E greu sa fii tu insuti

E greu sa fii tu insuti, de oameni esti urat, caci nu le place sa le spui in fata ca stii…ceva ce ei ascund. E greu sa fii tu insuti caci toti te vor crede nebun...si chiar esti, caci numai dupa ce ai devenit nebun in ochii altora, nu te mai intereseaza parerea lor despre tine insuti. 

Nichita, dragul de el, a imortalizat sentimentele si urmarile faptului de a fi tu insuti/insati…ma bucur sa stiu ca au existat, si ca mai exista oameni care sunt ei insisi, desi putini, macar nu au murit cu totii…sunt tot mai rari, pe cale de disparitie, dar nu-i nimic, ei sunt de samanta, ca adevarul sa se transmita mai departe, in genele urmasilor nostri.

Ce greu e să fii tu însuţi,

neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte,

când fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sânge

a părinţilor tăi a şi hrănit

vreo rădăcină de iarbă.

Mai întâi trebuie să fii tu, şi pentru asta

Trebuie să te naşti din vreo familie

Pe care nu ţi-ai ales-o, şi care nu te-a ales –

Aidoma păcatului originar.

După aceea trebuie să fii,

Între alţe fiinţe să fii,

În ghiotura de fiinţe să fii,

Să le respire şi să te respire.

Cu însuţi este cel mai greu!

Însuţi e de platină şi-ţi strepezeşte dinţii.

Însuţi înseamnă să pierzi, să faci greaţă

Ca şi grăsimea.

Să te laşi vărsat şi să zici: mâine,

Până mâine mai rabd ca să fiu

Însumi sau însuţi,

Ca să fiu acel nenorocit de însumi, însumi.

A fi tu însuţi, o, ce răbdare absurdă,

Ca să ţi se spună “dragă”,

Ca să ţi se spună “băiatule”,

Ca să ţi se spună “vino mâine la prânz

La noi la masă”.

Şi tu rânjeşti, pentru că masa eşti chiar tu,

Şi tu rânjeşti la şobolani,

Pentru că aşa cum zice bătrânul:

Okeanos plânge pe canaluri…

Cantec, de Nichita Stanescu – Starea confesiunii – Poeme personale (din Fiziologia Poeziei Ed.Eminescu, 1988)

Am citit la Mircea Eliade, caci de fiecare data cand ma intristez, vine el si imi unge ranile sufletului cu balsam frumos mirositor, si vindecator:

“Dar ce este adevarul?” se intreaba Unamuno, intr-un splendid eseu “Que es verdad? (martie 1906) “Adevarul este ceea ce se creeaza cu toata inima si tot sufletul. ” Omul are un singur drum de urmat: sa lucreze conform cu sufletul si cu inima sa. Un singur drum – care de fapt inseamna un milion de drumuri, un miliard de drumuri. Fiecare om nu-si poate gasi decat adevarul sau, mantuirea sa personala. “Mai mult valoreaza eroarea in care se crede, decat realitatea in care nu se crede”. Singurul lucru care conteaza este sa ajungi la tine insuti, sa-ti cunosti patimile tale si tiraniile tale. Omul sincer, ca si omul gol, este intotdeauna frumos. “Dupa cum paganismul a culminat in dezgolirea trupului, crestinismul trebuie sa triumfe in dezvelirea sufletului.” In fond,  controversa, protestarea, lupta, nu sunt decat mijloace de a ajunge la sinceritate, de a preciza contururile proprii ale unui om, de a-l scoate din formule sau dogme; caci acestea din urma se aplica altor realitati, dar in nici un caz nu se aplica omului. Toata pasiunea pe care a pus-o Unamuno in controverse, polemici si eseuri – are numai acest scop: sa invite la sinceritate, sa “destepte pe oameni” silindu-i sa se aplece asupra propriilor lor suflete. Ca si Giordano Bruno, Unamuno se voia un desteptator al sufletelor adormite, dormitantium animorum excubitor, si citatul acesta din Bruno, il gasiti chiar, comentat, la sfarsitul Sentimentului tragic al existentei. Unamuno opune totusi acestui dormitantium animorum excubitor idealul lui Don Quijote, care nu credea in triumful ideilor sale, stiind ca ele nu sunt din aceasta lume. Nici Unamuno nu crede in triumful “ideilor” sale; care idei? Din ce epoca? Din ce pasiune? Din ce carte? Unamuno nu are idei de profetizat; nu are decat pasiuni, pe care le opune pasiunilor semenilor sai; nu are decat o tehnica: sinceritatea cu tine insuti pana la moarte. Caci in viata, nu exista o alta solutie a paradoxului; poate numai dupa moarte, cand sufletul isi va gasi odihna…” 

THE LOGICAL SONG – SUPERTRAMP

Exista sinceritate absoluta?

