VINĂ VALU', SĂ-ŢI IA CALU'...
Nichita intrerupe marturisirea pentru o clipa (facuta catre redactorul de la “Viata Romaneasca” in 1979, n.m.), iar apoi continua ca si cum ar scoate cuvintele dintr-o fantana adanca:
“Ma bateau la cap ca sa pricep, dar cuvintele nu puteau sa-mi intre nici prin nas, nici prin urechi, nici prin gura. Habar n-am cum am reusit sa invat carte. Din aceasta cauza m-am infuriat mai tarziu si am scris o culegere de poezii “Necuvintele”. Furios zic ca poezia nu are nici o legatura cu cuvintele. Desfac un zid ca sa se inteleaga aceasta mai bine : Intr-o calatorie stupida in Franta, cand gazdele m-au intrebat ce as vrea sa vad, am zis ca ma intereseaza Les Beaux, unde in evul mediu erau celebrele judecati ale dragostei. Les Beaux, va spun, este un dinte stricat dintr-o campie stearpa, inconjurata de ciuperci otravite. Mi-am adus aminte de codul dragostei din Les Beaux si de articolul care zice cam asa: indragostitul este palid la fata si refuza sa manance. M-am gandit: Dumnezeule, prin cate grozavii a trebuit sa treaca omenirea! Daca in vremurile de astazi ai incurca-o din cauza unui gand sau pozitii, daca codul din Les Beaux si-ar fi luat avant in Capitalul lui Marx si ar fi cuprins principalele capitole, atunci cu totii am fi fost nevoiti sa purtam masti fiindca am fi putut fi condamnati pentru un zambet sau pentru o lacrima. Iata de ce cuvintele nu au legatura cu poezia. Punct.”
Ideea metaforica a lui Nichita trezeste nenumarate intrebari. Toti le pun incrucisat ca la o ancheta. Cine este poetul, ce este poezia? Ce nevoie a facut ca natura sa creeze calul si ce se va intampla cu acest animal cand oamenii se vor elibera?
“Poetul este sluga si rege, zice Nichita Stanescu. Nu putem sa-l confundam cu poezia, ar fi o prostie dupa cum prostie este sa confunzi moasa comunala, care ajuta la nastere, cu insasi fenomenul nasterii.”
In graba, printre altele, il intrebam: Cum apar poeziile lui? In ce dispozitie sufleteasca, cu ce sperante?
“Va voi raspunde, dar nu stiu daca am dreptul. In principiu eu nici nu iubesc adevarul ci dragostea, adevarul duce la crima. Ma reintorc la intrebare raspunzand ca slujirea poeziei este durere si numai durere. Iar maretia poeziei se afla in depasirea durerii. Fiecare poet nazuieste spre un nou magnet cu ajutorul caruia sa-si construiasca gandurile, asa cum se aduna piliturile de fier. Ce ingrozitor este cand ti se fura acest magnet, iar piliturile de fier devin nisip intr-o clepsidra! Stimate prieten, oare nu credeti ca rasturnarea clepsidrei este o tragedie?”
Insistent, putin strengareste dar cu multa seriozitate, Goran Babici intreaba de cai, de soarta calului in civilizatia umana.
“Calul nu se mai poate elibera in vecii vecilor, amin! zice Nichita. Calul este in aceeasi masura instrainat, ca si omul. Sclavul niciodata nu se poate elibera din sclavie, numai fiindca se mira ca in fata lui este viitorul.”
Mai departe Nichita afirma: “Calul este forma degenerata a omului. Calul este, adauga el, un om frumos care, in loc de doua maini, mai are doua picioare. El admite sa fie calarit de alt om care inca n-a cazut in starea calului.”
Neobservand ca improvizatiile lui trezesc o veselie fara granita, Nichita se adreseaza lui Goran:
“Intrebarea ta, prietene, este pusa unui tanchist”.
Dar cum si de ce s-a nascut calul? – navaleste Goran.
“S-a nascut dintr-o bunatate a naturii. Si de aceea n-a admis sa i se nimiceasca neamul si atata a tinut la mersul sau in patru picioare, incat a facut o serie de compromisuri. Knox n-ar fi facut aceste compromisuri."
Cine e Knox? – intreaba toti.
“Nu stiu”, raspunde Nichita.
Atunci Stevan Tontici povesteste legenda facerii lumii. La capatul lucrarii, nemultumit de ceea ce a creat, Dumnezeu a facut un plan tainic si a creat calul. Intr-atata l-a fermecat noua faptura incat, i s-a parut ca n-ar mai putea sa faca nimic vrednic dupa aceea. Si-a ridicat mainile si a decis: sa se creeze calul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu