Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
Cînd ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să te arzi!
Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă.
Oroarea nu e de sînge ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te fereşti de ea.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva dintr-o pricină rotitoare? Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva dintr-o pricină stătătoare? Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii vor să se nască şobolani? De ce libelulele se înmulţesc în libelule? Şi porcul, cu ignatul lui cu tot, numai în porc?
Numai eu şi cu tine, proştii, idioţii, lipsiţii de ideal, unul se-nmulteşte prin cuvinte şi altul prin semne. Şi, totuşi te întreb: de ce şoarecele de câmp vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?
A dracului şi putoarea asta de viaţă!
ULTIMA, de NICHITA STANESCU
duminică, 13 iunie 2010
"Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem. "
Oare a respectat cineva dispozitiile testamentare ale lui Nichita Stanescu? Sau le-au considerat niste filozofeli demne doar de a fi recitate si nu aplicate?
Ei bine, nu este filozofeala, este curata experienta de viata. Si mai mult, este valabila in orice situatie, in orice legatura, in orice fel de relatie.
Pentru cineva care iubeste adevarul, cu siguranta a experimentat faptul ca, adevarul este prin el insusi un mister - niciodata posibil a fi dezvaluit in totalitate, fiindca daca adevarul s-ar dezgoli in fata cuiva in totalitatea sa, el nu ar mai prezenta caracteristicile definitorii ale misterului, ale vietii.
Adevarul inseamna sa traiesti viata exact asa cum vine, exact asa cum ti-o serveste existenta, fara sa incerci sa o conduci pe cai lipsite de suferinta, fara sa ii aplici tot felul de prejudecati; fiindca viata careia i s-au aplicat prejudecati, sabloane , nu mai este viata, si in consecinta, ceea ce devii, ceea ce esti, nu mai reprezinta adevarul despre tine insuti.
Poti crede ca adevarul tau este mai adevarat decat adevarul celuilalt, dar de ce oare oamenii prefera sa se infoaie in pene unul in fata celuilalt, afirmand acest lucru, si sa renunte de fapt, la dragostea celuilalt, de langa el... Si astfel pierde si dragostea, pierde si posibilitatea de a-si trai cu adevarat viata, asa cum vine, plina de mister si lipsita de prejudecati.
Fiindca adevarul, viata, este lipsita de prejudecati, ea vine la fel la toata lumea, doar cei prosti cred ca ei sunt speciali si viata trebuie sa le multumeasca pentru acest lucru si sa le trimita numai "lucruri minunate" vorba Psatutei, care asteapta de vreo 35 de ani clipa cand viata ii va face pe plac si asta fara sa sufere cumva, fara sa sufere iubind, fara sa-i moara eul, din dragoste.
Iar tu, iubirea mea, poti sa te bati in continuare cu pumnul in piept ca adevarul tau este mai adevarat decat adevarul meu, dar merita oare acest lucru? de fapt, a meritat? a meritat sa pierzi dragostea insasi ? te intreb...
Intre nehotararea lui Shakespeare si certitudinea lui Nichita Stanescu, sunt doar doua sute si ceva de ani...Shakespeare a stat si privit si admirat misterul, de aici nehotararea din intrebarea sa "A fi sau a nu fi...". "Eu construiesc misterul, nu il admir." a zis Nichita...
"To be or nor to be, that is the question" a intrebat cu nehotarare Shakespeare...
I-a raspuns iubitul nostru Nichita dupa doua sute si ceva de ani: "A fi! A fi! A fi!":
" Muncim mult, invatam, strangem lucruri scumpe noua si iubim cu o siguranta uluitoare ca si cum existenta noastra ar fi vesnica.
O, Xantun, adu-ti aminte ca legea radicala si fundamentala este ca toata lumea sa traiasca si, daca se poate ca fiecare sa traiasca fericit - spunea tulburat, usor ironic, ca si cel care a trecut prin disperare, un filozof chinez din secolul al V-lea.
