Daniel Iancu si ale sale Mii de smaralde

Vad o poezie,

O bucata dintr-o Opera de Arta

In desfasurare,

Proiectand un mod de a vedea,

Lucrurile,

De a vedea legaturile dintre suflet si minte,

Un mod de a stimula imaginatia in interior,

De a dezgropa veneratia luminii.

Cu un sentiment de uimire,

Vad o poezie libera de obstacole,

Putere ce atinge sufletul

Miscandu-l spre lumina,

Spre potentialul necunoscut mintii omului,

Ci numai inimii lui.

Si cat de trist,

Ca numai eu, si inca vreo cativa,

Vedem. Simtim.

Lumina ei.

IUBIREA sau LUMINA.

Sunt convinsa prietene (eu chiar te consider prieten) ca nu ai crezut nimic din ce ti-am spus ca a vrut sa exprime iubita ta atunci cand ti-a spus blanda si cuminte “Ce insemn eu pentru tine?”

Dar cum ai putea crede, cand tu nu te cunosti nici macar pe tine, iar in aceasta situatie defavorabila, sa poti cunoaste pe oricine altcineva este imposibil.

La cunoasterea propriei tale fiinte nu vei ajunge daca ranile iti vor fi doar oblojite. Vindecarea nu este asa, nu este blanda, vindecarea este dureroasa, este o cauterizare a ranii. Ai fost vreodata cauterizat? La propriu? Eu da, si pot sa-ti spun ca iti arde pielea si carnea la propriu, pe o adancime functie de cati milimetri sunt de extirpat.

Afirmatia iubitei tale merita supusa atentiei, nu atentiei mele, ci atentiei tale. Iti voi da o mana de ajutor, caci stiu exact ce simte blanda si cumintea ta iubita.

In primul rand, simplul fapt ca a avut o intrebare, si mai mult, o intrebare de acest gen, dovedeste ca tu ai un comportament in ceea ce o priveste, care o nemultumeste, care nu este conform asteptarilor ei de la tine. Ea este perfect constienta de eforturile ei de a te obloji in permanenta, de a-ti ameliora durerile sufletesti, si de asemenea, este perfect constienta de rezultatul acestor eforturi. Tocmai din acest motiv, se astepta la un raspuns pe masura efortului ei. De ce spun ca il considera un effort? Pentru ca daca nu l-ar considera effort, nu ar fi nemultumita, mai mult, nu si-ar exprima nemultumirea ca nu primeste in schimb ceea ce se astepta sa primeasca: implinirea visului feminin. Pentru ca are asteptari de la tine, iar asteptarile vin numai atunci cand nu iubesti, asteptarile vin numai in perioada de indragostire, aceasta indragostire care nu este la inceput decat o puternica atractie fizica. Aveai dreptate acum patru ani cand spuneai ca dragostea cere timp, asa este! Dragostea vine numai dupa ce mandria a murit, numai dupa ce nu mai avem nici un fel de asteptari si vise, si sperante. Dragostea vine si ii doreste iubitului ei vindecarea sufletului de suferinta, nu il oblojeste, caci sub coaja oblojelii se ascund rani pline de imputiciune, straturi de tesut in putrefactie care roade ca si infectia, pana omoara omul cu totul, cu tot cu suflet. Iubirea este cu adevarat bunul simt, acel simt de a sti ce are nevoie iubitul tau pentru a se vindeca cu totul, si pentru a nu mai prelungi agonia si durerea.

Visul feminin este unul singur prietene: coasta sa se aseze in locul din care a fost luata: in barbatul ei legitim, retine, legitim! Adica recunoscut de legile dumnezeiesti si lumesti! si al doilea vis feminin este maternitatea, transmiterea genelor proprii pe mai departe, supravietuirea speciei. Iubirea nu are nimic de-a face nici cu visul feminin, nici cu visul vreunui mascul. Iubirea este insusi scopul vietii noastre pe pamant: acela de a ne dobandi Lumina dumnezeiasca a Duhului Sfant, cea care ne este promisa la botez, la nasterea de-a doua, cea din apa si duh.

Atunci, iubirea nu mai este indreptata catre un singur om, ci catre intreaga creatie, si catre toate sufletele, retine, sufletele, nu trupurile oamenilor care fac tot felul de fapte nedemne de o fiinta umana: furt, minciuna, crima. Iubirii ii este mila de toate sufletele care sufera aceste nedreptati de la propriile lor corpuri adormite, moarte desi inca traiesc. Iubirii nu ii este sila de oameni, ci de minciunile lor, de crimele si rautatile la care se dedau, chinuindu-si sufletul. Aceasta este suferinta iubirii, si chinul ei dintotdeauna. Si nu visele ametitoare ale mintii feminine ori masculine.

