Renuntati sa mai impuscati cuvantul!

Arunca-ti mastile! Fii tu insuti! Nu mai fi mai multi de tu! Nu fi o multime intreaga, fii doar tu! Singur, tu insuti, fara mastile pe care le cari in spate si pe care ti le pui cu diverse ocazii, pe care ti le pui pentru fiecare persoana cu care interactionezi, separat, diferite masti, asa dupa cum interactionezi cu diferite persoane: unele mai importante, altele mai putin importante, iar ultimele fara nici o importanta.

Si Nichita Stanescu a reusit sa FIE. A reusit sa-si arunce toate mastile la gunoi si sa fie doar el insusi. Poeziile pe care le-am selectat si le prezint mai jos, sunt doar doua dintre, foarte multele poezii ce dovedesc faptul ca Nichita s-a descoperit pe el insusi, si s-a "dezmanusat" - ca sa folosesc o alta expresie de-a lui - a renuntat la ego, a renuntat la toata multimea care devenim cand, cu ipocrizie, ne punem diversele masti pe care societatea,  manipulandu-ne cu codul bunelor-maniere si al bunului-simt, ne conditioneaza sa le avem in "garderoba", contra "indulcirii" imaginii pe care le-o lasam celorlalti despre noi.

Suntem niste ţinte pentru societatea care, de cum ne nastem, ne inhata si ne educa sa devenim niste roboti, fiecare cu un rol bine stabilit, rol pe care trebuie sa ni-l insusim foarte bine, ca sa ne integram in societate. Ne invata sa avem idealuri catre care  - daca respectam regulile impuse de societate - ne vom indrepta rapid, ca "glontul", vom ajunge pe treptele superioare ale societatii, ale "lumii bune". Ni se dau tot felul de dogme, de "adevaruri" pe care trebuie sa le inghitim pe nemestecate, si sa le vomitam pe negandite, ca fiind adevaruri fundamentale. De fapt , societatea ne invata sa impuscam cuvantul, sa omoram adevarul, caci Adevarul este Cuvantul, iar Cuvantul este Adevarul... si este Viaţă.Ceea ce nu stim, si aflam destul de tarziu, este ca traim viata altora, si nu pe a noastra proprie. Traim o viata de actorie, de scena, si nu o viata veritabila.

Ei erau o ţintă

iar nu cum visaseră, adică, un glonţ.

Ei, adică eu

eu, adică ei -

Era o desperechere de sine însuşi

împuşcarea cuvântului, -

Atunci, dacă-mi aduc aminte bine

faptul de a gândi devenise un furt.

                                 ŢINTA, de NICHITA STĂNESCU

Focul s-a născut.

Dă-mi lemn, dă-mi păduri

să ard cu focul.

Cuvântul s-a născut.

Dă-mi creiere,

din mlaştini sau din nisipuri

lucinde sau nelucinde

De ochi nu am nevoie, -

organ de după prânzul vederii.

Nu de timpan am trebuinţă!

Muzica s-a născut.

Dă-mi sunet pentru ea.

Sunt.

Dă-mi materia.

Ştiu numele.

Dă-mi verbul cu care să-l mişc.

          FOCUL S-A NĂSCUT, de NICHITA STĂNESCU