ce le-o porti. Chiar daca a le face pe plac este in detrimentul evolutiei lor, al cresterii lor, de le explici acest lucru vor spune ca nu ii iubesti, si nu ca le vrei binele sufletului lor. Ei sunt foarte practici, si daca nu beneficiaza de avantaje imediate de la tine, nu cred ca asta este iubire. Iar iubirea are obiective pe termen lung pentru sufletul celui iubit al ei.

Iubirea, si numai iubirea stie ca ea si cearta, o cearta inteleapta, si nu galceveala care vrea numai indreptatire de sine; iubirea nu vrea sa aiba ultimul cuvant, fiindca ea este toate cuvintele la un loc. Numai atunci tacerea este de aur, cand vine din iubire, si nu din ingamfarea desteptului viclean ce zice : “cu tacerea ii frigi pielea”... 

Indeed

He is not a lover who does not love forever.                                                                                    Euripides

IN MEMORIAM OCTAVIAN PALER

"Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea."

Octavian Paler

Cenzura

El nu poate cenzura si stralucirea ochilor mei!

IUBIREA-RASPUNS vs.IUBIREA-DARUIRE

"Iubirea si Fericirea in cadrul relatiilor de cuplu inseamna pentru fiecare altceva. De cele mai multe ori, aceste semnificatii nu au niciun fel de legatura cu adevarata Iubire, cu adevarata Fericire – ci se refera strict la motive exterioare care genereaza propriile interpretari si suprainvestiri …

Un material pe care vi-l recomand cu caldura, scris de Adrian Nuta.

Lectura placuta!

Răspunsul cel mai simplu ar fi că oamenii iubesc în multe feluri. Mai exact, fiecare în felul lui. Dar acesta este un răspuns care nu aduce nici un fel de cunoaștere. În ignoranța în care, personal, mă zbat (poate și tu) am nevoie de mai mult decât un răspuns poetic și în nici un caz de unul sceptic („Felurile de a iubi sunt în mod esențial neclasificabile”).

Gândește-te la nori. De câte feluri sunt norii? Dacă te uiți pe cer, în fiecare zi, vei găsi forme extrem de variate. Cu toate acestea, meteorologii au distins patru categorii de nori: cumulus, nimbus, cirus și stratus. Acestea se pot combina, generând forme mixte, precum cumulo-nimbus.

Cu ajutorul acestor categorii poți descrie cerul unei zile, indiferent de anotimp. Evident, doi nimbus nu sunt identici. Sunt, însă, suficient de asemănători pentru a fi incluși în aceeași clasa. În același fel operează acea parte a psihologiei numita „psihodiagnostic”, care caută profile-tip de personalitate.

Deși oamenii sunt unici, ei pot fi așezați sub mai multe “umbrele”, grație asemănărilor dintre ei.

Contururile pe care psihodiagnosticul clinic și meteorologia le trasează, în domeniile lor, le caut și eu, de ceva vreme, în domeniul iubirii. Iată ce am găsit: mi se pare că oamenii iubesc în doua mari feluri.

Am numit aceste feluri IUBIRE-RĂSPUNS, respectiv IUBIRE-DĂRUIRE și le voi analiza pe rând. Încep cu iubirea-răspuns, care e de departe cea mai răspândită modalitate de a iubi, pe această planetă.

1. IUBIREA-RĂSPUNS

Iubirea-răspuns este un amestec de iubire, așteptări și dorințe personale.

Într-un limbaj mai mistic, este o combinație de Sine (în sens transpersonal, nu freudian) și Eu.

Această iubire începe cu mine și apoi ajunge la tine. Iată cum: Mie îmi place foarte mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu, ca răspuns, te iubesc. Observă tiparul (exemplul cu ciocolata se poate multiplica la nesfârșit): eu am nevoie/îmi dorese ceva, tu îmi oferi acel ceva. Abia după ce nevoia sau dorința mea a fost satisfăcută încep să te iubese. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine. Dacă nu faci, nu te iubesc.

Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiționată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu. Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale.

Atenție, nu spun că acesta e un lucru bun sau rău. Deocamdată constat. Deși, fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinat să cred că oricum e ceva minunat.

Iubirea-răspuns conține, în subtext, următorul mesaj: „Fă-mă să mă simt bine, fericit!”. Are o dominantă receptivă (mai întai primesc ceva de la tine) motiv pentru care, făcând legătura cu Principiile Arhetipale, o consider un aspect al Principiului Feminin.

Eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd și să mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătorești cu mine. Ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară și care mă insoțești, pe tine te iubesc.

Am nevoie, când mă întorc seara, de la slujba, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, tu îmi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu știi să gătești, dacă nu-ți place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc.

Am nevoie să mă admiri, să-mi spui că sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi și eu te iubesc. Când imi arăți imperfecțiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.

Eu doresc să facem dragoste și tu ești disponibilă erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă ești obosită, dacă nu ai chef sau dacă, Doamne ferește, ești atrasă de altcineva.

După ce am eșuat, mă aștept să mă încurajezi, să-rni spui că ai încredere în mine și că data viitoare sigur voi reuși. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale, alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată și dezamăgită. Astăzi nu te mai iubesc!

În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele. Ele sunt pe primul loc. Ca recampensă pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc.

Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine pur și simplu. Ai vrea tu… Există condiții, exigențe, standarde.

Totuși tabloul nu este așa ideal cum îl zugrăvesc. Ai anumite așteptări la care, surpriză, partenerul nu raspunde. Ce se întâmplă atunci? Suferi.

Suferi pentru că nu-ți aranjează frumos hainele în șifonier, pentru că nu are un job mai bine plătit, suferi pentru că vorbește la telefon cu fostul ei iubit sau cu fosta lui prietenă, suferi pentru că uită să-ți aducă flori, suferi pentru că nu-i plac drumețiile lungi, suferi pentru că muncește până târziu, suferi pentru că nu are opțiuni politice ferme, suferi pentru atenția pe care o oferă fratelui sau surorii, suferi pentru că, nu-ți spune, cu lux de amănunte, cum se simte.

Și ce faci în acest caz? Da, asta faci. Încerci să îl schimbi. Să o modelezi. Să îi modifici comportamentele. Să îi refaci structura de personalitate.

Știi ce am învătat eu, până la acești aproape 40 de ani, spre care mă îndrept vertiginos? Că incercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci și, pentru cei care au simțul umorului, comica.

Este ca și cum pe tine te doare stomacul și te duci la doctor, rugându-l să prescrie o rețetă pentru vecinul tău. Draga mea/dragul meu, boala este a ta! Ca să te simți bine, nu altcineva trebuie să se schimbe.

Schimbă-te tu, dacă simți nevoia unei schimbări. Ciocnirea dintre așteptările tale și realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celalălalt, așa cum este el, nu este responsabil pentru frustrarea ta.

Tu ești frustrat pentru că nu îți sunt împlinite așteptările. Așteptările sunt ale tale: tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău, și în raport cu realitatea binențeles că pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă.

Tu nu iubești pe cineva real, ești îndrăgostit de o imagine și de un set de idei.

Iubirea-răspuns, atunci când o poți privi în totalitate (simbolic – pe ambele fețe) conține și suferință. Când celălalt trebuie să fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Realitatea este, prin natura sa, vie, flexibilă, curgătoare.

Cum spunea Heraclit: nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. Cel care astăzi te mângâie cu duioșie mâine va fi un pic diferit: poate atingerea lui va fi un pic mai rece sau mai aspră, poate va fi sufocantă sau dominatoare, poate va fi mecanică, lipsită de vlagă.

Cea care astăzi te ascultă cu atenție mâine nu va mai fi interesată de aceeași poveste, poate va dori ca și tu să o asculți sau va fi pur și simplu ocupată cu altceva.