In adolescenta traiam pentru ca nu cunosteam fiintele si lucrurile toate ale lumii acesteia; acum cand am senzatia concreta a lumii, imi dau seama ca existenta noastra nu este un sistem, adica ceva inchis in sine, nu are o alcatuire definitiva, ca in plina maturitate ne aflam abia la inceputul unei noi si nemaiintalnite cunoasteri.
[...] A prevedea viitorul este un har divin dat numai inteleptilor. Spiritul nostru modern respinge aceasta idee, materia insufletita altfel de acum 1000 de ani crede in energia ei proprie, dupa legi logice, conditia viitorului nostru este numai sa existi.
Sa existi mereu tanar, tulburat, fericit, revoltat, sa aspiri sa fii erou, sa existi vrand sa fii descoperitor de noi pamanturi, sa existi, sa visezi la nemurire.
M-am intrebat de multe ori de ce in secolul nostru nimeni nu mai cauta nemurirea decat in chinul limitat al artelor, alegand artele ca scop in sine pentru cautarea vesniciei.
Ce siguranta a facut ca adolescentii si batranii secolului nostru sa doreasca sa existe si atat, ce cunoastere definitiva a conditiei noastre biologice i-a facut sa prefere viata ca atare si nu nemurirea?
Dar tot ce e viu pe pamant e supus vesniciei, pe mortii iubiti de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinta lor s-a dezagregat in fiecare tesut al nostru, de aceea noi nu putem sa-i uitam niciodata.
Dar tot ce e viu pe pamant e supus vesniciei, iarba de asta vara n-a pierit, a trecut simplu din ciclu in ciclu, din organism in organism si de unde stim ca ea nu este chiar pielea gingasa a noului nascut.
A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristete, nenoroc, fericit, zdravan si gata oricand sa incepi totul de la inceput, a fi cu indarjire, a trai atata timp cat ceea ce e mai scump in tine e viu ca pamantul pe care nimeni nu-l poate opri sa existe unic si urias in univers."
Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte.
31 MARTIE...Astăzi...acum, hmmm....77 de ani... după o iarnă ploieşteană teribilă, ca şi cea care tocmai a trecut, vine pe lumea limbii româneşti ultimul poet de geniu," soldatul, ca şi poetul", poetul ca şi soldatul, Nichita şi Hristea, şi Stănescu. 77 de ani...doar 77 de ani...şi numai 27 de când a fugit, dincolo de curcubee...
A venit, aşa cum ne-a spus mai târziu,"ca să vestească întoarcerea lui Eminescu". Pentru asta"a supt lapte de la mamă şi laptele Căii Lactee".Ploieşteanul Caragiale murise de numai 21 de ani, iar Eminescu intrase în nemurire, supravieţuindu-le cuvintele. Îl aşteptaseră pe Nichita dar, nu l-au mai apucat.
"Destul de tîrziu, şi abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut. Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cît cîmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între Făt-Frumos şi zmeu şi cît sînge de zmeu albit de lumină pînă cînd mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mîncîndu-se la Altamira din culoare în culoare, ce piatră cu aripi de raze, cîţi şobolani, cîte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stînd numai din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocîndu-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - şi ce vertej şi ce amestec, şi nimeni nici chiar maică-mea cea sfîntă şi blîndă şi lăptoasă şi gătitoare de mîncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, albind negrul cu mîna domniei sale, şi nici dînsa care singură mă iubeşte în mod necondiţionat şi nici dînsa care din amor de bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru şi creţ şi cu ochi verzi şi blînd şi muncitor şi asudîndu-şi fruntea şi chiar pînă cînd şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlînd de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine cînd apăream din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoarele numite peşti, întrînsa, - nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu, cel cu ochi verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar ei, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gînd şi prin inimă şi prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta..."
Aşa îşi scrie Nichita - prin cea mai lunga frază a sa - certificatul de naştere, mai lungă chiar, decât cei o jumătate de veac de ani petrecuţi printre noi - noi, pietrele împietrite, şlefuite cu raze şi despietrite, şi cu colţurile sfărâmate.
Născut în Ploieştiul meu drag, "adică în acel oraş festiv al limbii române, unde înteţirea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul iarna, la Ploieşti, unde s-a înnodat frînghia limbii de gîtul unui mut pentru întîia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba...".
