Egoul este principala boală de care suferă oamenii. Interese de toate felurile doresc ca oamenii să rămână bolnavi. Ele nu doresc ca oamenii să rămână sănătoşi şi împliniţi, căci o fiinţă sănătoasă şi armonioasă le-ar putea pune în pericol afacerile. Aşa se explică de ce nimeni nu doreşte să ducă o viaţă simplă, să fie un nimeni. Trebuie să te accepţi pe tine aşa cum eşti, să te reconciliezi cu propria ta existenţă.
Lucrurile simple nu reprezintă o provocare pentru egoul omului. Doar cele dificile îl incită pe om. Marile provocări ale egoului sunt însă lucrurile imposibile. Dacă vrei să afli cât de mare este egoul tău, analizează provocările pe care le-ai acceptat, ambiţiile tale; acestea pot fi măsurate. Lucrurile simple rămân însă neatrăgătoare pentru ego. Simplitatea atrage după sine moartea egoului.
Omul a optat pentru complexitate chiar şi în acele domenii în care aceasta nu era deloc necesară, pentru simplul motiv că ea îi permite egoului său să crească. El devine astfel din ce în ce mai important în politică, în religie, în societate, în toate domeniile.
Unicul scop al psihologiei este acela de a amplifica egoul, făcându-l mai puternic. Psihologii înşişi, aceşti sărmani nerozi, subliniază faptul că omul are nevoie de un ego puternic. Din acest motiv, sistemul educaţional a fost astfel creat încât să stimuleze ambiţiile copiilor cu ajutorul unor instrumente precum pedeapsa şi răsplata, orientându-i într-o anumită direcţie. Încă de când copiii sunt mici, părinţii lor îşi fac speranţe mult prea mari în legătură cu aceştia. Ei speră ca din copiii lor să iasă persoane foarte importante. Părinţii işi condiţionează de mici copiii să demonstreze că sunt cineva; în caz contrar, îţi vei risipi inutil viaţa.
Realitatea este exact pe dos.
Omul este o fiinţă. El nu trebuie să devină cineva sau ceva. Aceasta este semnificaţia simplităţii: să fii împăcat cu propria ta fiinţă, să nu încerci să devii altcineva, proces care nu poate avea niciodată, vreo finalitate, fiindcă niciodată nu vei fi mulţumit de ceea ce ai, de cine eşti, mereu vei dori să ai mai mult, să devii cineva şi mai important, şi mai puternic, să devii şi mai faimos decât eşti, este ca o mişcare în cerc, care nu se termină niciodată. Numai moartea pune capăt unei astfel de mişcări circulare, fiindcă cei mai mulţi dintre noi nu reuşesc să devină conştienţi de nocivitatea ei.
A deveni înseamnă boală; a fi înseamnă sănătate. Tu nu ai simţit niciodată până acum ce înseamnă să fii simplu, împlinit, sănătos, fericit. Societatea nu ne permite nici măcar o singură clipă pentru sine. De aceea nimeni nu cunoaşte decât o singură cale, iar aceasta este calea egoului. În ce lume nebună trăim!
Dacă doreşti să te bucuri, să te relaxezi, să simţi pacea şi frumuseţea existenţei, egoul cel fals trebuie să dispară. Fiindcă oricum el reprezintă o fantezie, o iluzie, nu o realitate. Dacă egoul dispare, abia atunci poţi afla cine eşti tu cu adevărat, îţi poţi cunoaşte fiinţa, cea care reprezintă picătura din divinitate, şi care se află în tine însuţi. Nichita Stănescu a găsit-o, Blaga a găsit-o, Rebreanu a găsit-o, Einstein a găsit-o, trebuie să o găsim cu toţii ca să nu ne mai fie frică de moarte.
Pentru că, de fapt, egoului îi este frică de moarte, fiindcă moartea nu ne omoară decât trupul, nu şi fiinţa, ea este doar o trecere, la viaţă a sufletului, iar acest fenomen este unic, ni se va întâmpla tuturor doar o singură dată în viaţă. Moartea egoului trebuie să aibă loc în timpul vieţii, ca să putem reveni la adevărata viaţă de dincolo de moartea corpului. Este exact ceea ce afirma Iisus, când spunea: "Până nu veţi deveni ca nişte copii, nu veţi putea intra în "Impărăţia cerurilor"".