Și Buddha și psihanaliza aveau dreptate: dorința este suferință! Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, într-o anumită măsura, suferința este inevitabilă.

Când frustrarea atinge un anumit prag, pe care Eul nu-l poate tolera, iubirea-răspuns încetează.

Iubirea-răspuns este naturală, face parte din viață. Ea ne arată, sistematic și dureros, că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine.

Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Sunt încă legat de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipsești din viața mea sau nu te armonizezi, cu dorințele mele.

Acesta e nivelul meu de evoluție. Până aici s-a dezvoltat viața în cazul meu.

2. IUBIREA-DARUIRE

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea-dăruire este o iubire pură, necontaminată de așteptare și nevoi egocentrice. În același limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui (o altă modalitate este înțelepciunea).

Iubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea dăruire, începe cu tine.

În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fără a pune condiții, fară a se negocia, fără a cere ceva în schimb. Prin comparație, iubirea-reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conține mesajul: „Mă bucur să-ți ofer asta. Nu aștept nimic în schimb.”. Dominanta ei este emisivă (ea pleacă din mine, direct, fără ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin.

Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbați! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau l-au citit și n-au înțeles nimic (variantă puțin probabilă – am o părere foate bună des pre inteligența cititorilor mei).

Iubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ți cer să înflorești pentru mine. Nici nu mă retrag din viața ta dacă nu înflorești sau dacă înflorești când sunt eu plecat în vacanță și de tine are grijă, temporar, altcineva.

Indiferent de ritmul creșterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când și tu te retragi. Dacă ai vorbi și mi-ai cere să plec, pentru că dorești să fii ingrijită de altcineva, de asemenea m-aș retrage, întrucât nu vreau să am grijă de tine împotriva voinței tale.

Cum știu că te iubesc cu adevarat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu.

OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLȚI!

În opinia mea, evoluția este criteriul iubirii: când te iubesc tu evoluezi. Hrănit/hrănită cu iubirea mea, tu crești, te dezvolți pe diferitele niveluri ale ființei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate de la inferior la superior.

Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă ești bebeluș). Eu iți ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu și crești. Eu nu-ți cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire.

Sunt soțul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ți împărtășește pasiunea pentru teatru, cu care poți discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă și nu pot sta 2-3 ore țintuit în fotoliu. Așa cum mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi eu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum ești mai relaxată.

Iubirea-dăruire are ca efect evoluția celei pe care o iubești. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuți, o stimulezi, o sprijini să devină o ființă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gandești și actionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasa, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înțeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită.

Într-un registru mai ezoteric, o ajuți să manifeste principiul pe care îl conține și să integreze principiul polar opus, adica O AJUȚI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.

Acesta este cel mai minunat dar pe care i-l poți face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuți să-și ridice nivelul de conștiință, să o impulsionezi să vibreze pe frecvențe mai înalte.

Această iubire este mult mai mult decât atracția pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ți le inspiră cineva în compania căruia te simti bine. Este preocupare activă și efort pentru a-i sprijini creșterea spirituală, este intenție tradusă în fapt, este dorința de a vedea o altă ființa devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este și ea intricată cu o nevoie personală (ca și iubirea-răspuns), cu diferența că această nevoie este foarte pură. Eu, cel care iubesc, în evoluția mea, am nevoie să fac experiența dăruirii. Am nevoia să trăiesc experiența de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoașterea mea, fără să cer ceva în schimb.

Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer și mie șansa de a trăi o experiență cu totul nouă, anume dăruirea fără condiții. Acest „fără condiții” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea-spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubește tot ceea ce este viu.

Iubirea spirituală este un fel de a spune „Vreau să fii fericită”, dar nu în înțelesul obișnuit, psihologic, ci în cel spiritual: „Vreau să cunoști fericirea supremă, vreau să-l cunoști pe Dumnezeu, vreau să-ți revelezi Sinele“.

Ceea ce mă determină să mă comport așa este valoarea pe care o atribui spiritului tău, atenția pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorința ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ți ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului și nici minții.

În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-și spun „Te iubesc” ajung sa-și spună „Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar „Te urăsc”, atunci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la „Ești cel mai important pentru mine” se trece la „Altcineva este mai important” sau „Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziții? Frustrarea! Eu aștept ceva de la tine, iar tu nu-mi dai.

Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecțiune și așteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fără așteptări, euforică, pură, minunată. Este ca și cum ai fi Soarele, care te iubește chiar dacă tu nu-l placi.

Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bălmojelile unui tip care nu mai face față caniculei și a început să vorbească în dodii. Doar ai și tu pasiuni, ai tot felul de dorințe și nevoi, prin ce miracol să le suporți și, mai mult decât atat, să participi la împlinirea nevoilor altuia?

Dacă nu ai trăit experiența unei astfel de iubiri (și nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ți explic mecanismul. E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ți rămâne decât să te branșezi la ea.

„Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiționată se transformă în „Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple și se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc și chiar îti sunt recunoscător dacă te lași iubită, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundații interioare).

Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac și mie un serviciu, am grijă de mine. E ca și cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apa, însă după ce am umplut toate sticlele și bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau și vecinilor de pe stradă și mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb?

Cred că a evolua din punct de vedere spiritual înseamnă a deveni mai disponibil și mai apt în a sesiza nucleul spiritual din celălalt, a respecta și a asista această sămânță divină în procesul de creștere.

Este și ușor să iubești pe cineva pentru totdeauna, din clipa în care ai sesizat în el sau în ea Sinele: Sinele este ceva de o frumusețe irezistibilă, de care este imposibil să nu fii atras și pe care să o uiți. În el sau în ea este ceva ce-ți amintește de Dumnezeu, adică te leagă de o realitate sublimă.

Mă refer la Dumnezeu care este ca un copac din care tu ești o frunză. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, de asta iți amintești? Mă refer la Dumnezeu care este în mâinile tale atunci când le întinzi pentru a dărui, a mângâia, a ajuta.

Mă refer la Dumnezeu care face în fiecare zi Soarele să strălucească, aerul să circule și pâmântul să fie stabil, astfel încât să poți merge pe el. Și peste toate acestea, te trezește în fiecare dimineață, oferindu-ți o nouă șansă de a-l descoperi.

Acesta e Dumnezeul la care mă refer și despre care multă vreme nu am avut nici o idee, ocupat fiind cu reprezentările social autorizate.

Acest Dumnezeu este în mod natural Frumusețe, Iubire, Armonie, Conștiență și, cu siguranță, mult mai mult, doar că mintea, mea proastă nu-și poate reprezenta.

Relațiile de cuplu în care nu există această percepție, mai devreme sau mai târziu, se încheie (ele pot continua în plan exterior, social). Este ca și cum cei doi și-ar epuiza, încet-încet, rezervoarele, până când nu mai rămâne nimic. De ce?

Pentru că nu au fost conectați la Sursă, de unde și-ar fi putut reînnoi rezervoarele de apă. Goliți definitiv, vor pleca în căutarea altor persoane, de la care să se alimenteze. Această nouă relație va avea, inevitabil, același final, dacă nu descoperă izvorul divin din ei înșiși.

Iubirea care nu vine de sus (de dincolo de Sahasrara Chakra, pentru inițiați) nu poate dura. Ea încetează la un moment dat tot așa cum un automobil care a consumat benzina încetează a se mișca.

Sinele este iubire și a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea de care ești capabil în acest moment, este ca o radiație a inimii în toate direcțiile!

Aceasta este iubirea: Iubirea nonposesivă și exuberantă!"

autor: Adrian Nuță – „Despre Iubirea Nonposesivă și exuberantă”

sursa acestui material: http://www.minunemica.ro/2011/05/31/in-cate-feluri-iubesc-oamenii/

Iubire și singurătate - OSHO