Ei, şi acum să analizăm, cine s-a găsit să-l re-cânte pe Năstase.
Năstase Adrian, cum bine se ştie, este un om politic, mai mult politic, mai puţin om. Situaţiei lui (şi a tuturor tipilor ca el) i se potriveste proverbul: "Mai bine puţin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare!" (Ps 37.16; Prov 16.8; 1Tim 6.6)
Dar «glasul poporului» - care se vrea a fi folkul, acest gen muzical copiat fără succes de la americani - coboară din întunecimi psihologice ascunse vederii, vine «providenţial» prin gura lui Daniel Iancu şi-l cântă pe Năstase. Adică nu îl cântă, ci îl descântă :))
Ridiculizarea românului de rând, imaginată de Daniel Iancu în poezioara «De ce taci precum rahatu’ - pardon, parca se cheamă totuşi Scrisoarea unui vânător …către-un fraier din popor - este evidentă în versurile postate pe blogul artistului lăutar (Lăutar=termen definit de Constantin Noica pentru aceia care nu fac «ars artis gratia» ci, numai dintr-un profund narcisism), care nu are în comun cu geniul lui Eminescu decât înşiruirea, schimbată de astă dată din «râu-răţuşcă-rămurică» în «Râu...şi ram...şi rămurică...» . Prin urmare răţuşca a fost înlocuită cu ramul! E o evoluţie involutivă, dat fiind că răţuşca este o vietate, iar ramul, odată rupt de copac, este obiect neînsufleţit.
Folkistul (român de rând) empatizează cu Năstase, identificând în acesta din urmă aroganţa şi neruşinarea de care dă dovadă în relaţia cu românul («fraierul din popor») exponent al poporului, erijat în jude flok, pardon, folk:) .
Empatia îi reuşeşte perfect folkistului, fiindcă Năstase îi serveşte drept oglindă, în următorul sens: că şi Năstase , ca şi Daniel Iancu, uitând ambii-amândoi de unde plecară, ridiculizează românul «angajat», care munceşte pentru o bucată neagră de pâine, numindu-l ba «Sărăntocule fricos», ba «române gol la pungă» !
Ca şi argument, este chiar citatul in care artistul flok o numeste pe Dana Andronie «o angajată pe nume Andronie», dar nu îi numeşte şi funcţia ei la Jurnalul National (angajatorul), dând impresia că Andronie, este băgător de seamă sau băiat de mingi .
Ea este «o angajată», un alt român gol la pungă, care poate fi înlăturat de la a scrie critic la adresa emanaţiei folk a domniei-sale geniul folkului romanesc. Nu este geniu, aşa cum ne dovedeşte chiar poezioara cu elemente groteşti, pe care imaginaţia artistului a scos-o din adâncimile subconştientului colectiv, dar mai ales al celui individual.
Afirmaţii de genul
„Am tras sfori şi nu mi-e frică,
Cunosc tot, precum se ştie,
Râu...şi ram...şi rămurică...
Mi-s prieteni numai mie!”
arată chiar modul de a opera al artistului Daniel Iancu, împotriva celor care îndrăznesc să ii critice opera, să scrie despre agresivitatea personalităţii sale narcisice, agresivitate identificată in tratamentul tacerii, asa cum se observa în poezioara ce releva strafundurile psihologice ale artistului. Doar el are prieteni sus-pusi, el ca si Nastase care mobilizeaza intreaga gasca de prieteni si ketmani, complici la „curat-murdara” „nevinovăţie”, noua revenindu-ne sarcina de angajat, aceea de a tacea…”precum rahatu’”.
„De ce taci precum rahatu’ ? „ este reprezentativa doar pentru modul de comportament al artistului, atunci cand, geniu creator fiind, nu mai stie sa articuleze cuvinte, si se inghesuie la ne-cuvinte, voind a se asemana cu Nichita Stanescu, poetul nostru de geniu, de o noblete transpusa in poezie, adica in fapta, pe cand la domnia-sa , nobletea se vrea a fi acea trasatura de caracter evidenţiată de Octavian Paler într-un fragment de „Viaţă pe un peron” de gară pentru noi: „Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”
„Stau să fac o poză - două,
Ca să vadă toţi din UE,
Că sunt cel mai tare-n ouă,
Şi nimeni ca mine nu e !”