Nichita a fost, ca noi toţi, mai intâi înger, acel înger care - aşa cum ne zice în poeziile sale - "a fost în stare să-i traducă totul: iarba, frunza, stelele, pînă şi gîndul pietrelor", alergând după curcubee, "După curcubee...Tu nu ştii? Cine ajunge acolo, în locul de unde porneşte curcubeul, devine colorat şi invizibil...poate chiar nemuritor..." Tot restul vieţii a alergat după curcubee, curcubeu fiind pentru el calul, firul de iarbă, femeia iubită, cuvintele şi necuvintele.
"Copilăria încă neruptă de natură - zicea Nichita - mai precis de absurdul naturii, constituie infernul conştiinţei de sine a omului."
Ca toate geniile, a rămas până la sfârşitul vieţii, un copil. N-a ucis niciodată copilul din el, ci doar l-a depăşit, însuşindu-şi-l şi întorcându-se la el ca la o insulă de vis.
Era sensibil, emotiv, "fund-greu" la joacă, reflexiv, mâncător de cărţi de toate soiurile, mai curând amator de jocuri de cuvinte decât de "ruperi de oase".
"Doamne, şi cum îndrăgea libertatea! N-a reuşit nimeni să-l priponească de vreun ţăruş, calul din el se vroia întotdeauna slobod, să lingă sarea pisicii, să adulmece ceapa ciorii, să se tăvălească prin cucuta ameţitoare şi dătătoare de beţie clorofilică, pe toate maidanele, din Sf.Vasile pînă în Bereasca."
S-a vrut năzdrăvan mai mult decât a fost şi s-a arătat mai năzdrăvan decât s-a vrut. Într-atâta, încât s-a autodeclarat "repetent" în clasa I-a primară, speriat "mortal" de vocalele "o-i, oi", şi de "obiectualizare", adică de "transformarea cuvîntului în obiect", drept care începuse să i se pară că, "scotea pe gură animale, îngeri şi alte făpturi".
"Repetenţia", a fost pentru el, în realitate, metafora întârzierii copilăriei, refuzul de a-şi lăsa "gîtul de lebadă...tăiat dinspre firesc spre cuvinte", drept pentru care, mai târziu, a inventat "necuvintele" devenind brutarul ce, încă ne mai coace pâinea sufletelor.
În şcoală n-a fost elevul care "promite". Doar profesorul de istorie, Nicolae Simache, l-a intuit, spunându-i odată lui Nichita că poartă povara unui mare talent pe care va trebui s-o ducă pe culmi. Nichita s-a înroşit ca para focului şi, când a ieşit de la profesor a comentat:"Ce l-o fi apucat să spună asta? De ce să-mi complice astfel, viaţa mea trecătoare şi umblătoare?"
N-a fost bogat decât cu sufletul, un suflet de Villon întârziat, prea generos cu prietenii ca să apuce să strângă ceva. Cât despre "mitomania" lui, sau despre "fanfaronada" infantilă, acestea nu erau decât manifestări ale unei extraordinare fantezii, ce încă nu-şi găsise un vad firesc; plăcându-i să spună că se asemăna cu unchiul Titu, generalul ciuruit de gloanţe la Mărăşeşti, pe care îl admira profund, ca pe un erou. Ajuns poet recunoscut, n-a fost umilit, ci fericit, atunci când, reîntâlnindu-şi unchiul cu gloria a două războaie în cârcă, acesta l-a lovit cu bastonul peste fund, zicându-i: "Ce, mă, te dai mai mare ca mine, ai ajuns poet? Lasă-ţi burta ciuruită de gloanţe, şi pe urmă să vorbeşti!" Nichita îi spunea Marianei, sora cea mare: "Ai văzut? M-a atins cu bastonul lui, care merita să fie de mareşal!"
La epoca frezei "cocoş" s-a dus la fotograful Bel-Amy din pasaj, unde se fotografia toată lumea bună a Ploieştiului, şi s-a pozat ca o vedetă,
arătând un profil adolescentin cu o vădită intenţie de maturizare precoce, iar imortalizatorul tuturor nunţilor şi botezurilor ilustre, ştiind că Nichita avea căutare la fete, i-a pus fotografia în vitrină, fapt pentru care clientul lui de cinci minute şi zece fotografii şase pe nouă, era deosebit de fudul.
Nicolae Popişteru, unchiul său, a fost cel care a trezit în el dragostea de literatură, de muzică şi de poezie. El i-a pus lui Nichita primul acordeon în braţe, un Hohner roşu, pentru copii, după care i-a urmat un altul, Scandali, roşu ca rubinul, de care Nichita era foarte mândru, cântând cu el pe la serbările şcolare. Dovedind reale aptitudini muzicale, Nichita a fost pus curând la pian, iar la insistenţele unchiului Nicolae, părinţii lui i-au cumpărat o pianină Siedmayer. Nichita a rămas marcat de personalitatea unchiului Nicolae, care avea un adevarat cult al limbii române, care nu accepta mutilările, mahalagismele şi abuzul de neologisme. Pentru un "mişto", risca o palmă care nu ustura atâta, cât morala însoţitoare.
"Mă doare Ploieştiul, nu ştiu dacă cineva poate suferi de Ploieşti, dar eu sufăr. Suferea şi Nichita."spunea Ioan Grigorescu fostul său coleg de şcoală. Şi eu sufăr. Şi nici eu nu ştiam că cineva poate suferi de Ploieşti. E boală grea. Foarte grea. Nelecuibilă. În veci şi pururi. "Fusese acolo deopotrivă fericit şi nefericit. Dar n-a deziubit oraşul acesta niciodată."
"Să nu uităm - spunea Nichita, scriind despre Anton Pann, ca despre cel mai iubit scriitor de către ploieşteni - că de-aici, din această regiune purtătoare a unui spirit aparte, a "rîsului-plînsului" s-au ridicat mai tîrziu spirite profund originale cum este acela al lui Caragiale, al lui Urmuz din apropiatul Buzău, sau mai tîrziu al lui Geo Bogza."
Spiritelor aparte ale ploieştenilor li s-a adaugat Nichita Stănescu, născut dintr-un "rîs-plîns", trăindu-şi copilăria într-un spaţiu spiritual pe care toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el, au avut de ce plânge, au avut de ce râde.
Mitoman sublim, atunci când vorbeşte despre EL şi despre ceea ce a trăit, eludează realul oscilând în dilema dintre fizică, metafizică şi antimetafizică, adică între real şi împotriva a ceea ce poate fi dincolo de real.
Dă repere concrete puţine; în copilărie sare din rochiţa de fetiţă pe care a trebuit s-o poarte până la cinci ani, direct pe terenul de fotbal şi în lecturile pubertăţii. Totul alternat cu o maturitate precoce, esenţializată în sentinţe străbătute şi subminate de îndoieli, ca ale unui judecător pus să-şi judece şi să-şi condamne propriile-i acţiuni. Interlocutorul lui este un stimulator al dialogului, perseverent, ştiind să repete o întrebare de câte cinci-şase ori, până scoate de la cel interpelat răspunsul aşteptat, care, de cele mai multe ori, este surprinzător.
"Care este cea mai veche amintire a ta despre Ploieşti?
Ce-ai pierdut prima oară?
Cînd ai descoperit că cel căruia îi spuneai tată îţi e părinte?
Gustul apei cînd l-ai simţit?
Ce ai vrea să uiţi şi nu poţi uita?
De fapt, ce nu vrei să uiţi?
Ce vrei să uiţi şi nu poţi uita?
Ce simţi cînd vezi un mort?
De care amintire nu poţi să treci?
Care sînt adevăratele amintiri?
Adevăratele amintiri, însă...
Adevăratele amintiri, însă...
Adevăratele amintiri, însă...
Ce animal te sperie?"
Şi răspunsul cade paradoxal:
"Oglinda!"
Zicea:"Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sint o Golgotă. Cîteva cuie, un lemn bătut în pietriş, un adolescent acolo, două-trei femei plîngînd şi un puşti pierit din vederi, îngrozit de natura lucrurilor".
