In genul lui....Daniel Iancu :))

„O calmă reîntoarcere lângă ai săi” (1943)

De regulă, Mircea Eliade este citat cu studiul său din 1970 (Mioara năzdrăvană) și mai puțin este cunoscut faptul că el a făcut parte din „mișcarea de rezistență” a anilor ’40, alături de G. Călinescu și C. Brăiloiu. În acea perioadă (1943), M. Eliade își cristaliza primele idei și concepții pentru elucidarea paradoxului mioritic, pe fondul recrudescenței teoriei fatalismului provocate de „al treilea val”. De aceea, tonul discursului se asortează mai degrabă unei replici și nu unei construcții ideatice, dar cele câteva concluzii se vor dovedi intuitive: „Nu este deloc întâmplător că cele două creații de seamă ale spiritualității românești – Miorița și balada Meșterul Manole – își au temeiul într-o valorificare a morții. (Ideea de integrare în Cosmos prin moarte este evidentă în Miorița, și nici nu trebuie să ne surprindă, ținând seama de originile ei ritual-funerare)”.M. Eliade, Comentariu la balada Meșterul Manole, București, 1943

Apoi M. Eliade extinde baza discuțiilor într-o abordare din perspectiva etnicului – insistent reluată în epocă, din pricina animozității de ordin politic. „Numai pentru un cercetător superficial, care ar judeca prin criterii empirologice, prezența aceasta a morții ar putea însemna un stigmat suspect pentru sănătatea sufletească a poporului român. Prezența morții în centrul spiritualității populare românești nu înseamnă, însă, o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică. Un contact direct cu viața țărănească infirmă hotărât aceste supoziții; țăranul, în genere, nu cunoaște nici teama de viață, nici beția mistagogică (de structură slavă), nici pesimismul religios, nici atracția către asceză (de tip oriental). Și cu toate acestea, cele două creații capitale ale spiritualității populare românești poartă în miezul lor o valorificare a morții. Dar prezența morții nu este aici negativă. Moartea din Miorița este o calmă întoarcere «lângă ai săi». (…) Românul nu caută moartea, nici n-o dorește, dar nu se teme de ea; iar când e vorba de moarte rituală (război, bunăoară), o întâmpină cu bucurie”.  Același fatalism salvator și energetic izvorât din dârzenie și curaj, pe care numai un cunoscător al istoriei și tradiției îl poate identifica.

Cum Daniel Iancu este lipsit de curaj, nelipsindu-i totusi darzenia,, si cum este si un ignorant desavarsit al istoriei si traditiei, nu poate identifica "miezul" celor doua nuci, "Miorita" si "Mesterul Manole", chiar daca lasa impresia unui om de cultura. Cultura lui Daniel Iancu este curat  lăutărism, dovedind superficialitatea modului de abordare a acestor doua teme ale culturii populare intalnite de altfel la multe popoare ale lumii. Cand nu intelegi, faci bascalie. Prostia aduce cu sine o lipsă de inocenţă, o lipsă de integritate a persoanei. Dar există şi o nebunie, o prostie favorită, cea a crucii care în mod evident stă diametral opus cu prostia încăpăţânată a şmecherilor, a mucaliţilor şi oportuniştilor. Cum Steinhardt a publicat sub pseudonimul Antisthius, "În genul lui... Cioran", "În genul lui... Noica", "În genul lui... Eliade" etcaetera, etcaetera - eseuri critice dure la adresa acestor mari oameni de cultura (oameni care ulterior i-au devenit adevarati prieteni, fiindca au vazut dincolo de critici o admiratie extraordinara) si dat fiind faptul  ca numai oamenii inteligenti sunt capabili de a primi criticile, nu-mi ramane decat sa scriu si eu un eseu „In genul lui….Daniel Iancu”…poate merita sa-l scriu, sau poate ca nu merita…ramane de vazut.

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2011/05/sunt-mandru-ca-s-roman.html

IUBIREA sau LUMINA.

Sunt convinsa prietene (eu chiar te consider prieten) ca nu ai crezut nimic din ce ti-am spus ca a vrut sa exprime iubita ta atunci cand ti-a spus blanda si cuminte “Ce insemn eu pentru tine?”

Dar cum ai putea crede, cand tu nu te cunosti nici macar pe tine, iar in aceasta situatie defavorabila, sa poti cunoaste pe oricine altcineva este imposibil.

La cunoasterea propriei tale fiinte nu vei ajunge daca ranile iti vor fi doar oblojite. Vindecarea nu este asa, nu este blanda, vindecarea este dureroasa, este o cauterizare a ranii. Ai fost vreodata cauterizat? La propriu? Eu da, si pot sa-ti spun ca iti arde pielea si carnea la propriu, pe o adancime functie de cati milimetri sunt de extirpat.

Afirmatia iubitei tale merita supusa atentiei, nu atentiei mele, ci atentiei tale. Iti voi da o mana de ajutor, caci stiu exact ce simte blanda si cumintea ta iubita.

