"Apropie-te alergînd de cel care strigă!" NICHITA STĂNESCU

 

SALUT! MURIM! recită NICHITA STĂNESCU

Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte.  


31 MARTIE...Astăzi...acum, hmmm....77 de ani... după o iarnă ploieşteană teribilă, ca şi cea care tocmai a trecut, vine pe lumea limbii româneşti ultimul poet de geniu, " soldatul, ca şi poetul", poetul ca şi soldatul, Nichita şi Hristea, şi Stănescu. 77 de ani...doar 77 de ani...şi numai 27 de când a fugit, dincolo de curcubee...

A venit, aşa cum ne-a spus mai târziu, "ca să vestească întoarcerea lui Eminescu".  Pentru asta "a supt lapte de la mamă şi laptele Căii Lactee". Ploieşteanul Caragiale murise de numai 21 de ani, iar Eminescu intrase în nemurire, supravieţuindu-le cuvintele. Îl aşteptaseră pe Nichita dar, nu l-au mai apucat.

"Destul de tîrziu, şi abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut. Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cît cîmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între Făt-Frumos şi zmeu şi cît sînge de zmeu albit de lumină pînă cînd mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mîncîndu-se la Altamira din culoare în culoare, ce piatră cu aripi de raze, cîţi şobolani, cîte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stînd numai din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocîndu-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - şi ce vertej şi ce amestec, şi nimeni nici chiar maică-mea cea sfîntă şi blîndă şi lăptoasă şi gătitoare de mîncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, albind negrul cu mîna domniei sale, şi nici dînsa care singură mă iubeşte în mod necondiţionat şi nici dînsa care din amor de bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru şi creţ şi cu ochi verzi şi blînd şi muncitor şi asudîndu-şi fruntea şi chiar pînă cînd şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlînd de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine cînd apăream din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoarele numite peşti, întrînsa, - nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu, cel cu ochi verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar ei, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gînd şi prin inimă şi prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta..." 

Aşa îşi scrie Nichita - prin cea mai lunga frază a sa -  certificatul de naştere, mai lungă chiar, decât cei o jumătate de veac de ani petrecuţi printre noi - noi, pietrele împietrite,  şlefuite cu raze şi despietrite, şi cu colţurile sfărâmate. 

Născut în Ploieştiul meu drag, "adică în acel oraş festiv al limbii române, unde înteţirea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul iarna, la Ploieşti, unde s-a înnodat frînghia limbii de gîtul unui mut pentru întîia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba...". 

Nichita a fost, ca noi toţi, mai intâi înger, acel înger care - aşa cum ne zice în poeziile sale - "a fost în stare să-i traducă totul: iarba, frunza, stelele, pînă şi gîndul pietrelor", alergând după curcubee, "După curcubee...Tu nu ştii? Cine ajunge acolo, în locul de unde porneşte curcubeul, devine colorat şi invizibil...poate chiar nemuritor..."  Tot restul vieţii a alergat după curcubee, curcubeu fiind pentru el calul, firul de iarbă, femeia iubită, cuvintele şi necuvintele.

"Copilăria încă neruptă de natură - zicea Nichita - mai precis de absurdul naturii, constituie infernul conştiinţei de sine a omului." 

Ca toate geniile, a rămas până la sfârşitul vieţii, un copil. N-a ucis niciodată copilul din el, ci doar l-a depăşit, însuşindu-şi-l şi întorcându-se la el ca la o insulă de vis.

Era sensibil, emotiv, "fund-greu" la joacă, reflexiv, mâncător de cărţi de toate soiurile, mai curând amator de jocuri de cuvinte decât de "ruperi de oase". 

"Doamne, şi cum îndrăgea libertatea! N-a reuşit nimeni să-l priponească de vreun ţăruş, calul din el se vroia întotdeauna slobod, să lingă sarea pisicii, să adulmece ceapa ciorii, să se tăvălească prin cucuta ameţitoare şi dătătoare de beţie clorofilică, pe toate maidanele, din Sf.Vasile pînă în Bereasca."

S-a vrut năzdrăvan mai mult decât a fost şi s-a arătat mai năzdrăvan decât s-a vrut. Într-atâta, încât s-a autodeclarat "repetent" în clasa I-a primară, speriat "mortal" de vocalele "o-i, oi", şi de "obiectualizare", adică de "transformarea cuvîntului în obiect", drept care începuse să i se pară că, "scotea pe gură animale, îngeri şi alte făpturi". 

"Repetenţia", a fost pentru el, în realitate,  metafora întârzierii copilăriei, refuzul de a-şi lăsa "gîtul de lebadă...tăiat dinspre firesc spre cuvinte", drept pentru care, mai târziu, a inventat "necuvintele" devenind brutarul ce, încă ne mai coace pâinea sufletelor.