Vânzătorul de fericire spune că, n-are decât unghii tăiate, de vânzare...
"Naşterea are şi ceva curat şi ceva murdar în ea. Numai că e în doi. Moartea, care are şi ceva urît şi ceva frumos în ea, e mai curată, pentru că e în unul. Din acest punct de vedere, viaţa îmi apare ca o scurtă retragere de la doi la unu, de la unu la zero. Cu data naşterii fiecăruia, începe numărătoarea inversă."
Hronicul vârstelor lui Nichita este hronicul unei numărători inverse. Refuză oglinda mutilatoare. Oglinda în care ne oglindim, adică oamenii, ceilalţi, automutilându-ne în efortul de a îmbunătăţi părerea pe care o au ceilalţi despre noi.
Nu contează ce părem a fi în ochii celorlalţi, contează ce suntem. Şi contează să fim, ce suntem. Contează să fim noi, cei care suntem. Contează să avem cu toţii în comun Universul, să redevenim picătura din el.
Obârşia lui Nichita este în mit."Locuiesc în limba română!" - adresă pe care nu şi-a mai dat-o nimeni, până la EL.
Fără mine nu se poate, dovadă că sînt. Fără mine nu s-a putut; dovadă e că m-am tras din mine însumi adică din acel mine care-a fost. Eu sînt cel care nu se poate fără de el. Eu sînt cel care nu s-a putut fără de el. Eu sînt cel care a dat mărturie pentru existenţa lui Dumnezeu. Eu sînt cel care am dat mărturie de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil. Eu sînt făcut de Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu. Eu nu sînt nici bun nici rău ci sînt, pur şi simplu. Eu sînt cuvîntul "sînt" Eu sînt urechea care aude cuvîntul "sînt" Eu sînt spiritul care înţelege cuvîntul "sînt" Eu sînt trupul absurd al lui "sînt" şi literele lui. Eu sînt locul în care există "sînt" şi patul lui, în care doarme.
CINE SÎNT EU?
Poezia este ochiul care plînge Ea este umărul care plînge ochiul umărului care plînge Ea este mîna care plînge ochiul mîinii care plînge Ea este talpa care plînge ochiul călcîiului care plînge
O, voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plînsul plînsul unui ochi neinventat lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit...
Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
Cînd ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să te arzi!
Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă.
Oroarea nu e de sînge ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te fereşti de ea.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Adio!
NICHITA STĂNESCU
Zâmbesc...şi plâng...
plâng zâmbind şi, zâmbesc plângând....
Cu un ochi plâng, cu celălalt râd.
Sunt... şi plâng...
Respir... şi râd...
Ca un urmaş demn de un fir de nisip, pe lângă EL
cel care a fost Nichita... şi Stănescu,
Ploieşteanu' cel ce, fiit fieste
lipit de sufletul meu, în nemurire
nemurit.
Cei care dorm, au fiecare universul lor propriu, cei care s-au trezit au în comun Universul... zis-a Heraclit, la fel ca şi Nichita, la fel ca şi Eminescu, la fel ca şi Blaga...toţi, dar toţi şi-au descoperit lumina din ei înşişi. Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte. "Apropie-te alergînd de cel care strigă!"
Nichita intrerupe marturisirea pentru o clipa (facuta catre redactorul de la “Viata Romaneasca” in 1979, n.m.), iar apoi continua ca si cum ar scoate cuvintele dintr-o fantana adanca:
“Ma bateau la cap ca sa pricep, dar cuvintele nu puteau sa-mi intre nici prin nas, nici prin urechi, nici prin gura. Habar n-am cum am reusit sa invat carte. Din aceasta cauza m-am infuriat mai tarziu si am scris o culegere de poezii “Necuvintele”. Furios zic ca poezia nu are nici o legatura cu cuvintele. Desfac un zid ca sa se inteleaga aceasta mai bine : Intr-o calatorie stupida in Franta, cand gazdele m-au intrebat ce as vrea sa vad, am zis ca ma intereseaza Les Beaux, unde in evul mediu erau celebrele judecati ale dragostei. Les Beaux, va spun, este un dinte stricat dintr-o campie stearpa, inconjurata de ciuperci otravite. Mi-am adus aminte de codul dragostei din Les Beaux si de articolul care zice cam asa: indragostitul este palid la fata si refuza sa manance. M-am gandit: Dumnezeule, prin cate grozavii a trebuit sa treaca omenirea! Daca in vremurile de astazi ai incurca-o din cauza unui gand sau pozitii, daca codul din Les Beaux si-ar fi luat avant in Capitalul lui Marx si ar fi cuprins principalele capitole, atunci cu totii am fi fost nevoiti sa purtam masti fiindca am fi putut fi condamnati pentru un zambet sau pentru o lacrima. Iata de ce cuvintele nu au legatura cu poezia. Punct.”