In primul rand, simplul fapt ca a avut o intrebare, si mai mult, o intrebare de acest gen, dovedeste ca tu ai un comportament in ceea ce o priveste, care o nemultumeste, care nu este conform asteptarilor ei de la tine. Ea este perfect constienta de eforturile ei de a te obloji in permanenta, de a-ti ameliora durerile sufletesti, si de asemenea, este perfect constienta de rezultatul acestor eforturi. Tocmai din acest motiv, se astepta la un raspuns pe masura efortului ei. De ce spun ca il considera un effort? Pentru ca daca nu l-ar considera effort, nu ar fi nemultumita, mai mult, nu si-ar exprima nemultumirea ca nu primeste in schimb ceea ce se astepta sa primeasca: implinirea visului feminin. Pentru ca are asteptari de la tine, iar asteptarile vin numai atunci cand nu iubesti, asteptarile vin numai in perioada de indragostire, aceasta indragostire care nu este la inceput decat o puternica atractie fizica. Aveai dreptate acum patru ani cand spuneai ca dragostea cere timp, asa este! Dragostea vine numai dupa ce mandria a murit, numai dupa ce nu mai avem nici un fel de asteptari si vise, si sperante. Dragostea vine si ii doreste iubitului ei vindecarea sufletului de suferinta, nu il oblojeste, caci sub coaja oblojelii se ascund rani pline de imputiciune, straturi de tesut in putrefactie care roade ca si infectia, pana omoara omul cu totul, cu tot cu suflet. Iubirea este cu adevarat bunul simt, acel simt de a sti ce are nevoie iubitul tau pentru a se vindeca cu totul, si pentru a nu mai prelungi agonia si durerea.

Visul feminin este unul singur prietene: coasta sa se aseze in locul din care a fost luata: in barbatul ei legitim, retine, legitim! Adica recunoscut de legile dumnezeiesti si lumesti! si al doilea vis feminin este maternitatea, transmiterea genelor proprii pe mai departe, supravietuirea speciei. Iubirea nu are nimic de-a face nici cu visul feminin, nici cu visul vreunui mascul. Iubirea este insusi scopul vietii noastre pe pamant: acela de a ne dobandi Lumina dumnezeiasca a Duhului Sfant, cea care ne este promisa la botez, la nasterea de-a doua, cea din apa si duh.

Atunci, iubirea nu mai este indreptata catre un singur om, ci catre intreaga creatie, si catre toate sufletele, retine, sufletele, nu trupurile oamenilor care fac tot felul de fapte nedemne de o fiinta umana: furt, minciuna, crima. Iubirii ii este mila de toate sufletele care sufera aceste nedreptati de la propriile lor corpuri adormite, moarte desi inca traiesc. Iubirii nu ii este sila de oameni, ci de minciunile lor, de crimele si rautatile la care se dedau, chinuindu-si sufletul. Aceasta este suferinta iubirii, si chinul ei dintotdeauna. Si nu visele ametitoare ale mintii feminine ori masculine.

Nu uita, ca femeile nu-l iubesc pe barbatul care le-a ales, ele doar consimt ca barbatul este conform principiilor si valorilor pe care le au bine implementate odata cu educatia pe care au primit-o. Pentru ca femeia sa ajunga sa-l iubeasca pe barbatul care a ales-o, va trebui sa plateasca cu pretul celui de-al treilea vis al sau, pentru ca exista si acest al treilea vis ascuns, si ultimul. Iubirea, asa cum ti-am mai scris, este cenusa visurilor noastre de a fi iubiti. Acesta este si ultimul vis, de a fi iubita, si care transformandu-se in cenusa, lasa iubirea sa iasa la suprafata. La suprafata inimii, care nu se va mai putea ascunde sau muri vreodata. Este telul nestiut, si ultim al vietii noastre pamantesti, tel implantat de dumnezeire: Iubirea. Lumina.

FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2012/02/furnici-sub-piele.html

Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))
Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:
de Termite - atunci când Eros va începe să te roadă
Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.

Te crezi Cineva se pare, şi lumina ţi s-a-ascuns,
Frumuseţea a pălit - de benzină ţi s-a uns,
Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,
Dar smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.

Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,
şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,
În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –
Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!

Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–
Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –
Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,
Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!

Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,
Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!
Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,
Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n piatră tare!

Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…
Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!
Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,
Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…

Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,
Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?
N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare
Dar de sapi la adâncime, dracii Ies(i)! O splendoare!

Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe
Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,
De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă
Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…

P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. 

FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2012/02/furnici-sub-piele.html

Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))

Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:

de Termite -  atunci când Eros va începe să te roadă

Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.

Te crezi Cineva se pare,  şi lumina ţi s-a-ascuns,

Frumuseţea a pălit - de benzină  ţi s-a uns,

Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,

Dar  smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.

Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,

şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,

În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –

Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!

Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–

Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –

Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,

Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!

Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,

Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!

Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,

Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n  piatră tare!

Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…

Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!

Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,

Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…

Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,

Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?

N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare

Dar de sapi la adâncime, dracii ies(e)! O splendoare!

Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe

Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,

De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă

Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…

Morala....Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe.

P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. 

Primejdia Marturisirii

Am transcris pentru tine, si numai pentru tine, cateva pasaje din “Primejdia marturisirii” a lui Nicolae Steinhardt, despre cultura de la sfarsit de secol XX si despre responsabilitatea artistilor cu privire la participarea lor la actul de cultura, si la valoarea pe care o adauga acesteia.  