Fotografia lui preferată

NECUVINTELE, recită NICHITA STĂNESCU

În şcoală n-a fost elevul care "promite". Doar profesorul de istorie, Nicolae Simache, l-a intuit, spunându-i odată lui Nichita că poartă povara unui mare talent pe care va trebui s-o ducă pe culmi. Nichita s-a înroşit ca para focului şi, când a ieşit de la profesor a comentat: "Ce l-o fi apucat să spună asta? De ce să-mi complice astfel, viaţa mea trecătoare şi umblătoare?"

N-a fost bogat decât cu sufletul, un suflet de Villon întârziat, prea generos cu prietenii ca să apuce să strângă ceva. Cât despre "mitomania" lui, sau despre "fanfaronada" infantilă, acestea nu erau decât manifestări ale unei extraordinare fantezii, ce încă nu-şi găsise un vad firesc; plăcându-i să spună că se asemăna cu unchiul Titu, generalul ciuruit de gloanţe la Mărăşeşti, pe care îl admira profund, ca pe un erou. Ajuns poet recunoscut, n-a fost umilit, ci fericit, atunci când, reîntâlnindu-şi unchiul cu gloria a două războaie în cârcă, acesta l-a lovit cu bastonul peste fund, zicându-i: "Ce, mă, te dai mai mare ca mine, ai ajuns poet? Lasă-ţi burta ciuruită de gloanţe, şi pe urmă să vorbeşti!" Nichita îi spunea Marianei, sora cea mare: "Ai văzut? M-a atins cu bastonul lui, care merita să fie de mareşal!"

La epoca frezei "cocoş" s-a dus la fotograful Bel-Amy din pasaj, unde se fotografia toată lumea bună a Ploieştiului, şi s-a pozat ca o vedetă,

arătând un profil adolescentin cu o vădită intenţie de maturizare precoce, iar imortalizatorul tuturor nunţilor  şi botezurilor ilustre, ştiind că Nichita avea căutare la fete, i-a pus fotografia în vitrină, fapt pentru care clientul lui de cinci minute şi zece fotografii şase pe nouă, era deosebit de fudul. 

Nicolae Popişteru, unchiul său, a fost cel care  a trezit în el dragostea de literatură, de muzică şi de poezie. El i-a pus lui Nichita primul acordeon în braţe, un Hohner roşu, pentru copii, după care i-a urmat un altul, Scandali, roşu ca rubinul, de care Nichita era foarte mândru, cântând cu el pe la serbările şcolare. Dovedind reale aptitudini muzicale, Nichita a fost pus curând la pian, iar la insistenţele unchiului Nicolae, părinţii lui i-au cumpărat o pianină Siedmayer. Nichita a rămas marcat de personalitatea unchiului Nicolae, care avea un adevarat cult al limbii române, care nu accepta mutilările, mahalagismele  şi abuzul de neologisme. Pentru un "mişto", risca o palmă care nu ustura atâta, cât morala însoţitoare.

"Mă doare Ploieştiul, nu ştiu dacă cineva poate suferi de Ploieşti, dar eu sufăr. Suferea şi Nichita." spunea Ioan Grigorescu fostul său coleg de şcoală. Şi eu sufăr. Şi nici eu nu ştiam că cineva poate suferi de Ploieşti. E boală grea. Foarte grea. Nelecuibilă. În veci şi pururi. "Fusese acolo deopotrivă fericit şi nefericit. Dar n-a deziubit oraşul acesta niciodată." 

"Să nu uităm - spunea Nichita, scriind despre Anton Pann, ca despre cel mai iubit scriitor de către ploieşteni -  că de-aici, din această regiune purtătoare a unui spirit aparte, a "rîsului-plînsului" s-au ridicat mai tîrziu spirite profund originale cum este acela al lui Caragiale, al lui Urmuz din apropiatul Buzău, sau mai tîrziu al lui Geo Bogza."  

Spiritelor aparte ale ploieştenilor li s-a adaugat Nichita Stănescu, născut dintr-un "rîs-plîns", trăindu-şi copilăria într-un spaţiu spiritual pe care toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el, au avut de ce plânge, au avut de ce râde.

"Pleoapă cu dinţi, cu lacrima mînjită, 

sare căzută în bucate.

dovadă că nu pot trăi numai acum

sînt amintirile mele toate...

Dovadă că nu pot vedea fără martori

e copilăria, adolescenţa mea,

dublînd nefiinţa acestei secunde

cu nefiinţa ei de cîndva.

Ah, rîsu' plînsu',

ah, rîsu' plînsu',

mă bufneşte cînd spun

secundei vechi putrezind în secunda de-acum..."

 

SCURTĂ BALADĂ - recită NICHITA STĂNESCU

Mitoman sublim, atunci când vorbeşte despre EL şi despre ceea ce a trăit, eludează realul oscilând în dilema dintre fizică,  metafizică şi antimetafizică, adică între real şi împotriva a ceea ce poate fi dincolo de real.