Ideea metaforica a lui Nichita trezeste nenumarate intrebari. Toti le pun incrucisat ca la o ancheta. Cine este poetul, ce este poezia? Ce nevoie a facut ca natura sa creeze calul si ce se va intampla cu acest animal cand oamenii se vor elibera?
“Poetul este sluga si rege, zice Nichita Stanescu. Nu putem sa-l confundam cu poezia, ar fi o prostie dupa cum prostie este sa confunzi moasa comunala, care ajuta la nastere, cu insasi fenomenul nasterii.”
In graba, printre altele, il intrebam: Cum apar poeziile lui? In ce dispozitie sufleteasca, cu ce sperante?
“Va voi raspunde, dar nu stiu daca am dreptul. In principiu eu nici nu iubesc adevarul ci dragostea, adevarul duce la crima. Ma reintorc la intrebare raspunzand ca slujirea poeziei este durere si numai durere. Iar maretia poeziei se afla in depasirea durerii. Fiecare poet nazuieste spre un nou magnet cu ajutorul caruia sa-si construiasca gandurile, asa cum se aduna piliturile de fier. Ce ingrozitor este cand ti se fura acest magnet, iar piliturile de fier devin nisip intr-o clepsidra! Stimate prieten, oare nu credeti ca rasturnarea clepsidrei este o tragedie?”
Insistent, putin strengareste dar cu multa seriozitate, Goran Babici intreaba de cai, de soarta calului in civilizatia umana.
“Calul nu se mai poate elibera in vecii vecilor, amin! zice Nichita. Calul este in aceeasi masura instrainat, ca si omul. Sclavul niciodata nu se poate elibera din sclavie, numai fiindca se mira ca in fata lui este viitorul.”
Mai departe Nichita afirma: “Calul este forma degenerata a omului. Calul este, adauga el, un om frumos care, in loc de doua maini, mai are doua picioare. El admite sa fie calarit de alt om care inca n-a cazut in starea calului.”
Neobservand ca improvizatiile lui trezesc o veselie fara granita, Nichita se adreseaza lui Goran:
“Intrebarea ta, prietene, este pusa unui tanchist”.
Dar cum si de ce s-a nascut calul? – navaleste Goran.
“S-a nascut dintr-o bunatate a naturii. Si de aceea n-a admis sa i se nimiceasca neamul si atata a tinut la mersul sau in patru picioare, incat a facut o serie de compromisuri. Knox n-ar fi facut aceste compromisuri."
Cine e Knox? – intreaba toti.
“Nu stiu”, raspunde Nichita.
Atunci Stevan Tontici povesteste legenda facerii lumii. La capatul lucrarii, nemultumit de ceea ce a creat, Dumnezeu a facut un plan tainic si a creat calul. Intr-atata l-a fermecat noua faptura incat, i s-a parut ca n-ar mai putea sa faca nimic vrednic dupa aceea. Si-a ridicat mainile si a decis: sa se creeze calul!
din textele comunicate de sotia poetului, Dora Stănescu
I
Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Arunca-ti mastile! Fii tu insuti! Nu mai fi mai multi de tu! Nu fi o multime intreaga, fii doar tu! Singur, tu insuti, fara mastile pe care le cari in spate si pe care ti le pui cu diverse ocazii, pe care ti le pui pentru fiecare persoana cu care interactionezi, separat, diferite masti, asa dupa cum interactionezi cu diferite persoane: unele mai importante, altele mai putin importante, iar ultimele fara nici o importanta.