“Ceea ce mi se pare mie foarte regretabil si periculos e dubla compromitere a ceea ce este moral si a fondului biologic. Toate muzeele astea alimentare, lipsa de hrana, indelungata si grava, lipsa aceasta de caldura si de alte lucruri elementare necesare vietii, dupa parerea mea compromit fondul biologic al natiunii si simtul moral al poporului. Obisnuinta asta de-a obtine toate lucrurile prin mita, prin interventii, prin legaturi, prin descurcare – verbul acesta a te descurca, descurca-te cum stii, adica…Cum te poti descurca? Sau prin furt, sau prin mita, sau prin interventii, sau prin tertipuri. Altfel nu te poti descurca! Asta a fost si tema cartii “O zi din viata lui Ivan Denisovici” a lui Soljenitin. Aia, acolo, in lagarul de munca, asa se descurcau, furau unii de la altii, se mituiau unii pe altii…Se descurcau, nu razbateau! Nu razbateau! […] 

(fac o paranteza... “Manuela trebuie sa se descurce singura”…cand imi aduc aminte de cuvintele pe care mi le-ai spus acum trei ani si ceva, si cand te vad cum cenzurezi comentariile, si cum iei pozitie impotriva celor care nu te lingusesc, si care nu sunt solidari cu ideea ta de cult al personalitatii pe care ai lansat-o in acest blog sarac in opinii si comentarii ale cititorilor, si ca din cele cateva comentarii care au reusit sa treaca de cenzura ta dictatoriala, reiese un cult al personalitatii dus la paroxism, imi dau seama ca tu esti si ai ramas un comunist convins, cu AND-ul total modificat si aproape imposibil de reparat, fara extinctii severe din propria ta fiinta pe care o reprezinti acum. Dar sa revin la cuvintele maestrului Steinhardt, fiindca sunt profetice, dat fiind ca domnia-sa a murit in 1989)

“Uite, eu am mare incredere, cum avea si Mircea Eliade, o mare incredere in viitorul cultural al poporului roman. E un popor inteligent si talentat, cu simtul frumosului si care, am eu impresia, are niste rezerve culturale extraordinare. Dovada si Emil Cioran, si Eugen Ionescu, si Mircea Eliade, niste capete extraordinare, niste puteri. Si pictura romaneasca, si muzica romaneasca, nu mai vorbesc de poezia romaneasca - avem si-acuma o mare poezie, eu consider ca Nichita Stanescu e un mare poet. Avem romancieri mari, scriitori mari, cum e Buzura, avem, avem…Avem talente multe. E un popor care produce, produce mereu. Foarte multe. Eu am mare incredere in cultura romana si cred ca cultura romana sta deocamdata prea retrasa, si toate latentele astea ale poporului roman nu se pot manifesta deocamdata. Exista o fraza a lui Dostoievski: pentru a judeca un popor si forta lui spirituala nu trebuie sa alegem momentul cand acel popor cunoaste momente de abjectie, ci trebuie sa judecam acel popor potrivit gradului de spiritualitate la care se va ridica, se va putea ridica, cand ii va veni momentul potrivit. Oricare dintre noi a cunoscut de-a lungul vietii lui momente de slabiciune, de cedare, de abjectie, dar totusi, nu dupa asemenea momente trebuie sa fim judecati, ci dupa momentele in care am fost in stare sa ne inaltam la o potenta spirituala ridicata.

Eu am incredere. Eu cred ca nu mai incape indoiala ca, din punct de vedere cultural, cred ca suntem neatinsi, ca toti mancatorii astia de dulceata de trandafir…ce e val, ca valul trece…dar ca raman si ca exista niste efecte spirituale in acest popor. Dovada este care si cum poate face ceva frumos. Uite ca apar si acuma lucruri frumoase. Uite, un om ca Noica, asta a fost o binefacere pentru cultura romana. Cei din occident, afara de astia trei foarte mari : Eliade, Cioran si Eugen Ionescu…ma gandesc la Vintila Horia, care a scris niste carti minunate si care nu sunt publicate la noi, din nefericire, la Horia Stamatu, dar sunt atatia, dar sunt atatia…E plin Occidentul de nume romanesti stralucite. […]"

Oliv Mircea ii spune: “Conferinta dumneavoastra de la Bistrita “Cultura si timp”, este poate una dintre cele mai serioase si transante luari de pozitie publice din acesti ani…si cu siguranta, cea mai insemnata. “

Nicolae Steinhardt ii raspunde cu distinsa smerenie:

