GRIJA DE "A FI"

Posted on April 28th, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit

Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului. Substituire care începe să se vadă şi pe la noi şi pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane.

Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce aşteaptă de la alţii. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informaţii.

Pe acest drum, civilizaţia e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atât de tiranică grija de ,,a avea” încât să înăbuşe grija de “a fi”.

Îl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punându-i la dispoziţie mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — şi mai comod — spre nicăieri.

 Am văzut coperţi splendide de cărţi, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe şine din aluminiu. Şi am întâlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri.

Mai târziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poţi vedea atâţia oameni care mănâncă singuri în public sau care aleargă (fac “jogging”) cu ochii absenţi, fără nici o ţintă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultând muzică, aproape toţi, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca nişte dopuri în urechi.

Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în acelaşi timp, plină de contradicţii.

A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezităţii şi o altă industrie pentru combaterea obezităţii, în care moda “fără”, adică “fără colesterol”, “fără grăsimi”, “fără multe calorii”, a ajuns o adevărată obsesie.

 Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberaţiile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă eşti singur, poţi conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zâmbeşte chiar şi atunci când e prezentat buletinul meteorologic, de parcă “starea vremii” ar fi o marfă căreia i se face reclamă şi trebuie vândută.

 De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atât de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viaţa e frumoasă şi că binele triumfa, până la urmă, asupra răului.

După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo şi Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, “vai de cei învinşi”, intră perfect în aceeaşi mentalitate. Învingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi şi indiferent cum şi-au obţinut victoriile. Iar “învinşii”, faliţii, nu mai interesează pe nimeni.

Poate că forţa Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie şi priceperea de a nu se pierde în subtilităţi. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. 

Ceea ce e util e bun!

Ceea ce e profitabil e şi mai bun! “

“Aventuri Solitare”

Constat cu nedisimulată tristeţe că acum, nu mai există nici o diferenţă între noi europenii, şi americani. Substituirea magiei oglinzii cu cea a calculatorului, despre care Maestrul spunea că “începe să se vadă şi la noi”, este acum totală, sau aproape totală.

Iar grija de “a fi” dispare încet-încet, şi este înlocuită cu grija de “a avea”. Şi măcar dacă ne-ar umple, şi ne-am sătura odată, dar golul se adânceşte tot mai tare, făcându-ne să devenim tot mai găunoşi, pe măsură ce ajungem să “fim” tot mai “avuţi”.

OctavianPaler.ro

floriploiesteanu

- după nume băiat din Ploieşti, e fată de fapt, şi trăieşte-n Bucureşti...aşa-mi ziceai în 24 iulie 2008...Închid ochii...şi te privesc cum păşeşti pe creasta inimii mele...şi ea se înmoaie-n tăcere sub picioarele-ţi goale ...simţi catifeaua mângâind pielea tălpilor tale, şi lumina din ochi îţi coboară să lumineze în cale...strălucind, se-nfioară văzând cum păşeşte pe-o mare de sânge, şi un ţipăt îţi scapă cu atâta candoare...Repede mintea-mi croşetează un gând, aruncându-l ca pe-un năvod în mare, şi îţi strigă să-l prinzi şi să te salvezi de la înnecare, în aburii sângelui meu evaporat în căldura de soare...tu te întinzi...dar îţi alunecă printre degetele răsfirate, căci e împletit din iluzii răsucite între ele, croşetate...îţi simt ţipătul în inima mea şi din ea răsare un val, ce duios şi cu milă îl transform într-un cal...te las să-l struneşti, să-ncaleci pe el şi să pleci...să îţi împrăştii spaima ancestrală pe veci...c-o mantie de furtună te-a cuprins, dar nu vreau să te las, de-al ei întuneric învins...Dar plecând pe calul din inima mea, ţi-a rămas pe tălpi căldura din ea...şi aburul sângelui meu clocotind, l-a respirat pielea ta fremătând...acum poţi pleca...locul rămas gol, dar tot cald, din inima mea, îţi păstrează forma ce-ai lăsat-o în ea...şi-i a mea...

Să Fii...

Nu poţi fi al cuiva, până nu eşti mai întâi al tău însuţi...de fapt, e singura proprietate care îţi aparţine pentru totdeauna...restul vin, şi se duc...

Intre nehotararea lui Shakespeare si certitudinea lui Nichita Stanescu,

Intre nehotararea lui Shakespeare si certitudinea lui Nichita Stanescu, sunt doar doua sute si ceva de ani...Shakespeare a stat si privit si admirat misterul, de aici nehotararea din intrebarea sa "A fi sau a nu fi...". "Eu construiesc misterul, nu il admir." a zis Nichita...

"To be or nor to be, that is the question" a intrebat cu nehotarare Shakespeare...

I-a raspuns iubitul nostru Nichita dupa doua sute si ceva de ani: "A fi! A fi! A fi!":

" Muncim mult, invatam, strangem lucruri scumpe noua si iubim cu o siguranta uluitoare ca si cum existenta noastra ar fi vesnica. 


O, Xantun, adu-ti aminte ca legea radicala si fundamentala este ca toata lumea sa traiasca si, daca se poate ca fiecare sa traiasca fericit - spunea tulburat, usor ironic, ca si cel care a trecut prin disperare, un filozof chinez din secolul al V-lea.

In adolescenta traiam pentru ca nu cunosteam fiintele si lucrurile toate ale lumii acesteia; acum cand am senzatia concreta a lumii, imi dau seama ca existenta noastra nu este un sistem, adica ceva inchis in sine, nu are o alcatuire definitiva, ca in plina maturitate ne aflam abia la inceputul unei noi si nemaiintalnite cunoasteri. 

[...] A prevedea viitorul este un har divin dat numai inteleptilor. Spiritul nostru modern respinge aceasta idee, materia insufletita altfel de acum 1000 de ani crede in energia ei proprie, dupa legi logice, conditia viitorului nostru este numai sa existi. 

Sa existi mereu tanar, tulburat, fericit, revoltat, sa aspiri sa fii erou, sa existi vrand sa fii descoperitor de noi pamanturi, sa existi, sa visezi la nemurire. 

M-am intrebat de multe ori de ce in secolul nostru nimeni nu mai cauta nemurirea decat in chinul limitat al artelor, alegand artele ca scop in sine pentru cautarea vesniciei. 

Ce siguranta a facut ca adolescentii si batranii secolului nostru sa doreasca sa existe si atat, ce cunoastere definitiva a conditiei noastre biologice i-a facut sa prefere viata ca atare si nu nemurirea?

Dar tot ce e viu pe pamant e supus vesniciei, pe mortii iubiti de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinta lor s-a dezagregat in fiecare tesut al nostru, de aceea noi nu putem sa-i uitam niciodata. 

Dar tot ce e viu pe pamant e supus vesniciei, iarba de asta vara n-a pierit, a trecut simplu din ciclu in ciclu, din organism in organism si de unde stim ca ea nu este chiar pielea gingasa a noului nascut.

A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristete, nenoroc, fericit, zdravan si gata oricand sa incepi totul de la inceput, a fi cu indarjire, a trai atata timp cat ceea ce e mai scump in tine e viu ca pamantul pe care nimeni nu-l poate opri sa existe unic si urias in univers."

"A fi! A fi! A fi!" - Nichita Stanescu

Take The Long Way Home - Supertramp