Si Nichita Stanescu a reusit sa FIE. A reusit sa-si arunce toate mastile la gunoi si sa fie doar el insusi. Poeziile pe care le-am selectat si le prezint mai jos, sunt doar doua dintre, foarte multele poezii ce dovedesc faptul ca Nichita s-a descoperit pe el insusi, si s-a "dezmanusat" - ca sa folosesc o alta expresie de-a lui - a renuntat la ego, a renuntat la toata multimea care devenim cand, cu ipocrizie, ne punem diversele masti pe care societatea, manipulandu-ne cu codul bunelor-maniere si al bunului-simt, ne conditioneaza sa le avem in "garderoba", contra "indulcirii" imaginii pe care le-o lasam celorlalti despre noi.
Suntem niste ţinte pentru societatea care, de cum ne nastem, ne inhata si ne educa sa devenim niste roboti, fiecare cu un rol bine stabilit, rol pe care trebuie sa ni-l insusim foarte bine, ca sa ne integram in societate. Ne invata sa avem idealuri catre care - daca respectam regulile impuse de societate - ne vom indrepta rapid, ca "glontul", vom ajunge pe treptele superioare ale societatii, ale "lumii bune". Ni se dau tot felul de dogme, de "adevaruri" pe care trebuie sa le inghitim pe nemestecate, si sa le vomitam pe negandite, ca fiind adevaruri fundamentale. De fapt , societatea ne invata sa impuscam cuvantul, sa omoram adevarul, caci Adevarul este Cuvantul, iar Cuvantul este Adevarul... si este Viaţă.Ceea ce nu stim, si aflam destul de tarziu, este ca traim viata altora, si nu pe a noastra proprie. Traim o viata de actorie, de scena, si nu o viata veritabila.
Cand am citit aceasta poezie pentru prima oara, imediat m-a dus gandul ca trebuie sa existe o simbolistica a cubului, despre care eu nu am auzit niciodata....fiindca oamenii nu pot sfarama ceva la un seaman de-al lor, decat in sens psihologic, emotional. Dar nu am gasit timp, niciodata pana acum, sa ma opresc si sa studiez cu atentie ceea ce a vrut sa ne spuna Nichita Stanescu in Lectia despre cub.
Ceea ce eu intuisem, era adevarat, caci am aflat ca, reprezentarea spatiului nostru psihologic este cubul. In centrul cubului se afla poarta spre sufletul nostru, spatiul din interiorul cubului este propriul nostru spatiu psihologic, iar dimensiunile cubului sunt dimensiunile psihologice ale propriei noastre experiente! Deci, cubul poate fi mai mare, sau mai mic, direct proportional cu experienta noastra emotionala.
Mintea este un aspect care gandeste, in timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gandirea, emotiile si gandurile...
"Iubirea ne da intotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii in acest sens.
Iubirea se naste din subconstient, in timp ce toate capacitatile noastre se afla in planul constient.
Constiinta insa, nu isi are sediul in minte. Mai mult, mintea este in interiorul constiintei. Constiinta este vasta, este infinita.
Emotiile, dorintele, ambitiile, sentimentele, gandurile, toate acestea se nasc in mintea noastra. Ele provin din exterior, putand fi manipulate de lumea exterioara. Mai devreme sau mai tarziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este ingropat in pamant, constiinta nu dispare.
Nu noi continem constiinta ci, constiinta ne contine pe noi.
Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim sa le manevram, se afla in mintea constienta.
Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste.
Subconstientul este de noua ori mai mare decat planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor.
Asa se explica de ce oamenii sunt atat de speriati de emotiile lor. Ei incearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos in micul lor univers (constient).
Intr-adevar, emotiile creeaza haos, dar chiar si haosul are farmecul lui! Omul plenar este acela care se poate folosi in egala masura de ambele aspecte, si de ordine, si de haos. "
Eu cred in totalitatea vietii, in alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele insorite si cele innourate. Cred ca ne putem bucura de tot ce ne ofera viata, si de ordine, si de haos.
Dar intr-adevar, iubirea care vine din subconstientul nostru, fara sa dorim asta, ne inspaimanta si ne aduc haosul in viata noastra. Mie personal, mi-a dat peste cap intreg universul meu constient. Cineva te ridica in al noualea cer, dupa care iti da drumul de sus, in cadere libera. Si devii nebun, innebunesti, si ii sperii pe ceilalti din jur, care te numesc ciudat.
Si acum sa revin la poezia lui Nichita:
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
Un om care nu iubeste are inima ca o piatra. Firesc. Nu simte, nu se induioseaza, nu curge sange prin inima lui, are inima rece, ca o piatra. Este insensibil precum piatra.
Daca ajungi sa iti cunosti idealul tau din subconstient, ideal dat de cele 50% din genele de sex opus primite de la parintele tau, mama sau tata, dupa cum esti, femeie sau barbat, atunci, abia atunci te indragostesti cu adevarat, fara sa vrei, fara sa iti dai seama de ce te-ai indragostit tocmai de o anumita persoana.
Cu fiecare clipa ce alterneaza sinusoidal si continuu de la bucurie la tristete si iar la bucurie, iubirea incepe sa ciopleasca la inima ta, ca si cu o dalta, fenomen extrem de dureros, iar din acea durere, sangele incepe sa iti siroiasca peste piatra care era mai inainte inima ta, mai inainte de a iubi, incalzind-o.
Singurul lucru care iti da speranta, intr-un asemenea iad de sentimente, este iubirea, si incep sa rasara razele sperantei, raze ce se nasc din trecutul homeric si se rasfrang intr-un viitor curcubeic. Sunt razele sperantei ce se nasc din tristetea clipelor din trecut, si se proiecteaza multicolor in viitor, slefuindu-ti trairile, linistindu-te oarecum, consolandu-te in suferinta de buna voie la care te supune o iubire neconditionata. Un om complet si perfect, asa cum ar trebui sa fie toata lumea, este doar omul care iubeste cu adevarat, neconditionat si total. Fara iubire, nimeni dintre noi nu poate fi perfect. Numai iubirea ii schimba pe oameni si le rupe spinii egoismului, mandriei si geloziei:
se răzuieşte cu raze
până când cubul iese perfect.
Initial, cel de care te indragostesti este incantat de experienta de a fi iubit din nou, si iti permite, ba chiar iti alimenteaza iubirea.
Acel CINEVA, in surprinderea ca a starnit iubirea in altcineva, iti saruta cu drag la inceput, cubul de sentimente pe care le manifesti fata de el. ...se sărută de nenumărate ori cubul,
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei,
Infanta este al doilea in iubire, cel care te ridica in al noualea cer, este cel care te-a facut sa-l iubesti, este cel care ti-a acceptat incantat sentimentele, dar este al doilea, el nu iubeste , ci doar primul in iubire, iubeste... iar acela este indragostitul...
Apoi, speriat de haosul pe care mintea il creeaza in inima celui ce iubeste, cel iubit se retrage speriat de amploarea pe care o ia iubirea ta. Se sperie ca ar putea deveni la fel, si nu vrea sa fie angajat in acest iures nebun de sentimente. Si iti retrage acceptul pe care ti-l daduse mai devreme... cu alte cuvinte, iti da cu un ciocan mai intai in cap, apoi in inima, pe unde-apuca, aplicand trucul lasului, in fata iubirii. Te sfarama si fuge.
După aceea, se ia un ciocan
şi brusc, se fărâmă un colţ de-al cubului...
Iti spune ca esti nebun si ciudat, transformand in mii de farame un colt important din tine insuti, lovind cu ciocanul mustrarii in cubul de sentimente pe care i le-ai dezvaluit, si te abandoneaza in fata flegmaticilor avizi sa priveasca si sa condamne dramele altora.
Cel care mai inainte iti acceptase incantat sentimentele, acum te trateaza cu o indiferenta rece ca gheata, solidarizandu-se cu ceilalti flegmatici, si privind de pe margine impreuna cu ei, neimplicandu-se, la zbuciumul de sentimente care ii ravaseste mintea celui ce iubeste.