E posibilă oare sinceritatea totală, absolută?

Posted on July 28th, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit

Aş putea să mint lăudându-mă cu defectele mele. E şi aceasta o formă de orgoliu. Şi, încă, una deghizată, ipocrită, care arborează umilinţa. […] Dar n-am fost prea departe uneori de uşurinţa de a pretinde că defectele au fost şansa mea, că tot ce am făcut mai bun, dacă am făcut, se datorează nu neapărat calităţilor, ci defectelor mele.

Bravând, dintr-un impuls naiv de a-mi bagateliza regretele, am cochetat cu idea că adevărata experienţă se bazează pe greşeli şi că experienţa este cu atât mai preţioasă cu cât greşelile sunt mai multe şi mai grave. Ignorăm, poate cu bună ştiintă, un fapt totuşi bătător la ochi, că nenorocirile cele mai multe vin de la ideile false pe care ni le formăm despre noi şi despre viaţă.

Dacă n-am ajuns totuşi până la a fi mândru de defecte, o datorez nu unei virtuţi, ci, printr-o ironie a soartei, unui defect: am simţit mereu mai mult decât am înţeles, sensibilitatea mea o ia inaintea logicii. Şi am simţit pericolul înainte de a înţelege că acest mijloc, excelent pentru a te feri de regrete, e şi extrem de primejdios. Faci o piruetă şi ai rezolvat problema! Aidoma celor care se defulează luând orice peste picior. Ce m-ar fi despărţit de ei? Procedeul. Mijlocul. Scopul ar fi fost acelaşi. Obţinerea unui somnifer gratuit, bun pentru orice insomnie.

Dar aş putea să mint, evident, şi minimalizându-mi defectele. Există o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept, dar cât de corect sunt când spun “mă acuz şi în acest fel mă apăr?” Se poate minţi nu numai ascunzând adevărul sau spunându-l incomplet, ci şi spunând adevăruri mărunte, care nu costă nimic, pentru a le trece sub tăcere pe cele cu adevărat importante. În acest caz faci cam acelaşi lucru ca toreadorii, dispretuiţi de Goya, care n-au curajul să stea în faţa taurului, nu indrăznesc decât să sară peste el cu prăjina când se apropie.

Chiar dorită, sinceritatea absolută nu e uşor de atins şi poate că nici nu e posibilă. Te izbeşti în tine însuţi de o tristeţe care te demoralizează. Ce rost are? te întreabă ea. Unele greşeli tot nu mai poţi să le îndrepţi. Nu poţi să răsuceşti clepsidra. Şi, apoi, chiar dacă te hotărăşti să spui totul nu vei reuşi să exprimi totul. O confesiune presupune răbdare, curaj, voinţă, pricepere de a spune, dar, în ultimă instanţă, ea e şi o chestiune de şansă. Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?

Şi poate că însuşi faptul că-mi place să-mi împart greşelile în greşeli frumoase, salutare, şi greşeli jenante, regretabile, e un subterfugiu abil. În felul acesta scap dintr-o singură mişcare de o parte din regrete. Îmi rămâne să mă descurc cu celelalte, în faţa cărora nu servesc la nimic eschivele din tauromahie.

De un lucru sunt totuşi sigur. Că renunţarea e şi mai dificilă decât perseverenţa. Că pierd mai puţin vorbind. Nu mi-am explicat niciodată de ce ar trebui să cred că am venit pe lume vinovat, şi nu-mi pot însuşi principiul iertării absolute, dar mi-am lămurit şi am acceptat ceva important. Că n-are rost să zic despre întâmplările din viaţa mea: asta am vrut să fac, asta nu, asta îmi aparţine, asta nu. Tot ce am făcut îmi aparţine. Sunt responsabil de tot. Oricum, n-aş mai putea deosebi între ceea ce a ales destinul pentru mine şi ceea ce am ales eu. A spune: n-am fost eu de vină, destinul a fost de vină, nu ne face mai putin vinovaţi, ci mai puţin liberi.

Octavian Paler - Viata ca o coridă – Per Aspera Ad Astra (4)

CAM ASA SIMT EU CA STA TREABA CU LIBERTATEA

Viata este forta care ne poarta pe acele cai ca sa aflam iubirea, 

iubirea este adevarul din noi, adevarul-iubire ne elibereaza inocenta,

iar inocenta este Lumina pe care forta vietii o va face sa se manifeste. E o roata!

De aceea nimeni din care a fugit viata nu mai poate gasi Lumina-inocenta! pentru ca numai forta vietii te poarta sa o gasesti!

Eu sunt Lumina, Adevarul si Viata, a spus Iisus, Fiul lui Dumnezeu! El este Inocenta, Iubirea si Forta - in sensul de putere - si pana ce acestea trei nu se afla la un loc in masinaria asta numita Om, adica Treimea Sfanta, omul nu se elibereaza, nu devine liber! 

"Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem. "

Oare a respectat cineva dispozitiile testamentare ale lui Nichita Stanescu? Sau le-au considerat niste filozofeli demne doar de a fi recitate si nu aplicate?


Ei bine, nu este filozofeala, este curata experienta de viata. Si mai mult, este valabila in orice situatie, in orice legatura, in orice fel de relatie.


Pentru cineva care iubeste adevarul, cu siguranta a experimentat faptul ca, adevarul este prin el insusi un mister - niciodata posibil a fi dezvaluit in totalitate, fiindca daca adevarul s-ar dezgoli in fata cuiva in totalitatea sa,  el nu ar mai prezenta caracteristicile definitorii ale misterului, ale vietii. 

Adevarul inseamna sa traiesti viata exact asa cum vine, exact asa cum ti-o serveste existenta, fara sa incerci sa o conduci pe cai lipsite de suferinta, fara sa ii aplici tot felul de prejudecati; fiindca viata careia i s-au aplicat prejudecati, sabloane , nu mai este viata, si in consecinta, ceea ce devii, ceea ce esti, nu mai reprezinta adevarul despre tine insuti. 


Poti crede ca adevarul tau este mai adevarat decat adevarul celuilalt, dar de ce oare oamenii prefera sa se infoaie in pene unul in fata celuilalt, afirmand acest lucru, si sa renunte de fapt, la dragostea celuilalt, de langa el...

Si astfel pierde si dragostea, pierde si posibilitatea de a-si trai cu adevarat viata, asa cum vine, plina de mister si lipsita de prejudecati. 

Fiindca adevarul, viata, este lipsita de prejudecati, ea vine la fel la toata lumea, doar cei prosti cred ca ei sunt speciali si viata trebuie sa le multumeasca pentru acest lucru si sa le trimita numai "lucruri minunate" vorba Psatutei, care asteapta de vreo 35 de ani clipa cand viata ii va face pe plac si asta fara sa sufere cumva, fara sa sufere iubind, fara sa-i moara eul, din dragoste. 




Iar tu, iubirea mea, poti sa te bati in continuare cu pumnul in piept ca adevarul tau este mai adevarat decat adevarul meu, dar merita oare acest lucru? de fapt, a meritat? a meritat sa pierzi dragostea insasi ? te intreb...

ADEVARUL REPREZINTA INSUSI ECHILIBRUL

Adevarul este un echilibru.



Adevarul este o balanta care nu se poate inclina mai mult intr-o parte si mai putin in cealalta, fiindca el reprezinta insusi echilibrul.


Adevarul se afla intotdeauna la mijloc. Daca una din parti dezechilibreaza aceasta balanta, adevarul echilibreaza intotdeauna situatia.


De aceea nu suntem in drept sa judecam vreodata vreo situatie, ori pe cineva, fiindca noi nu stim cum s-a echilibrat balanta, noi nu cunoastem decat numai o parte din informatiile ce fac parte din adevar, noi nu cunoastem ce anume a echilibrat balanta, si cum a avut loc echilibrarea balantei.


Si tot din acest motiv Dumnezeu nu ii iarta pe oamenii care, nu ii iarta pe cei ce le-au gresit fiindca, au gresit si ei la randul lor exact in aceeasi masura in care au gresit si ceilalti – cealalta parte - fata de ei.

Pentru ca ambele parti au exact aceeasi vina, au contribuit in egala masura la echilibrarea balantei, balanta care reprezinta adevarul insusi.


De aceea Nichita Stanescu a afirmat ca adevarul ne este oricum, refuzat, pentru ca niciodata nu vei cunoaste toate dedesubturile, toate elementele ascunse din ceea ce reprezinta adevarul.

Dumnezeu permite intotdeauna echilibrarea balantei pentru ca doar acel echilibru reprezinta adevarul.

Cand balanta se inclina intr-o anumita parte, Dumnezeu actioneaza in partea opusa si trimite celui mai vinovat cateva lucruri neplacute care sa echilibreze pe loc balanta, pentru a-l aduce si pe acela la Adevar.

Daca omul nu este orb si surd, intelege ca a gresit mai mult decat celalalt, de aceea Dumnezeu i-a trimis niscaiva palme, niscaiva intamplari care sa scoata Adevarul la lumina.

Chiar EL actioneaza si permite sa se intample acele lucruri care trebuie sa echilibreze balanta, pentru ca El insusi reprezinta Adevarul.

Este TREIMEA, adica reprezinta cele trei puncte care realizeaza in permanenta ECHILIBRUL!!!


Un om care judeca dupa capul lui o insiruire de fapte si spune ca nu il poate ierta pe celalalt pentru ce i-a facut, nu va avea niciodata castig de cauza in fata lui Dumnezeu.

EL va actiona in consecinta, asupra celui neiertator, pana isi va recunoaste jumatatea de vina, pentru ca intotdeauna jumatatile de vina sunt perfecte, 50%-50% si altfel nu poate fi.

Pentru ca Adevarul este insusi echilibrul.

Chiar Einstein spunea ca este interesat doar de cum gandeste Dumnezeu, restul sunt detalii fara nici o importanta.

Dumnezeu gandeste in termenul de echilibru, restaureaza echilibrul acolo unde el devine precar.

Deci Dumnezeu este o forta nevazuta dar, pe care o simtim ca actioneaza in permanenta in vietile noastre, in natura, in univers.

Dumnezeu nu sade undeva, EL este insusi echilibrul existentei, Adevarul pe care ni-l reveleaza in fiecare secunda, pe care orbii si surzii nu il vad si nu il percep oricat le-ai striga, oricate lucruri rele li s-ar intampla, sunt atat de adormiti incat numai un "cutremur" de magnitudine foarte mare - care sa-i zdruncine din toate incheieturile - i-ar mai putea trezi, dar i-ar si putea omori.

Asa ca, daca exista un dezechilibru in viata ta, Dumnezeu va face astfel incat sa iti echilibreze viata, nu te mai impotrivi echilibrarii fiindca nu vei face decat sa suferi, fiindca oricum echilibrul trebuie sa se produca, orice-ai face. Daca te opui prea mult echilibrarii, impotrivirea te poate distruge.

Renuntati sa mai impuscati cuvantul!

Arunca-ti mastile! Fii tu insuti! Nu mai fi mai multi de tu! Nu fi o multime intreaga, fii doar tu! Singur, tu insuti, fara mastile pe care le cari in spate si pe care ti le pui cu diverse ocazii, pe care ti le pui pentru fiecare persoana cu care interactionezi, separat, diferite masti, asa dupa cum interactionezi cu diferite persoane: unele mai importante, altele mai putin importante, iar ultimele fara nici o importanta.

Si Nichita Stanescu a reusit sa FIE. A reusit sa-si arunce toate mastile la gunoi si sa fie doar el insusi. Poeziile pe care le-am selectat si le prezint mai jos, sunt doar doua dintre, foarte multele poezii ce dovedesc faptul ca Nichita s-a descoperit pe el insusi, si s-a "dezmanusat" - ca sa folosesc o alta expresie de-a lui - a renuntat la ego, a renuntat la toata multimea care devenim cand, cu ipocrizie, ne punem diversele masti pe care societatea,  manipulandu-ne cu codul bunelor-maniere si al bunului-simt, ne conditioneaza sa le avem in "garderoba", contra "indulcirii" imaginii pe care le-o lasam celorlalti despre noi.

Suntem niste ţinte pentru societatea care, de cum ne nastem, ne inhata si ne educa sa devenim niste roboti, fiecare cu un rol bine stabilit, rol pe care trebuie sa ni-l insusim foarte bine, ca sa ne integram in societate. Ne invata sa avem idealuri catre care  - daca respectam regulile impuse de societate - ne vom indrepta rapid, ca "glontul", vom ajunge pe treptele superioare ale societatii, ale "lumii bune". Ni se dau tot felul de dogme, de "adevaruri" pe care trebuie sa le inghitim pe nemestecate, si sa le vomitam pe negandite, ca fiind adevaruri fundamentale. De fapt , societatea ne invata sa impuscam cuvantul, sa omoram adevarul, caci Adevarul este Cuvantul, iar Cuvantul este Adevarul... si este Viaţă.Ceea ce nu stim, si aflam destul de tarziu, este ca traim viata altora, si nu pe a noastra proprie. Traim o viata de actorie, de scena, si nu o viata veritabila.

Ei erau o ţintă

iar nu cum visaseră, adică, un glonţ.

Ei, adică eu

eu, adică ei -

Era o desperechere de sine însuşi

împuşcarea cuvântului, -

Atunci, dacă-mi aduc aminte bine

faptul de a gândi devenise un furt.

                                 ŢINTA, de NICHITA STĂNESCU

Focul s-a născut.

Dă-mi lemn, dă-mi păduri

să ard cu focul.

Cuvântul s-a născut.

Dă-mi creiere,

din mlaştini sau din nisipuri

lucinde sau nelucinde

De ochi nu am nevoie, -

organ de după prânzul vederii.

Nu de timpan am trebuinţă!

Muzica s-a născut.

Dă-mi sunet pentru ea.

Sunt.

Dă-mi materia.

Ştiu numele.

Dă-mi verbul cu care să-l mişc.

          FOCUL S-A NĂSCUT, de NICHITA STĂNESCU