“Eh! Textul meu este extrem de naiv si superficial, cum spun, si nu face trei bani. Dar ceea ce este foarte important este ca oamenii aceia care m-au ascultat pe mine stiu sa citeasca si sa auda printre randuri. Nu textul meu i-a impresionat pe ei, ca n-avea ce sa-I impresioneze, pentru ca-I anodin, superficial si sumar, dar au simtit inapoia acelui text o vibratie sufleteasca comuna. Asta e important, cum spui si dumneata, ca au stiut sa recunoasca in Noica si in oamenii din generatia trecuta reprezentanti autentici ai unei adevarate culturi. Aceasta posibilitate de a citi printre randuri, dincolo de text, de a prinde, de a stabili legatura, ca un contact electric, asa, fara fir, cu oamenii, asta e o mare posibilitate pentru poporul roman si de aceea nu are nevoie de Academie, ci DE OAMENII GENERATIEI INTERBELICE. Au stiut sa recunoasca in ei, TRANSMITATORII ADEVARATEI CULTURI.  Eu, in generatia mea, am ocupat un loc colosal de mic, aproape inexistent; dar faptul ca am fost din generatia aceea ( si ca am iubit si eu aceeasi cultura si m-am apropiat oarecum – de la distanta, dar totusi m-am apropiat – de ea, si nu mi-am manjit mainile cu murdarii si am iubit lucruri frumoase, si am admirat lucruri de valoare, si am avut si norocul sa ma pot apropia de activa oameni de valoare, imi confera si mie…se rasfrange si asupra mea, ca o raza de soare care se rasfrange in cel mai mic ciob de sticla. Totusi, faptul ca am fost intr-o lume civilizata si iubita cu adevarat, sigur ca problema asta s-a rasfrant si in mine putin si uite ca m-a recunoscut. M-a recunoscut pe mine. A recunoscut in mine, in ciobul asta de sticla, a recunoscut o raza de cultura autentica."

Oliv Mircea spune: “Poate era chiar lumina adevarului, dupa care alearga orisicine.”

Nicolae Steinhardt ii raspunde :

“Eu cred ca adevarul este infinit si absolut, si ca atare traieste in cea mai mica fractiune. O fractiune de adevar face cat tot adevarul intreg, fiindca adevarul infinit si care reflecta infinititudinea, infinitatea aceasta a adevarului, si a frumosului, si a culturii, se reflecta chiar in particelele cele mai mici. Acesta-I un mare merit….aceasta posibilitate…extrastatala. N-avem nevoie de institutii de stat: Academie, Universitate…acestea au putut incapea pe mana multor netrebnici si multor nepregatiti si multor nevrednici de posturile pe care le-au avut. Adevarata cultura s-a facut pe cai particulare."

Oliv Mircea spune: “Imi staruie in minte gandul lui Igor Stravinski – libertatea adevarata se naste prin limitare. Imi trebuie doar opt note muzicale pentru ca orice compozitie sa fie posibila.

Nicolae Steinhardt ii raspunde:

“Uite, draga frate Oliv, in legatura cu Stravinski si cu limitarea mijloacelor de care dipunem, cu artistul in general si in legatura cu notiunea de randuiala, care ii place atat de mult lui Noica. Sa stii ca eu am o rafuiala cu Noica! Si iata care este aceasta rafuiala, amicala, respecrtuoasa, dar o rafuiala totusi. Eu cred ca functia culturii, indatorirea culturii, atitudinea culturii, trebuie sa tina seama de momentul istoric, si de imprejurarile reale ale momentului[…] Atunci cand libertatea este deplina sau poate chiar depaseste si ajunge libertinaj, este bine ca artistul sau comentatorul, filosoful, criticul sa puna accentul pe ideea de ordine, de randuiala. Cand insa societatea e agresiva, cand statul intervine si asa prea mult in libertatea omului, si nu-I mai permite sa se desfasoare in mod liber, nu este rolul adevaratului filosof sa vina si sa mai toarne si el apa la moara adversarului, sa traga spuza pe turta lui, nu e nevoie. Acuma, in momentul de astazi al secolului XX, cand statul intervine atat de mult in opera de creatie liber artistica, nu e nevoie ca filosoful, comentatorul si criticul si artistul sa mai vina si sa puna si ei accentul pe ideea de randuiala. Acuma lasam putin frau liber imaginatiei, chiar daca ea este excesiva, chiar daca duce la rezultate putin exagerate. Macar de-ar fi libertatea exagerata! Macar de s-ar produce excrescente! Astea or sa fie maturate de istorie. Asta-I parerea mea. Si aici am avut eu putin de furca cu Noica. E o chestie aici de dozaj, intre imaginatie si randuiala, o chestie de dreapta socotinta. O sa-mi spui: ce este dreapta socotinta? Ei, asta nu pot eu sa o definesc si sa o exprim, asta este o taina a sufletului omenesc. Este o taina pe care ortodoxia noastra a asumat-o si a facut dintr-insa suprema virtute. N-a facut suprema virtute nici din inteligenta, nici din imaginatie, nici din bunatate, nici din dreptate. A facut suprema virtute din aceasta tainica dreapta socotinta. E un fel de inspiratie a omului, de duh al omului civilizat si cult, al omului adevarat, al omului care crede in Dumnezeu, care crede in libertate, care crede in om. Care are si o doza de bun-simt ţărănos intr-insul, asa, simplu, si care-l face sa nu greseasca decat rareori. E un fel de busola, de instrument tainic, care ne calauzeste in viata.”  

