Ce e bestial si ce e genial in artist

Domeniul animal al spiritului ( sau: ce e bestial si ce e genial in artist)

[...] Dar cine poate face din creatia sa singulara ceva universal? Cine poate exprima ratiunea insasi, legea insasi, prin isprava sa? Un singur tip de individualitate, o stim: geniul. Căci singur geniul iese din supunerea sa față de legile date, spre a prescrie altele. 

Ratiunea, adica expresia universalului pe care oricine vrea s-o obtina, se împlântă in animalitate, adica in acea "capacitate particulara" si in acel "talent" pe care le invoca Hegel in acest capitol. Genialitate inseamna in primul rand o inzestrare animala; ea tine de "domeniul animal al spiritului". Nu numai pictorul si muzicianul trebuie sa aiba o speciala inzestrare animala. Exista si o bestie matematica, asa cum e una poetica sau una filosofica.  

[...]Dar creatia s-a obiectivat acum intr-o opera, care-si are destinul ei. Ai reusit cu adevarat sa spui cu ea ce trebuia? ce vroiai? Ai intruchipat intelesul universal, ce se zbatea in tine ca sa iasa la lumină? 

Fie ca ai sentimentul reusitei ori nu, opera ta se dovedeste a fi ceva trecator si creatia reprezinta mai degraba disparitia decat implinirea individualitatii creatoare, in cazul in care n-ai stiut sa spui. Nu aceasta m-a interesat, ci "faptul insusi"; nu importă, la urma urmelor, ce am creat si cum am creat, ci aceea ce am vrut sa spun prin creatia mea. 

Spre a pastra sensul de universalitate pe care-l purtai in tine, trebuie sa declari că opera, care era adevarul tau, nu e pe deplin adevarul tau. 

O constiinta care a ajuns la recunoasterea "faptului insusi" - adica a idealului - sta deasupra realizarilor ei, si pare, hotarat, sa fie onesta. Este onesta cand recunoaste ca nu s-a putut ridica pana la faptul insusi, dupa cum e onesta cand se dovedeste gata a oferi celorlalti un inteles si o exigenta artistica de natura sa-i anuleze propria ei incercare. Este onesta cand vede chiar in opera altora "faptul insusi". Si totusi, zice Hegel, "adevarul acestei onestitati stă in a nu fi atat de onestă cat pare". 

Cand vorbeste despre faptul insusi, sau despre ideal, constiinta creatorului se gandeste mai degraba la actul ei particular; dar cand e vorba de creatia care a dus la acest act, ea se retrage din opera si se refugiaza in ideal. Nu cumva o primejdie de minciuna, fata de altii si de sine, staruie in inima oricarui artist? 

Dar acum creatorul de arta le spune ca el, e altundeva. Si de altfel nu sunt ei insisi, toti ceilalti, altundeva? "Graba lor de a veni in ajutor nu era ea insasi altceva decat aceea ca ei voiau sa vada si sa arate actiunea lor, nu faptul insusi"?.  In acest joc de subiectivitati, care se vor obiectiva si se retrag statornic din  obiectivitate, unde mai e ratiunea, unde e universalul, care trebuia totusi sa fie una cu fapta individuala?

Arta e o splendida imposibilitate rationala: incercarea cuiva de-a exprima gandul, sentimentul si actiunea tuturor fără ei, ca o individualitate care nu e ca a ei. Dar constiinta face experienta de a nu putea da un cantec incapator ca lumea, decat cu organul lumii insasi, care e gandul. Indaratul marmorei, sunetelor, stihurilor, era ceva de dincolo de animalitate si singularitate: gandul. 

fragment din "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel, 

explicata de C.Noica, in "Povestiri despre om"

The Music & The Money by cre8iviTYY

Parerea mea este ca oricat ar fi de genial un artist, dorinta de celebritate si banii, ii intuneca talentul, devenind un geniu pustiu, nemaitransmitand nimic din ceea ce numai ochiului artistului ii era dat sa "vada". Bestialul devine politicos si lipsit de sentiment, prin urmare plicticos. Neincrezator in bunatatea sufletului omului, gandul ii devine propria dereglare psihica, distrugand astfel, si ultima legatura dintre el si Lumina pe care Dumnezeu i-a daruit-o pentru a o imparti cu generozitate si celor putin inzestrati.