Nu uita, ca femeile nu-l iubesc pe barbatul care le-a ales, ele doar consimt ca barbatul este conform principiilor si valorilor pe care le au bine implementate odata cu educatia pe care au primit-o. Pentru ca femeia sa ajunga sa-l iubeasca pe barbatul care a ales-o, va trebui sa plateasca cu pretul celui de-al treilea vis al sau, pentru ca exista si acest al treilea vis ascuns, si ultimul. Iubirea, asa cum ti-am mai scris, este cenusa visurilor noastre de a fi iubiti. Acesta este si ultimul vis, de a fi iubita, si care transformandu-se in cenusa, lasa iubirea sa iasa la suprafata. La suprafata inimii, care nu se va mai putea ascunde sau muri vreodata. Este telul nestiut, si ultim al vietii noastre pamantesti, tel implantat de dumnezeire: Iubirea. Lumina.

Daniel Iancu – un gard vopsit in culori frumoase

BOGDAN DANIEL IANCU - Un gard vopsit in culori frumoase

Toata lumea stie vorba aceea: "pe-afara e vopsit gardul si inauntru-i leopardul". Acum, dupa trei ani si jumatate, stiu ca nu trebuia sa fiu atat de curioasa si sa daram gardul, fara sa ma gandesc de ce a fost pus, si ca ar putea fi acolo un leopard care ma va manca de vie.

Un leopard infometat de laude si cu dor de celebritate, stand in spatele unei adrese de mail si asteptand ca oamenii sa vina la el si sa-i umfle egoul. Un om care nu suporta parerile contra, ci numai pe cele pro. Un om crescut in dictatura, si care iubeste dictatura ca pe propria fiinta. Un om obosit de a mai simti ceva cu inima lui proprie, un om blazat cu alte cuvinte, care nu compune arta de dragul artei, ci tintind numai celebritatea, indiferent daca ea il va afla golit de ceea ce defineste cu adevarat un artist: sensibilitatea. Cand o inima de om nu mai poate transmite feed-back, ea este deja impietrita in parerea de sine insusi si nimic nu o mai poate incalzi.

Daca celebritatea ar incalzi inima unui om, atunci Dumnezeu ne-ar face pe toti celebri. Nu degeaba zice Dumnezeu :"Fiule, da-mi inima ta". De aceea El, pe artistii care merita intr-adevar - ii face celebri abia dupa ce mor, ca sa nu se mandreasca, distrugandu-si munca lor de-o viata, iar pe artistii de mucava ii face celebri inca din timpul vietii, ispitindu-i, sa vada ce le poate pielea, caci i-a banuit a fi duplicitari. Le incearca liberul arbitru, si ii lasa sa vada daca sunt capabili sa nu-si piarda sufletul, si sa si-l pastreze, in conditiile in care celebritatea te ispiteste cu infatuarea, cu trufia inaintea altora mai mici decat tine, cu mandria ca ai realizat multe in viata ta si ca esti Cineva in societate.

E periculoasa aceasta miscare a lui Dumnezeu, caci odata pierdut, sufletul nu mai poate fi cumparat, nici cu titluri, si nici cu bani. Nu degeaba ne-a invatat rugaciunea domneasca, sa spunem mereu si mereu: "si nu ne duce pe noi in ispita", intr-o ispita mai mare decat putem duce, pentru ca Dumnezeu stie ca nu rezistam ispitei, ca suntem slabi, si mici, si neputinciosi a lupta cu mandria, si ca vom cadea negresit in parerea de sine.

 Oamenii se indragostesc uneori, si Dumnezeu ii lasa sa li se intample aceasta cadere o data-n viata, pentru ca nici o scara nu poate fi urcata de la mijloc, ci numai de jos, de la prima treapta. Dar cel care fuge de argumentare, care este in ultima instanta si o dovada de politete, nu va fi niciodata un om de caracter, un om care sa poata sa-si asume responsabilitatea actelor sale, a partii sale de vinovatie, daca nu a dorit ca asa ceva sa se intample. Nicidecum nu ar fi incurajat ca o persoana sa se indragosteasca de el, daca ar fi fost un om vertical, si nu i-ar fi placut mult mai mult, sa ii fie gadilat orgoliul.

As putea sa spun ca nu a contat pentru mine nici un pic, dar avand in vedere ca am pierdut aproape patru ani din viata ca sa aflu ce era dincolo de gardul Bogdan Daniel Iancu vopsit in culori vii si frumoase, afirm fara nici un regret ca acest om a contat prea mult pentru mine. O parte din sufletul meu a ramas in tot ce am facut, in tot ce am spus, si in tot ce am simtit. Dar nu se putea altfel, si nu regret nimic nici din ce am spus,  nici din ce am facut, si mai ales, nu regret nimic din tot ce am simtit.

