Despre "cuiul" inimii si oarece sobita

Citisem in urma cu multi ani, despre fenomenul de "strapungerea inimii" cunoscut sub aceasta denumire in crestinism, ca fiind un fenomen ce se va intampla obligatoriu pe calea stramta catre noi insine. Anul acesta l-am primit fara voie. Incepand din acel moment, devii un gen de calmitate, asa cum nu ai mai fost niciodata pana atunci, desi ai gustat de multe ori calmitatea unei situatii bune. Esti impacat cu "ceea ce vine" de la viata peste tine, fiindca la fiecare situatie "grea", daca te superi, iti raspunde inima, cu al sau cui te impunge, spunandu-ti in felul ei de-acum, ca e cazul sa te relaxezi, sa nu te mai impotrivesti....

Viata inseamna tot ceea ce traiesti, nu doar numai ce-ti place. Un mare rol in ceea ce nu-ti place il are bineinteles Dumnezeu, care nu ne da voie sa ne oprim din a creste cu sufletul, sa ramanem ca niste morti in parerea de noi insine, in ignoranta unei fericiri exterioare noua, vrand astfel sa ne duca spre o fericire reala, independenta de ceea ce ti se intampla in lume.

 Imi amintesc de asemenea ca, Nicolae Steinhardt "topaia" efectiv de fericire in inchisoare. Si ne vorbea despre "sobita" din inima pe care o are crestinul liber in interiorul sau, eliberat de atasamentele de tot felul. "Sobita" ii urmeaza "cuiului"...Cu inima calatorim, cu inima ne mantuim...Nu este valabil si pentru ratiune, cu ale sale evidente contabile despre cum au fost, cum sunt, sau cum se vor fi purtat altii...se stie doar, Mefisto contabil estem...:)