Ehehe!! Cu pozele e tare si artistu’ ca isi vopseste gardu’( iar inauntru-ii leopardu’) pentru poze reusite, să vază toţi cât ii sta de bine cu ghitara in brate, si cu un picior, a la greier, sprijinit relaxa-n-t pe perete, cu ochelari cu helios (dă soare) pentru a nu se vedea privirea care nu minte niciodată, aşa cum artistul ne evidenţiază la începutul postării de blog, arătându-ne poza lui Năstase: „.............o privire care parcă vrea sa zică......”
Dar sa revenim la poezioara.
Afirmaţii de genul
„Am tras sfori şi nu mi-e frică,
Cunosc tot, precum se ştie,
Râu...şi ram...şi rămurică...
Mi-s prieteni numai mie!”
arată chiar modul de a opera al artistului Daniel Iancu, împotriva celor care îndrăznesc să ii critice opera, să scrie despre agresivitatea personalităţii sale narcisice, agresivitate identificată in tratamentul tacerii, asa cum se observa în poezioara ce releva strafundurile psihologice ale artistului. Doar el are prieteni sus-pusi, el ca si Nastase care mobilizeaza intreaga gasca de prieteni si ketmani, complici la „curat-murdara” „nevinovăţie”, noua revenindu-ne sarcina de angajat, aceea de a tacea…”precum rahatu’”.
„De ce taci precum rahatu’ ? „ este reprezentativa doar pentru modul de comportament al artistului, atunci cand, geniu creator fiind, nu mai stie sa articuleze cuvinte, si se inghesuie la ne-cuvinte, voind a se asemana cu Nichita Stanescu, poetul nostru de geniu, de o noblete transpusa in poezie, adica in fapta, pe cand la domnia-sa , nobletea se vrea a fi acea trasatura de caracter evidenţiată de Octavian Paler într-un fragment de „Viaţă pe un peron” de gară pentru noi: „Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”
„Stau să fac o poză - două,
Ca să vadă toţi din UE,
Că sunt cel mai tare-n ouă,
Şi nimeni ca mine nu e !”
Ehehe!! Cu pozele e tare si artistu’ ca isi vopseste gardu’( iar inauntru-ii leopardu’) pentru poze reusite, să vază toţi cât ii sta de bine cu ghitara in brate, si cu un picior, a la greier, sprijinit relaxa-n-t pe perete, cu ochelari cu helios (dă soare) pentru a nu se vedea privirea care nu minte niciodată, aşa cum artistul ne evidenţiază la începutul postării de blog, arătându-ne poza lui Năstase: „.............o privire care parcă vrea sa zică......”
Dar sa revenim la poezioara.
Nastase Vanatorul, a santajat (poporul) român (ul), a vândut avutia tarii, si acum il numeste pe acesta din urmă «sărăntocul fricos», căci bietul de el este angajat la o societate mulgătoare, care îl transformă in „românul gol la pungă”. Nu oricine poate fi propriul său angajat, ci numai geniile nemarturisite, nedeclarate decat prin sugestii „fine”, De aici rezultând o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ”, vorba lui Mircea Eliade când ne vorbeşte „Despre barbatii superiori”.
„Băi române-ascultă bine,
Sărăntocule fricos,
Poţi să latri mult şi bine
Că mă doare-n MS-DOS !”