Avea dreptate Octavian Paler : “Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”

DANIEL IANCU - DETERMINISMUL PSIHOLOGIC IN CREATIA LUI (II)

Am reusit sa pun capat framantarii mele cu privire la faptul ca ma asteptam ca al treilea cd al lui Daniel Iancu sa contina piese de o factura interioara mai profunda. Si pentru ca din aceasta cauza nu am primit un autograf de la artist, m-am acuzat singura cum ca as fi doar o individa ce critica, fara a-si argumenta solid spusele; dupa ce am incetat sa ma acuz de insensibilitate, am inceput sa caut in sufletul meu raspunsul, iar astazi l-am gasit si il asez si in jurnalul meu...de bord! :))


In viata unui artist, ca in viata fiecarui om, de altfel, exista trepte ale evolutiei interioare, spirituale (iar cand spun spirituale, va rog sa nu va ganditi la religie, caci spiritual nu inseamna religios); chiar si muzica ce ne place pe fiecare treapta de evolutie, este alta, are alta profunzime, alta tonalitate; si poezia ce ne incanta sufletul, este una in copilarie, alta la tinerete, in adolescenta, o alta in floarea varstei, si cu totul alta, mai profunda, la maturitate.


Sa nu credeti cumva, ca la maturitate se ajunge doar adunand primaveri la varsta noastra; nicidecum! maturitatea sau intelepciunea, vine in urma intelegerii de catre noi, pe noi insine, si odata cu noi, pe toata suflarea omeneasca; imi place cum a spus un mare psiholog din secolul XX, "Ignorant nu este cel caruia ii lipseste eruditia ci acela care nu se cunoaste pe sine! Intelegerea vine doar prin cunoasterea de sine care este perceptia intregului proces psihologic al omului. Intregul existentei este concentrat in fiecare dintre noi!"


inseamna sa ajungi la stadiul intelegerii unui adevar suprem, si anume ca, nu exista nici un motiv de a-i judeca pe ceilalti, atata timp cat tu nu ai fost pus in situatia creata de acele conditii favorabile unui anumit comportament; nu exista oameni buni, ori oameni rai, ci exista doar situatii favorabile, conjuncturi, ocazii de a putea sa observam ce exista latent in subconstientul fiintei umane. Nu exista fericire sau nefericire, ci existam doar noi, oameni aflati pe drumul spre noi insine, spre cosmosul din noi, identic cu cel din afara noastra.


Pe acest drum, spre noi insine, ajungem sa intelegem multe lucruri, a caror mister, nu ni l-am putut releva in floarea varstei noastre, cand eram doar in cautarea distractiei si placerilor de multe feluri.


Dar care credeti ca ar fi ingredientul pentru a intelege? am citit undeva, inainte sa pot experimenta eu insami, ca suferinta sparge, sfarama zidul neintelegerii tuturor lucrurilor. Va spun acum ca este adevarat, eu insami am experimentat.


Suferinta, este singura emotie care ne ajuta sa scapam de vălul mintii noastre, al mintii obsolite, vechi, in care s-au adunat de-a valma toate pre-judecatile emise de-a lungul existentei umane. Suferinta ne conduce spre Adevar, iar adevarul auzit, ascultat, nu este nicidecum adevar, pana nu este experimentat. Adevarul devine adevar, doar dupa ce il simtim noi insine, dupa ce il experimentam in viata noastra, de aceea adevarul meu, nu poate fi si adevarul vostru, daca voi nu l-ati experimentat in propria voastra viata.


Sa revin la ideea de baza. De ce am simtit ca piesele lui Daiel Iancu nu erau exact cum ma asteptam? Pentru ca ele sunt compuse, majoritatea dintre ele, in anii de studentie, ceea ce eu nu am stiut atunci cand le-am ascultat pentru prima data, adica pe 26 mai la orele doua dimineata, cand am platit discul printr-un SMS si am putut descarca albumul.


Nu contest linia melodica, piesele sunt frumoase, incantatoare chiar, dar pentru sufletul meu sunt piese pentru voie buna, pentru petrecere, si nu piese pentru auditie, caci adevarata muzica, este muzica ce ne conduce la tacerea din noi insine, la linistea si pacea interioara.

Daca studiati evolutia oricarui compozitor de versuri sau muzica, veti descoperi treptele de evolutie interioara, de maturizare a sufletului fiecaruia, ascunse in insasi poezia si muzica sa. Maturizarea spirituala se regaseste in trepte evolutive, in intreaga creatie a unui artist.

Intrebati orice artist, care sunt piesele pe care le iubeste cel mai mult, si veti afla ca sunt acelea de la maturitatea sa, pe care le-a creat avand un nivel de intelegere superior celui din tinerete. Chiar si Daniel Iancu, spune ca piesa la care tine cel mai mult, este Mii de smaralde, acea piesa care ii dezvaluie treapta de evolutie interioara; este treapta de cautari, de sperante, de fixare a obiectivelor personale.

