Doctorul Voiculescu si geniul sau de la 70 de ani

Viata si marile carti ale lumii m-au facut sa stiu ca adevarata bunatate, cu zâmbetul ei ingaduitor si perspicace, cu rabdarea ei imensa dar nu nesfârsita, e totdeauna geniala si puternica, orice ar crede cinicii si asa-zisii oameni tari, adica slabanogii sufletesti. Matriona, cea careia i se ia totul, care lasa sa i se ia totul, ramâne fiinta tare si biruitoare. Am mai aflat si ca blândul doctor Voiculescu, tamaduitorul fara onorarii, alinatorul, era capabil uneori de indignari sublime, de mânii auguste, intratabile. 

Cultura lui imensa, asimilata profund in opera lui târzie, e azi evidenta pentru toata lumea, dar in trecut  nu i-o cunosteau decât putini. Nimic nu-i era mai strain decât ostentatia si fala. Cu el s-a intâmplat un miracol ; a devenit la 70 de ani un mare poet, un poet genial in cel mai strict inteles al cuvântului. Orice s-ar spune, inainte nu fusese decât un poet minor. Aceasta brusca transmutatie nu a fost posibila, desigur, fara lentele acumulari interioare ale culturii si ale unei vieti absolut exemplare, realmente sanctifiante. 

De altfel, fenomenul nu a fost de fapt chiar asa de abrupt ; din poemele care preced cu trei-patru ani Sonetele se presimte iminenta eruptiei acestora. Caci oricum eruptia a fost izbucnire navalnica, total schimbatoare a privelistilor si simtirilor de pâna atunci. E frapant cum, intr-o ordine calendaristica diferita, la inceput, de cea a numerotarii primelor sonete, datarea lor se succede vertiginos, irezistibil; joi 2 decembrie 1954, vineri 3 decembrie, sâmbata 4 decembrie, duminica 5 decembrie, si asa mai departe, zilnic (o data doua in aceeasi zi, marti 9 august 1955), apoi la intervale de doua pâna la 7-8 zile, uneori si mai rar, apoi iarasi zilnic, altele datate doar decembrie 1955., altele nedatate dar mergând toate in acelasi flux continuu, vreme de trei ani si jumatate, pâna la sonetele CCXLIII si CCXLIV, compuse amândoua in 20 si 21 iulie 1958, când ciclul se curma tot asa de brusc cum incepuse, acum insa si brutal, printr-o eufemistic numita eroare judiciara...

Mai in adâncime gândite lucrurile, martiriul lui V. Voiculescu si sfârsitul lui in distrugere trupeasca si in totala privatiune de orice bunuri si mângâieri pamânte sti a tinut probabil de o fatalitate misterioasa, a fost poate cumplitul pret a ceea ce spune in sonetul CCXXIV : Ti-am faurit o 'nalta si grea demiurgie .. Este ceva demonic in incandescenta aproape de nesuportat a Sonetelor, o sfidatoare rivalitate cu divinitatea. 

Sonetele doctorului Voiculescu imitate dupa ale lui Shakespeare, desi au, in adevar, forma si chiar sunetul acelora, sunt in fond nu atât o imitatio Shakespeari, cât o imitatio Dei. Poetul isi aroga o colosala, orgolioasa constiinta de sine, cu ilimitate puteri transfiguratoare si cu o tot atât de uriasa putere a umilintei si autoflagelarii. Erotica lui atinge cosmogeneza, fara a pierde nici o clipa concretul carnal. 

Doctorul Voiculescu restaureaza in deplinele ei drepturi virtutea creatoare a imitatiei (sau, daca termenul indispune, a emulatiei). Imitarea modelelor supreme a fost totdeauna si ramâne testul declansator al adevaratei vocatii creatoare, contrar meschinei prejudecati a originalitatii.. Sa nu confundam notiuni aparent invecinate : pastisa, de pilda, e un exercitiu de atelier, valabil ca atare; contrafacerea, mai mult sau mai putin dibace, nu e decât o industrie improba si vana. Dar imitatia, optiune constienta in ordinea valorilor, merge in competitie cu modelul, dar pe o traiectorie proprie si inconfundabila, cum atât de izbitor este cazul la doctorul Voiculescu. 

Competitia cu un mare model nu e lipsa de masura, ci da tocmai masura vocatiei. 

Un artist autentic isi alege modelul intr-un plan al absolutului, fara evaluari pragmatice in privinta sanselor. Unul care isi propune un model mijlociu, cu gândul ca-i va fi mai lesne sa-l egaleze sau sa-l intreaca, poate eventual izbuti, dar artist nu e. In ordinea aceasta, modestia nu e o virtute, ci mai degraba o forma a imposturii. Bineinteles, e important sa-ti cunosti limitele, iar un artist veritabil si le cunoaste, macar cu  aproximatie, dar confruntarea cu modelul, patrunderea in tainele geniului provoaca niste metabolisme sporitoare. 

Imitându-l pe Shakespeare, doctorul Voiculescu s-a contaminat cu geniul; ca urmare a dat o proprie opera geniala, de sine statatoare. Dar, in aceasta opera, geniul l-a ispitit la infruntarea lui Dumnezeu, pe care toata viata il slujise cu credinta si supunere. Ca si Prometeu, a fost pedepsit. Pedepsit pe lumea aceasta, poate pentru a fi absolvit pe cealalta. Pe alte cai m-a dus si pe mine soarta prin aceleasi locuri de pedeapsa, unde mi-a fost dat sa-l intâlnesc pe doctorul Voiculescu pâna nu era prea târziu. Ne-am nimerit impreuna câteva ore in una din cabinele metalice etanse, ale unei masini speciale, in care eram bagati câte doi. 

In intuneric, cu boccelele pe genunchi, bagati unul in altul la strânsoare, am stat mult de vorba in soapta. 

Masina a stationat indelung pâna sa porneasca spre locul de destinatie. Din timp in timp se auzeau bocanci, 

cizme, comenzi scurte : pe rând, mai erau introdusi si altii in cabine. In tot acest timp, cu unele intreruperi 

(datorate, pe cât se parea, interventiei purtatorilor de cizme), se facea auzit un glas de femeie tânara care 

cânta, plângea, cânta iar, ca un fel de litanie : Rodiica mamii... fetiita mamii... iubiiita mamii.... Din când in când si râdea, un râs ciudat. Purtatorii de cizme renuntasera, probabil, sa o mai opreasca. 

Asa l-am cunoscut pe doctorul Voiculescu.

Alexandru Paleologu
Despre lucrurile cu adevarat importante
Polirom-2011