Nicolae Steinhardt - Primejdia Marturisirii

Steinhardt, ca un mare spirit si ca om de mare cultura ce a fost, a intuit corect ceea ce se va intampla cu poporul nostru si cultura lui. Suntem intr-un moment de libertinaj al culturii, iar acum se cere randuiala, si deci criticul trebuie sa o puna la locul ei. Dar cand critica nu este luata ca aceea ce este, ca feed-back care il ajuta pe artist sa isi puna gandurile in oranduiala si sa dea acestui popor cultura pe care o asteapta cu sufletul flamand (asta inseamna sarac cu duhul, cand sufletul este flamand), cum sa il pui pe artist fata in fata cu el insusi si cu dreapta lui socotinta, cand ea este alterata de dorinta lui de faima si succes, nu de a face intr-adevar cultura pentru acest neam? Intra in legatura cu cultura interbelica, si cu marii oameni de cultura pe care ea i-a dat! E nevoie sa reinnozi si sa continui ceea ce ei au inceput, sa readuci cultura romaneasca , in muzica, la nivelul pe care il merita. E nevoie sa devii constient de rolul tau si de responsabilitatea pe care o ai in restabilirea si revigorarea muzicii romanesti, a romanului romanesc, a sculpturii romanesti, ce mai la deal la vale, a culturii romane, pentru ca poti, ai talent, si nu vei avea nici o scuza dupa parerea mea, daca nu vei fi responsabil si nu vei da actului tau creator dreapta socotinta de care are nevoie. Poti continua sa ma cenzurezi, poti continua sa fii dictatorial, comunist, distrugator al ideii de libertate, dar daca vei continua sa faci asta, niciodata nu vei ajunge un om de cultura, un adevarat artist cunoscut in occident. Avem liberul arbitru, Dumnezeu nu ne obliga niciodata sa facem ceva, asa cum nici pe comunisti nu i-a obligat sa ii inchida si chinuie pe oamenii cu suflete mari ai secolului trecut. Tu alegi ce vei face in continuare cu critica mea asupra actului creator pe care il prestezi, tu, si numai tu. Dar roadele lui se vor vedea cat de curand, daca nu tii seama de acest mic si infim adevar: ca numai critica te poate ridica la adevarata ta valoare. 

comentariul meu: Ce este frumusetea

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2012/01/vorbe-despre-oameni-buni.html

Ştii tu ce-i frumuseţea?! nu ştii iubite…

Află, că frumuseţea n-o vezi

şi nici n-o poţi avea,  

Ea îţi apare-n faţă, dar tu n-o poţi vedea,

Până când Eros, iute, şi-n clipă minunată

Lovindu-te in inimă găsindu-te, te va afla!

Platon aflase, şi-a spus-o răspicat,

În cuvântarea-i ce ne-a dat „Ospăţul”,

Din ăst ospăţ, chiar azi m-am înfruptat,

Dar nucii, în trei ani i-am aflat miezul…

Acea mare lucrare, despre ce-nseamnă Eros,

Şi care când te-atinge, îţi arde tot ce-i veros.

El demon e, la graniţa-ntre bine şi-ntre rău,

Dar pân la urmă moare, şi creşte-n Dumnezeu.

Şi-apare frumuseţea, în toata ei splendoare.

Lumina aceea mare, ce sufletul o are.

De-aţi vrea să o aflaţi, din ea să vă-nfruptaţi,

Multe etape are, el, Platon vi le-arată,

Dar fiecare, prin ea trebui să treacă, odată şi o dată,

Căci altfel dacă totul,  în voi n-oţi fi trăit,

Ce spune Platon, citi ve-ţi doar cu ochii, dar nu veţi fi simţit.

Şi nici pricepe totul, cum ea în voi răsare,

Cum e cu frumuseţea, din noi, din fiecare….

Este Lumină toată, asta e frumuseţea,

Pe care o împarte chiar primind injusteţea,

Este Împărăţia - doar voi o zămisliţi,

Când Eros vă v-atinge, şi toţi vă cred smintiţi.

Dar cutezaţi, că face, toată durerea care

O veţi simţi cum eul când moare, vă va doare.

Credeţi că e virtute, pe care s-o-nvăţaţi

Cumva, printr-o metodă, mulţi bani pe ea să daţi?

Nu v-amăgiţi cu de-astea, că veţi rămâne goi,

Lipsiţi de frumuseţe,  o să muriţi în doi,

Contemplând frumuseţea la adâncime mică,

Dar nu e decât demon, ce râde de se strică,

Care vă amăgeşte cum că aţi fi frumoşi,

Dar singur el va şti, şi cât de găunoşi.

Daniel Iancu – un gard vopsit in culori frumoase

BOGDAN DANIEL IANCU - Un gard vopsit in culori frumoase

Toata lumea stie vorba aceea: "pe-afara e vopsit gardul si inauntru-i leopardul". Acum, dupa trei ani si jumatate, stiu ca nu trebuia sa fiu atat de curioasa si sa daram gardul, fara sa ma gandesc de ce a fost pus, si ca ar putea fi acolo un leopard care ma va manca de vie.

Un leopard infometat de laude si cu dor de celebritate, stand in spatele unei adrese de mail si asteptand ca oamenii sa vina la el si sa-i umfle egoul. Un om care nu suporta parerile contra, ci numai pe cele pro. Un om crescut in dictatura, si care iubeste dictatura ca pe propria fiinta. Un om obosit de a mai simti ceva cu inima lui proprie, un om blazat cu alte cuvinte, care nu compune arta de dragul artei, ci tintind numai celebritatea, indiferent daca ea il va afla golit de ceea ce defineste cu adevarat un artist: sensibilitatea. Cand o inima de om nu mai poate transmite feed-back, ea este deja impietrita in parerea de sine insusi si nimic nu o mai poate incalzi.

Daca celebritatea ar incalzi inima unui om, atunci Dumnezeu ne-ar face pe toti celebri. Nu degeaba zice Dumnezeu :"Fiule, da-mi inima ta". De aceea El, pe artistii care merita intr-adevar - ii face celebri abia dupa ce mor, ca sa nu se mandreasca, distrugandu-si munca lor de-o viata, iar pe artistii de mucava ii face celebri inca din timpul vietii, ispitindu-i, sa vada ce le poate pielea, caci i-a banuit a fi duplicitari. Le incearca liberul arbitru, si ii lasa sa vada daca sunt capabili sa nu-si piarda sufletul, si sa si-l pastreze, in conditiile in care celebritatea te ispiteste cu infatuarea, cu trufia inaintea altora mai mici decat tine, cu mandria ca ai realizat multe in viata ta si ca esti Cineva in societate.

E periculoasa aceasta miscare a lui Dumnezeu, caci odata pierdut, sufletul nu mai poate fi cumparat, nici cu titluri, si nici cu bani. Nu degeaba ne-a invatat rugaciunea domneasca, sa spunem mereu si mereu: "si nu ne duce pe noi in ispita", intr-o ispita mai mare decat putem duce, pentru ca Dumnezeu stie ca nu rezistam ispitei, ca suntem slabi, si mici, si neputinciosi a lupta cu mandria, si ca vom cadea negresit in parerea de sine.

 Oamenii se indragostesc uneori, si Dumnezeu ii lasa sa li se intample aceasta cadere o data-n viata, pentru ca nici o scara nu poate fi urcata de la mijloc, ci numai de jos, de la prima treapta. Dar cel care fuge de argumentare, care este in ultima instanta si o dovada de politete, nu va fi niciodata un om de caracter, un om care sa poata sa-si asume responsabilitatea actelor sale, a partii sale de vinovatie, daca nu a dorit ca asa ceva sa se intample. Nicidecum nu ar fi incurajat ca o persoana sa se indragosteasca de el, daca ar fi fost un om vertical, si nu i-ar fi placut mult mai mult, sa ii fie gadilat orgoliul.

As putea sa spun ca nu a contat pentru mine nici un pic, dar avand in vedere ca am pierdut aproape patru ani din viata ca sa aflu ce era dincolo de gardul Bogdan Daniel Iancu vopsit in culori vii si frumoase, afirm fara nici un regret ca acest om a contat prea mult pentru mine. O parte din sufletul meu a ramas in tot ce am facut, in tot ce am spus, si in tot ce am simtit. Dar nu se putea altfel, si nu regret nimic nici din ce am spus,  nici din ce am facut, si mai ales, nu regret nimic din tot ce am simtit.

Avea dreptate Octavian Paler : “Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.”

Mesaj catre "Omul Bun in suferinta"

Primesc si eu acum, indirect, raspuns la scrisoarea prin care te intrebam cu ingrijorare sincera, daca esti sanatos, auzind stirea ca avionul de Brazilia, se prabusise.  Dar nici la acea vreme, dupa doi ani si ceva de intrebari, nu ai avut curajul fizic de a-mi raspunde.  Si nici acum, din pacate, nu ai acest curaj, pe care il au marile spirite ale istoriei. Nici acum. Ma ignori in continuare, asa cum poate fi ignorat la nesfarsit,  un om care nu exista decat in inchipuirea noastra. Si totusi eu nu sunt o plasmuire, asa cum nici tu nu esti una. Plasmuire ar putea fi atasamentul meu fata de tine, dar nici el nu este, fiindca iti scriu de trei ani si ceva. Ganduri mai nebunesti uneori, alteori mai putin, asa cum suntem cu totii, cei care traim intr-o societate ce ne-a educat conform principiului concurentei, singurul si cel mai daunator fiintei noastre.

Nici acum nu poti analiza cu obiectivitate ceea ce iti spun, fiindca simti probabil o sila de nedescris, privind la mine prin valul negru creat de mintea ta, in ceea ce ma priveste. Probabil ca tot ceea ce ti-am spus de trei ani si ceva incoace, le-ai incadrat la “elucubratiile unei nebune care (cica) m-ar admira. “

Experienta fizicienilor  Michelson si Morley a dovedit in chip hotarat ca dinlauntrul unui sistem inchis nu se pot face observatii asupra miscarilor absolute ale aceluiasi sistem deoarece observatorul, aflandu-se si el in interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, in miscarea absoluta a acestuia. Asadar, nu poate „iesi” dintr-insul ca sa-l observe „din afara” si sa emita constatari obiective cu valoare nerelativa.  Asa scria Nicolae Steinhardt in „Jurnalul fericirii” in rapunsul (o destul de lunga explicatie)la intrebarea „ce ramane pana la urma pentru asigurarea libertatii? Care e chezasul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor.“ afirmand totdata ca aceasta este taina finala a dreptului constitutional spre care l-au dus doi profesori ai sai din facultate, si care i-a confirmat-o mai tarziu credinta crestina.

Nu stiu daca ai auzit de Steinhardt, nu stiu daca ai auzit de suferintele sale in cei treisprezece ani de inchisoare politica, dar pot sa iti spun ca singura fericire de care el a avut parte a fost dup ace a inteles, iar intelegerea numai in suferinta o aflam.  Si asa cum Steinhardt a trecut pe langa moarte si a afirmat - in legatura cu un prieten cu care era certat inainte sa fie arestati amandoi - “A! orice ar fi,  un lucru e sigur: ca de suparari si certuri m-am lecuit pe veci” , asa si tu, inca nu te-a atins pe crestet moartea, ca sa poti intelege totul.

Zborul din iunie a fost doar anticiparea altor experiente pe care urmeaza sa le traiesti, fiindca tu insuti, prin comportamentul tau de om fricos, si fara coloana vertebrala le chemi. Eu sunt totusi un om asa cum esti si tu, si asa cum sunt toti aceia care nu-ti plac si pe care-i ignori. Am incredere in Dumnezeu ca nu vei muri pana nu il vei intelege pe fiecare om de pe pamantul asta, fiecare suferinta a celui mai mic om pe care El l-a creat.

Iti doresc, ca in fiecare an de trei ani incoace, un an nou plin de realizari marete, asa cum te vad eu,  in sufletul meu oglindit. Si inca ceva, iti doresc sa ti se implineasca acele lucruri pe care ti le doresti din toata inima, numai si numai acele lucruri pe care le vrei din toata inima ta; sa scapi de mine nu se pune la socoteala, fiindca dorinta asta o gandesti cu ratiunea ta, si nu din toata inima. A-ti dori ceva din toata inima presupune actiune, si nu o actiune gandita de creier, ci una iesita din inima. Imi place o poezie de-a lui Blaga, pe care chiar mi-am pus-o pe blog ca si motto : "Iubești - când simțiri se deșteaptă, că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-așteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubești - când întreaga făptură cu schimbul, odihnă, furtună, îți este-n aceeași măsură, și lavă pătrunsă de lună."

Iti doresc din toata inima mea sa ajungi sa iubesti! Abia atunci vei fi liber cu adevarat si vei trai curajul in splendoarea lui, iar moartea nu te va mai speria in veci. Nu e nimic mai mult de-atat.

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2011/12/omul-bun-in-suferinta.html

Despre oamenii rafinati

Oamenii rafinati nu sunt nicidecum niste oameni evoluati. Oamenii evoluati sunt aceia care inteleg, care ii inteleg pe absolut toti ceilalti, si nu raman doar la nivelul rafinarii gusturilor: asta imi place, asta nu-mi place, tipul asta imi place, celalalt imi face sila. Ceilalti ii pot face sila si omului intelegator, dar e o altfel de sila, e o sila de lucrurile care ii chinuie pe acei oameni, nu de oamenii insisi, e o sila de ignoranta care le ucide sufletele, nu de sufletele insesi.

 Oamenii rafinati, au ajuns numai pana in punctul extrem de jos, de a-si fi rafinat gusturile, nu si de a-si fi rafinat intelegerea. Cei mai ignoranti mi se par aceia- asa cum am observat de cand am eu blogul- care desi citesc ceea ce spui, nu vor sa vada si altcineva, sa faca acest lucru in mod public, se delimiteaza de o plasare a lor de catre ceilalti intr-o anumita categorie, iesita din obisnuit, de exemplu cum sunt gandurile mele puse in acest blog.

  Acest tip de persoane, nu ar putea suporta nici macar ideea ca cineva, le-ar putea baga in aceeasi oala cu …o nebuna ca mine, caci cine se incumeta (par example) sa il critice pe Daniel Iancu? Toata lumea ii face lui Daniel Iancu plecaciuni, pe blogul sau, ori pe pagina sa facebook, ori direct pe mail,, dar nu ar indrazni nimeni, sa ii critice opera, chiar daca uneori ar mai avea cate ceva de …sugerat, nu neaparat de criticat!

Nu se poate sa fii intotdeauna, de acord intru totul cu o persoana, in tot ceea ce zice, ori face, caci daca esti astfel, unde mai este individualitatea ta, gandirea ta proprie? Esti ca o oaie, care urmeaza turma! vorba lui Einstein, ca sa faci parte dintr-o turma, trebuie mai intai sa fii o oaie. Imi place cum aborda diferenta dintre prieteni si dusmani Schopenhauer, spunand ca “prietenii se numesc sinceri, dusmanii sunt sinceri”.

  Oamenii nu pot evolua, daca nu primesc feed-back, si mai ales, daca il refuza categoric ca fiind total eronat! si aici, ca in orisice domeniu, se aplica principiile din managementul calitatii. Calitatea oamenilor poate creste numai integrandu-sepe ei insisi intr-un sistem de imbunatatire continua, imbunatatire ce nu poate exista fara prelucrarea feed-back-ului. Dar ca sa poata fi prelucrat, feed-back-ul trebuie mai intai primit, acceptat, intors pe toate partile.

  Nu exista feed-back in totalitate negativ, din orice feed-back, daca este analizat obiectiv, se pot extrage punctele slabe si punctele tari ale problemei supuse atentiei. Nu poti sa primesti numai feed-back pozitiv, caci nu exista perfectiune, omul este imperfect prin el insusi, asa l-a creat Dumnezeu, ca sa poata creste, sa-si poata desavarsi sufletul.

  Feed-back-ul in totalitate pozitiv te arunca intr-o lancezeala urat mirositoare, in care te imbolnavesti, si din care nu te mai poti ridica fara o frictiune, fara un feed-back negativ, care sa iti dea plusul de energie de care ai nevoie pentru a-ti invinge forta de inertie, ce te tine tintuit in parerea de propriul sine. Acest lucru nu reuseste sa il inteleaga acest om de “folk” (folkul in acceptiunea romanilor inseamna cu totul altceva decat termenul original, dar voi reveni candva cu tratarea acestui subiect). El nu reuseste sa priceapa ca un artist are nevoie ca de aer de feed-back negativ, in el fiind ascunsa chiar posibilitatea de imbunatatire a prestatiei sale artistice, iar de aici posibilitatea de a evolua ca om, in general, si - ceea ce ravneste in adancul sufletului sau, si are el nevoie - ca om de arta, in special. Asta denota stadiul de ignoranta rafinata in care se afla.

  Porcului ii place scarpinat si prostului laudat, ast proverb este cat se poate de adevarat. Dar nu te poti pune cu prostul, caci se supara si tace, scrasnind infundat, si mai ales afundat in propria parere (prea buna) despre sine. Daca stai sa-l asculti, il auzi spunandu-ti ca nu are nevoie de parerile negative ale altora, asa cum am citit de fapt, in multe locuri in care isi loveste criticii cu inertia lui. Dar el nu stie ca noi nu ne putem vindeca singuri, intotdeauna este nevoie de doi pentru acest lucru, care rand pe rand, isi iau in primire prin rotatie, rolurile de doctor si de pacient.

  De aceea nu pot sa ii cred pe cei care divorteaza, cu atat mai mult pe cei care au deja copii, si cu atat mai mult, copii mari, fiindca ei nu se vor putea vindeca niciodata fara cea de-a doua parte. Ii pot intelege, ca sunt prea ingusti la minte, ca sunt foarte vanitosi, ca au prejudecati foarte multe, dar tocmai acestea sunt bolile de care este vital sa se vindece. Cu orice persoana s-ar insoti, aleasa pe baza afinitatilor rafinate de-a lungul vietii lor, nu vor ajunge niciodata sa evolueze, ci doar sa isi rafineze gusturile si mai adanc, evident devenind un cuplu plin de gusturi rafinate, care traiesc in comun, dar care nu vor ajunge niciodata sa fie ceea ce avem nevoie sa devenim de-a lungul vietii noastre, niste oameni plini de iubire, de compasiune si de inteleapta intelegere.

  Carcotasii ar putea veni cu proverbul “doctore, vindeca-te mai intai pe tine insuti” dar in viata, este ca si in medicina, intotdeauna exista un doctor, si un pacient, iar rolurile se pot inversa(si chiar se inverseaza, mai ales in cuplu), daca pacientul devine si el doctor, intr-o alta problema, cu care s-a confruntat la un moment dat, supravietuindu-i. Ar putea sa spuna ca el este evoluat déjà, caci in prezenta prietenei sale, sau a prietenilor sai, nu transpira nici una dintre racilele care ii stapanesc sufletul; dar, ar fi suficient numai sa stea impreuna cu cineva, mai mult timp, ca sa aiba ocazia de a ‘scoate” toata mizeria din propria-i inima…dovada este propria-i casnicie esuata…cei doi parteneri, au scos din ei insisi mai multe decat puteau duce, data fiind vanitatea care le roade inimile. Iar pana nu ajung umili, Iubirea, care inseamna Dumnezeu insusi, nu va veni in inimile lor. Umilinta nu poate veni decat in inimile unor fosti adevarati vanitosi, dar cand o vor cunoaste, vor sti si sa iubeasca, si sa se inteleaga, vor sti ca nu exista doi oameni care nu se pot intelege si iubi, ci exista mandrie si prejudecata, peste care nu pot trece.

  Poate crede Iancu Bogdan Daniel ca el este un om evoluat, dar eu stiu ca nu este deloc astfel, este doar rafinat, evolutia are loc numai cu frictiune, cu eliberare de caldura, lucru care poate aparea numai si numai intre doua persoane. Daca vrea sa nu aiba parte de disensiuni, trebuie sa stea singur pe veci, caci in orice cuplu care are pretentia sa atinga starea de iubire, fara polemici cordiale nu vor putea sa acceada la ea. Doi oameni care se mai si cearta, nu inseamna neaparat ca nu se iubesc, asa cum doi oameni care nu se cearta niciodata, nu inseamna in nici un caz ca se iubesc.

  Dumnezeu nu a spus degeaba ca, ceea ce El a unit, omul sa nu desparta. Ghici de ce? pentru ca daca se despart de fiecare data cand nu le convine ceva la celalalt, nu vor ajunge niciodata umili si plini de iubire si intelegere unul cu celalalt. Iar la batranetile noastre, pacea, intelegerea si iubirea, sunt singurelele lucruri de care avem nevoie, nu de faima, care ne coboara, nu de laude, care ne ucid sufletul si nici de bani, cu care nu putem plati nici macar o zi de viata in plus.