Daca artistul nu poate primi cu o minte deschisa opiniile asupra creatiei sale, el se afla la o treapta inferioara de maturitate. Nici oamenii care fac publice aceste opinii, nu le fac intr-o maniera obiectiva, fiindca ei trebuie sa inteleaga ca fiecarei trepte de evolutie interioara, ii corespunde o anumita profunzime, o anumita poezie si o anumita muzica.

Ca sa nu mai lungesc vorba, muzica lui Daniel Iancu, de pe discul cu nr. 3, ca si valoare artistica, se afla sub primele doua discuri, ceea ce era si normal, intrucat, in mare parte, au fost compuse in tinerete. Eu astept urmatorul disc, care sa ne dezvaluie adevarata treapta a evolutiei spirituale a artistului. Abia la al patrulea disc, vom putea observa daca artistul a evoluat, sau a ramas pe loc, in drumul sau spre maturitatea artistica. Singura piesa care ii dezvaluie nivelul de maturitate pe care se afla in acest moment artistul, este piesa compusa in acest an, si este exact ceea ce am scris sub id-ul “Boris”pe pagina lui Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman” (pentru ca semnat de mine, nu l-ar fi postat in vecii vecilor) :

Aceasta piesa, este insasi revelarea profanului din noi insine, iar pentru ca exista o verticală între sacru si profan, la sacru nu se poate ajunge decat printr-un„sacrificiu”, sau „stare de jertfã”; se poate spune ca„Sunt mandru ca-s roman“ este stadiul de catharsis, la propriu si la figurat, pe scara de la profan la sacru.

Nu stiu cat a inteles Daniel Iancu din aceasta fraza, dar cert este ca nu a dat un semn ca ar fi inteles, dat fiind faptul ca inca mai raspunde numai aprecierilor care ii mangaie orgoliul, aprecierilor care il ridica in slavi, in care este laudat. Degeaba l-am pregatit inainte cu discutia lui "Catalin" si apoi cu citatul "anonim" "Un om de succes este acela care poate construi o fundatie solida, cu caramizile pe care altii le arunca in el."; nu a avut absolut nici un efect asupra sa.

Pana sa iasa la lumina cel de-al patrulea disc al artistului, eu ii doresc putere de munca, si mai multa deschidere a mintii in acceptarea si dezvaluirea adevarului din interiorul unei critici obiective, si mai putin catre pre-judecare si respingere a opiniilor care nu ii gadila orgoliul. 


Drumul catre evolutie nu este o curgere laminara, lina, el are turbulente, el provoaca adevarate furtuni interioare, altfel nu ar exista evolutie in lumea asta. Evolutia nu are loc dintr-o pricina rotitoare, exista multe iesiri din inertia in care ne complacem sa traim, ca sa devenim fiinte superioare, pline de smaralde, nu este suficient sa obtinem un numar de diplome, si de abilitati, si sa traim fericiti pana la adanci batraneti; 


citand un mare psiholog contemporan cu noi, “Inteligenţa cosmică este tot timpul cu ochii pe noi, punandu-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Şi de ce atâta neodihnă şi chin? Pentru că doreşte să ne împingă spre totalitate, adică spre acel nivel de integrare lăuntrică pe care psihologia analitică mai întâi şi terapia experienţială a unificării, mai apoi, l-au numit Sinele.”


Este exact ceea ce spune si Nichita Stanescu in poezia, in care la urma se “supara” oarecum pe viata, pe divin, care nu ne da voie sa baltim, care nu ne lasa sa nu evoluam:

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulteşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de  viaţă!

Sa nu uite Daniel Iancu faptul ca, orice apreciere asupra creatiei sale, contine stadiul spiritual de intelegere, la care s-a ridicat fiecare, si va atrage aprecieri pozitive numai de la oamenii care se afla pe acelasi stadiu de evolutie pe care l-a avut si el, cand a compus acele piese. 

Daca tinteste spre grupul romanilor din diaspora (asa cum afirma in interviul acordat la Sk Radio) care sunt, majoritatea dintre ei, evoluati spiritual ( dat fiind faptul ca ei au suferit mai mult, plecand sa traiasca intr-o alta parte a lumii si dand piept cu diverse greutati ale vietii), va trebui el insusi sa evolueze, si sa creeze pentru stadiul lor de evolutie; altfel, nu va avea succes in diaspora, decat poate intr-un cerc de prieteni, care se vor sfii sa ii dea aprecieri realiste, vis-a-vis de stadiul pe care se afla creatiile sale, multumindu-se cu prietenia artistului, dar nicidecum ajutandu-l sa evolueze.