Năstase îl face pe român câine , adica hain, si ii mai si spune ca il doare in „MS-DOS”, de parca programelul cu montajul inscenarii acuzarii are vreo vina ca a fost montat in …DOS, dar mai ales pe DOS! Angajatul la multinatională a fost „cântat” în DOS, dar şi pe …DOS, intrucât cântecelul conţinea referinţe din 1942 toamna, semnat de Noica-Oale-si-Ulcele! Ori cântatul executându-se în 2012 primăvara, era normal să il doara pe angajat la un metru în faţă şi pe faţă, iar nu in MS-DOS ca pe el, artistul poporului! Prin urmare, artistul sigur pe el spune:
"Căci, române gol la pungă,
Doar EU pot să vând ...şi basta!!!
N-am eu timp cât să-mi ajungă,
Să vând tot din ţara asta ! "
Deşi l-a vândut pe angajat angajatorului, ca pe un negru pe plantaţie, caracterul de „vânzător” este curat colaboraţionism comunist şi securist! :)) Epoca împuşcatului şi-a lăsat puternic amprenta pe psihicul artistului, aşa încât acum e in stare să vânda pe oricine nu face temenele în faţa genialităţii lui creatoare, chiar şi pe angajata Dana Andronie, numai să îi rămână pictura cu propria imagine curăţată lună, şi luminată de Mii de smaraldele acestui astru iluminant al galaxiei flokului romanesc! Dar totuşi, nu are cum să vândă pe toată lumea care nu este ketman, adică-care nu îi spune numai ce vrea el să auză!
„Stau să fac o poză - două,
Ca să vadă toţi din UE,
Că sunt cel mai tare-n ouă,
Şi nimeni ca mine nu e !”
Ştim ca ouăle de pitulice (acea pasăre cântătoare din familia troglodytidae ) par a fi ouălelele de rege din legendă, dar ea fiind o păsărică-mică-mică, ouălelele nu pot fi decât micuţe şi ele, deci inexistente la tipul gentlemanului, nobil fără titlu, ori mai degrabă cu titlu implicit-explicit! :))
„Ce, nu ştie tot poporul
Cine-s io? Zi !..de ce taci ?
Cine este vânatorul?
Cine-apasă pe trăgaci ?”
Cam tot poporu’ştie cine e el, dar nu ştie în schimb, cum Este el! Estem Vanator de laude, aplauze şi premii, de apariţii televizate si regizate, de imagini de om nobil, ţivilizat şi perfect (acomodat in comunism), învăţat să „tragă sfori” ca să dea strălucire imaginii!
„Cine este Şef de puşcă?
De ce taci precum rahatu’ ?
Cine fuge? Cine muşcă?
Cine este băăă vânatu’???”
Şef de puşcă la tras, prin canale, subteran, sau la tras „imagini” pe canale, contra cost, pe prinţipul „Mordi e fuggi “ ca nu îl mai prinzi pe-acolo, căci nu îl cheamă nimeni fără plata publicităţii la ora de audienţă minimă :))
În încheiere flokistul vine cu precizarea înfiptă tare şi bine în extrem de rare (din patru in patru ani, ca la alegeri) dar obişnuitele-i răspunsuri emailice:
„Hai ca-mi pierd timpu’ cu tine...
Însă ţine minte-aşa :
MIE...O SĂ-MI FIE BINE !
Tu....mai du-te-n puşca mea !”
Ne ducem, de ce să nu? Daca tot i-a dat la cap lui Năstase şapte-case, şi l-a lăsat dator, i-a făcut, cu alte cuvinte, un 68! Tot noi plătim datoria lui Năstase, după ce „ne-a vândut” ţara…Maeştri în 68-uri! „Ca românu’ nu-i nici unu, unde-s mulţi putea fi unu”. Iacată că-s doi! Unu mai genial ca celălalt”!
Închei cu precizarea lui Mircea Eliade pentru oameni ca ei:
"A fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar. Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care işi alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neinţeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, in fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior..."Mircea Eliade - Oceanografie
„Băi române-ascultă bine,
Sărăntocule fricos,
Poţi să latri mult şi bine
Că mă doare-n MS-DOS !”
Năstase îl face pe român câine , adica hain, si ii mai si spune ca il doare in „MS-DOS”, de parca programelul cu montajul inscenarii acuzarii are vreo vina ca a fost montat in …DOS, dar mai ales pe DOS! Angajatul la multinatională a fost „cântat” în DOS, dar şi pe …DOS, intrucât cântecelul conţinea referinţe din 1942 toamna, semnat de Noica-Oale-si-Ulcele! Ori cântatul executându-se în 2012 primăvara, era normal să il doara pe angajat la un metru în faţă şi pe faţă, iar nu in MS-DOS ca pe el, artistul poporului! Prin urmare, artistul sigur pe el spune:
"Căci, române gol la pungă,
Doar EU pot să vând ...şi basta!!!
N-am eu timp cât să-mi ajungă,
Să vând tot din ţara asta ! "
Deşi l-a vândut pe angajat angajatorului, ca pe un negru pe plantaţie, caracterul de „vânzător” este curat colaboraţionism comunist şi securist! :)) Epoca împuşcatului şi-a lăsat puternic amprenta pe psihicul artistului, aşa încât acum e in stare să vânda pe oricine nu face temenele în faţa genialităţii lui creatoare, chiar şi pe angajata Dana Andronie, numai să îi rămână pictura cu propria imagine curăţată lună, şi luminată de Mii de smaraldele acestui astru iluminant al galaxiei flokului romanesc! Dar totuşi, nu are cum să vândă pe toată lumea care nu este ketman, adică-care nu îi spune numai ce vrea el să auză!
„Stau să fac o poză - două,
Ca să vadă toţi din UE,
Că sunt cel mai tare-n ouă,
Şi nimeni ca mine nu e !”
Ştim ca ouăle de pitulice (acea pasăre cântătoare din familia troglodytidae ) par a fi ouălelele de rege din legendă, dar ea fiind o păsărică-mică-mică, ouălelele nu pot fi decât micuţe şi ele, deci inexistente la tipul gentlemanului, nobil fără titlu, ori mai degrabă cu titlu implicit-explicit! :))
„Ce, nu ştie tot poporul
Cine-s io? Zi !..de ce taci ?
Cine este vânatorul?
Cine-apasă pe trăgaci ?”
Cam tot poporu’ştie cine e el, dar nu ştie în schimb, cum Este el! Estem Vanator de laude, aplauze şi premii, de apariţii televizate si regizate, de imagini de om nobil, ţivilizat şi perfect (acomodat in comunism), învăţat să „tragă sfori” ca să dea strălucire imaginii!
„Cine este Şef de puşcă?
De ce taci precum rahatu’ ?
Cine fuge? Cine muşcă?
Cine este băăă vânatu’???”
Şef de puşcă la tras, prin canale, subteran, sau la tras „imagini” pe canale, contra cost, pe prinţipul „Mordi e fuggi “ ca nu îl mai prinzi pe-acolo, căci nu îl cheamă nimeni fără plata publicităţii la ora de audienţă minimă :))
În încheiere flokistul vine cu precizarea înfiptă tare şi bine în extrem de rare (din patru in patru ani, ca la alegeri) dar obişnuitele-i răspunsuri emailice:
„Hai ca-mi pierd timpu’ cu tine...
Însă ţine minte-aşa :
MIE...O SĂ-MI FIE BINE !
Tu....mai du-te-n puşca mea !”
Ne ducem, de ce să nu? Daca tot i-a dat la cap lui Năstase şapte-case, şi l-a lăsat dator, i-a făcut, cu alte cuvinte, un 68! Tot noi plătim datoria lui Năstase, după ce „ne-a vândut” ţara…Maeştri în 68-uri! „Ca românu’ nu-i nici unu, unde-s mulţi putea fi unu”. Iacată că-s doi! Unu mai genial ca celălalt”!
Închei cu precizarea lui Mircea Eliade pentru oameni ca ei:
"A fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar. Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care işi alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neinţeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, in fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior..."Mircea Eliade - Oceanografie