Dă repere concrete puţine; în copilărie sare din rochiţa de fetiţă pe care a trebuit s-o poarte până la cinci ani, direct pe terenul de fotbal şi în lecturile pubertăţii. Totul alternat cu o maturitate precoce, esenţializată în sentinţe străbătute şi subminate de îndoieli, ca ale unui judecător pus să-şi judece şi să-şi condamne propriile-i acţiuni. Interlocutorul lui este un stimulator al dialogului, perseverent, ştiind să repete o întrebare de câte cinci-şase ori, până scoate de la cel interpelat răspunsul aşteptat, care, de cele mai multe ori, este surprinzător.

"Care este cea mai veche amintire a ta despre Ploieşti? 

Ce-ai pierdut prima oară?

Cînd ai descoperit că cel căruia îi spuneai tată îţi e părinte?

Gustul apei cînd l-ai simţit?

Ce ai vrea să uiţi şi nu poţi uita?

De fapt, ce nu vrei să uiţi?

Ce vrei să uiţi şi nu poţi uita?

Ce simţi cînd vezi un mort?

De care amintire nu poţi să treci?

Care sînt adevăratele amintiri?

Adevăratele amintiri, însă...

Adevăratele amintiri, însă... 

Adevăratele amintiri, însă...

Ce animal te sperie?"

Şi răspunsul cade paradoxal:

"Oglinda!"

Zicea: "Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sint o Golgotă. Cîteva cuie, un lemn bătut în pietriş, un adolescent acolo, două-trei femei plîngînd şi un puşti pierit din vederi, îngrozit de natura lucrurilor". 

Vânzătorul de fericire spune că, n-are decât unghii tăiate, de vânzare... 

"Naşterea are şi ceva curat şi ceva murdar în ea. Numai că e în  doi. Moartea, care are şi ceva urît şi ceva frumos în ea, e mai curată, pentru că e în unul. Din acest punct de vedere, viaţa îmi apare ca o scurtă retragere de la doi la unu, de la unu la zero. Cu data naşterii fiecăruia, începe numărătoarea inversă."

Hronicul vârstelor lui Nichita este hronicul unei numărători inverse. Refuză oglinda mutilatoare. Oglinda în care ne oglindim, adică oamenii, ceilalţi, automutilându-ne în efortul de a îmbunătăţi părerea pe care o au ceilalţi despre noi. 

Nu contează ce părem a fi în ochii celorlalţi, contează ce suntem. Şi contează să fim, ce suntem. Contează să fim noi, cei care suntem.  Contează să avem cu toţii în comun Universul, să redevenim picătura din el. 

Obârşia lui Nichita este în mit.  "Locuiesc în limba română!" - adresă pe care nu şi-a mai dat-o nimeni, până la EL.

Fără mine nu se poate, dovadă că sînt.
Fără mine nu s-a putut;
dovadă e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.
Eu sînt cel care nu se poate fără de el.
Eu sînt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sînt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.
Eu sînt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sînt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu nu sînt nici bun nici rău
ci sînt, pur şi simplu.
Eu sînt cuvîntul "sînt"
Eu sînt urechea care aude cuvîntul "sînt"
Eu sînt spiritul care înţelege cuvîntul "sînt"
Eu sînt trupul absurd al lui "sînt"
şi literele lui.
Eu sînt locul în care există "sînt"
şi patul lui, în care doarme.

CINE SÎNT EU? 

Poezia este ochiul care plînge
Ea este umărul care plînge
ochiul umărului care plînge
Ea este mîna care plînge
ochiul mîinii care plînge
Ea este talpa care plînge
ochiul călcîiului care plînge 

O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plînsul
plînsul unui ochi neinventat
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit...

ULTIMA ÎNREGISTRARE cu NICHITA STĂNESCU

TESTAMENT

   Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!

     Cînd ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să te arzi!

    Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă.

     Oroarea nu e de sînge ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de naşterea pe care ea o poate îndura.

     Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!

      Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.

      Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.

      Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!

      Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.

      N-ai cum să te fereşti de ea.

     Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea. 

     Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.

     Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.

     Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! 

     Adio!

NICHITA STĂNESCU

Zâmbesc...şi plâng...

plâng zâmbind şi, zâmbesc plângând....

Cu un ochi plâng, cu celălalt râd. 

Sunt... şi plâng... 

Respir... şi râd... 

Ca  un urmaş demn de un fir de nisip, pe lângă EL

cel care a fost Nichita... şi Stănescu,  

Ploieşteanu' cel ce,
fiit fieste

lipit de sufletul meu, în nemurire

nemurit. 

Cei care dorm, au fiecare universul lor propriu, cei care s-au trezit au în comun Universul... zis-a Heraclit, la fel ca şi Nichita, la fel ca şi Eminescu, la fel ca şi Blaga...toţi, dar toţi şi-au descoperit lumina din ei înşişi.
Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte.
"Apropie-te alergînd de cel care strigă!"