Tot ce trebuie să facem în acest scop este să ne trezim şi să conştientizăm imensa frumuseţe a inocenţei, cea pe care am pierdut-o după ce am crescut, dar pe care trebuie să o redobândim cu orice preţ. Iar preţul este egoul fiecăruia. Nu riscăm nimic, fiindcă, oricum nu facem decât să alergăm după umbre pe care nu le vom putea prinde niciodată, uitând de comorile pe care le-am adus deja în această lume odată cu venirea noastră. Înainte să putem împlini dorinţele egoului, moartea ne va anihila. Viaţa este prea scurtă şi este păcat să o distrugem prin jocuri atât de stupide precum cele ale egoului.
Întregul proces de renunţare la ego este legat exclusiv de capacitatea de înţelegere a modului său de manifestare, dar dacă nu vei renunţa la ego, nu vei ajunge niciodată să te cunoşti pe tine însuţi, să răspunzi la întrebarea : "Cine sunt eu?"
Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte.
31 MARTIE...Astăzi...acum, hmmm....77 de ani... după o iarnă ploieşteană teribilă, ca şi cea care tocmai a trecut, vine pe lumea limbii româneşti ultimul poet de geniu," soldatul, ca şi poetul", poetul ca şi soldatul, Nichita şi Hristea, şi Stănescu. 77 de ani...doar 77 de ani...şi numai 27 de când a fugit, dincolo de curcubee...
A venit, aşa cum ne-a spus mai târziu,"ca să vestească întoarcerea lui Eminescu". Pentru asta"a supt lapte de la mamă şi laptele Căii Lactee".Ploieşteanul Caragiale murise de numai 21 de ani, iar Eminescu intrase în nemurire, supravieţuindu-le cuvintele. Îl aşteptaseră pe Nichita dar, nu l-au mai apucat.
"Destul de tîrziu, şi abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut. Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cît cîmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între Făt-Frumos şi zmeu şi cît sînge de zmeu albit de lumină pînă cînd mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mîncîndu-se la Altamira din culoare în culoare, ce piatră cu aripi de raze, cîţi şobolani, cîte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stînd numai din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocîndu-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - şi ce vertej şi ce amestec, şi nimeni nici chiar maică-mea cea sfîntă şi blîndă şi lăptoasă şi gătitoare de mîncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, albind negrul cu mîna domniei sale, şi nici dînsa care singură mă iubeşte în mod necondiţionat şi nici dînsa care din amor de bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru şi creţ şi cu ochi verzi şi blînd şi muncitor şi asudîndu-şi fruntea şi chiar pînă cînd şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlînd de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine cînd apăream din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoarele numite peşti, întrînsa, - nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu, cel cu ochi verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar ei, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gînd şi prin inimă şi prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta..."
Aşa îşi scrie Nichita - prin cea mai lunga frază a sa - certificatul de naştere, mai lungă chiar, decât cei o jumătate de veac de ani petrecuţi printre noi - noi, pietrele împietrite, şlefuite cu raze şi despietrite, şi cu colţurile sfărâmate.
Născut în Ploieştiul meu drag, "adică în acel oraş festiv al limbii române, unde înteţirea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul iarna, la Ploieşti, unde s-a înnodat frînghia limbii de gîtul unui mut pentru întîia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba...".
Nichita a fost, ca noi toţi, mai intâi înger, acel înger care - aşa cum ne zice în poeziile sale - "a fost în stare să-i traducă totul: iarba, frunza, stelele, pînă şi gîndul pietrelor", alergând după curcubee, "După curcubee...Tu nu ştii? Cine ajunge acolo, în locul de unde porneşte curcubeul, devine colorat şi invizibil...poate chiar nemuritor..." Tot restul vieţii a alergat după curcubee, curcubeu fiind pentru el calul, firul de iarbă, femeia iubită, cuvintele şi necuvintele.
"Copilăria încă neruptă de natură - zicea Nichita - mai precis de absurdul naturii, constituie infernul conştiinţei de sine a omului."
Ca toate geniile, a rămas până la sfârşitul vieţii, un copil. N-a ucis niciodată copilul din el, ci doar l-a depăşit, însuşindu-şi-l şi întorcându-se la el ca la o insulă de vis.
Era sensibil, emotiv, "fund-greu" la joacă, reflexiv, mâncător de cărţi de toate soiurile, mai curând amator de jocuri de cuvinte decât de "ruperi de oase".
"Doamne, şi cum îndrăgea libertatea! N-a reuşit nimeni să-l priponească de vreun ţăruş, calul din el se vroia întotdeauna slobod, să lingă sarea pisicii, să adulmece ceapa ciorii, să se tăvălească prin cucuta ameţitoare şi dătătoare de beţie clorofilică, pe toate maidanele, din Sf.Vasile pînă în Bereasca."
S-a vrut năzdrăvan mai mult decât a fost şi s-a arătat mai năzdrăvan decât s-a vrut. Într-atâta, încât s-a autodeclarat "repetent" în clasa I-a primară, speriat "mortal" de vocalele "o-i, oi", şi de "obiectualizare", adică de "transformarea cuvîntului în obiect", drept care începuse să i se pară că, "scotea pe gură animale, îngeri şi alte făpturi".
"Repetenţia", a fost pentru el, în realitate, metafora întârzierii copilăriei, refuzul de a-şi lăsa "gîtul de lebadă...tăiat dinspre firesc spre cuvinte", drept pentru care, mai târziu, a inventat "necuvintele" devenind brutarul ce, încă ne mai coace pâinea sufletelor.
În şcoală n-a fost elevul care "promite". Doar profesorul de istorie, Nicolae Simache, l-a intuit, spunându-i odată lui Nichita că poartă povara unui mare talent pe care va trebui s-o ducă pe culmi. Nichita s-a înroşit ca para focului şi, când a ieşit de la profesor a comentat:"Ce l-o fi apucat să spună asta? De ce să-mi complice astfel, viaţa mea trecătoare şi umblătoare?"
N-a fost bogat decât cu sufletul, un suflet de Villon întârziat, prea generos cu prietenii ca să apuce să strângă ceva. Cât despre "mitomania" lui, sau despre "fanfaronada" infantilă, acestea nu erau decât manifestări ale unei extraordinare fantezii, ce încă nu-şi găsise un vad firesc; plăcându-i să spună că se asemăna cu unchiul Titu, generalul ciuruit de gloanţe la Mărăşeşti, pe care îl admira profund, ca pe un erou. Ajuns poet recunoscut, n-a fost umilit, ci fericit, atunci când, reîntâlnindu-şi unchiul cu gloria a două războaie în cârcă, acesta l-a lovit cu bastonul peste fund, zicându-i: "Ce, mă, te dai mai mare ca mine, ai ajuns poet? Lasă-ţi burta ciuruită de gloanţe, şi pe urmă să vorbeşti!" Nichita îi spunea Marianei, sora cea mare: "Ai văzut? M-a atins cu bastonul lui, care merita să fie de mareşal!"
La epoca frezei "cocoş" s-a dus la fotograful Bel-Amy din pasaj, unde se fotografia toată lumea bună a Ploieştiului, şi s-a pozat ca o vedetă,
arătând un profil adolescentin cu o vădită intenţie de maturizare precoce, iar imortalizatorul tuturor nunţilor şi botezurilor ilustre, ştiind că Nichita avea căutare la fete, i-a pus fotografia în vitrină, fapt pentru care clientul lui de cinci minute şi zece fotografii şase pe nouă, era deosebit de fudul.
Nicolae Popişteru, unchiul său, a fost cel care a trezit în el dragostea de literatură, de muzică şi de poezie. El i-a pus lui Nichita primul acordeon în braţe, un Hohner roşu, pentru copii, după care i-a urmat un altul, Scandali, roşu ca rubinul, de care Nichita era foarte mândru, cântând cu el pe la serbările şcolare. Dovedind reale aptitudini muzicale, Nichita a fost pus curând la pian, iar la insistenţele unchiului Nicolae, părinţii lui i-au cumpărat o pianină Siedmayer. Nichita a rămas marcat de personalitatea unchiului Nicolae, care avea un adevarat cult al limbii române, care nu accepta mutilările, mahalagismele şi abuzul de neologisme. Pentru un "mişto", risca o palmă care nu ustura atâta, cât morala însoţitoare.
"Mă doare Ploieştiul, nu ştiu dacă cineva poate suferi de Ploieşti, dar eu sufăr. Suferea şi Nichita."spunea Ioan Grigorescu fostul său coleg de şcoală. Şi eu sufăr. Şi nici eu nu ştiam că cineva poate suferi de Ploieşti. E boală grea. Foarte grea. Nelecuibilă. În veci şi pururi. "Fusese acolo deopotrivă fericit şi nefericit. Dar n-a deziubit oraşul acesta niciodată."
"Să nu uităm - spunea Nichita, scriind despre Anton Pann, ca despre cel mai iubit scriitor de către ploieşteni - că de-aici, din această regiune purtătoare a unui spirit aparte, a "rîsului-plînsului" s-au ridicat mai tîrziu spirite profund originale cum este acela al lui Caragiale, al lui Urmuz din apropiatul Buzău, sau mai tîrziu al lui Geo Bogza."
Spiritelor aparte ale ploieştenilor li s-a adaugat Nichita Stănescu, născut dintr-un "rîs-plîns", trăindu-şi copilăria într-un spaţiu spiritual pe care toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el, au avut de ce plânge, au avut de ce râde.
Mitoman sublim, atunci când vorbeşte despre EL şi despre ceea ce a trăit, eludează realul oscilând în dilema dintre fizică, metafizică şi antimetafizică, adică între real şi împotriva a ceea ce poate fi dincolo de real.
Dă repere concrete puţine; în copilărie sare din rochiţa de fetiţă pe care a trebuit s-o poarte până la cinci ani, direct pe terenul de fotbal şi în lecturile pubertăţii. Totul alternat cu o maturitate precoce, esenţializată în sentinţe străbătute şi subminate de îndoieli, ca ale unui judecător pus să-şi judece şi să-şi condamne propriile-i acţiuni. Interlocutorul lui este un stimulator al dialogului, perseverent, ştiind să repete o întrebare de câte cinci-şase ori, până scoate de la cel interpelat răspunsul aşteptat, care, de cele mai multe ori, este surprinzător.
"Care este cea mai veche amintire a ta despre Ploieşti?
Ce-ai pierdut prima oară?
Cînd ai descoperit că cel căruia îi spuneai tată îţi e părinte?
Gustul apei cînd l-ai simţit?
Ce ai vrea să uiţi şi nu poţi uita?
De fapt, ce nu vrei să uiţi?
Ce vrei să uiţi şi nu poţi uita?
Ce simţi cînd vezi un mort?
De care amintire nu poţi să treci?
Care sînt adevăratele amintiri?
Adevăratele amintiri, însă...
Adevăratele amintiri, însă...
Adevăratele amintiri, însă...
Ce animal te sperie?"
Şi răspunsul cade paradoxal:
"Oglinda!"
Zicea:"Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sint o Golgotă. Cîteva cuie, un lemn bătut în pietriş, un adolescent acolo, două-trei femei plîngînd şi un puşti pierit din vederi, îngrozit de natura lucrurilor".
Vânzătorul de fericire spune că, n-are decât unghii tăiate, de vânzare...
"Naşterea are şi ceva curat şi ceva murdar în ea. Numai că e în doi. Moartea, care are şi ceva urît şi ceva frumos în ea, e mai curată, pentru că e în unul. Din acest punct de vedere, viaţa îmi apare ca o scurtă retragere de la doi la unu, de la unu la zero. Cu data naşterii fiecăruia, începe numărătoarea inversă."
Hronicul vârstelor lui Nichita este hronicul unei numărători inverse. Refuză oglinda mutilatoare. Oglinda în care ne oglindim, adică oamenii, ceilalţi, automutilându-ne în efortul de a îmbunătăţi părerea pe care o au ceilalţi despre noi.
Nu contează ce părem a fi în ochii celorlalţi, contează ce suntem. Şi contează să fim, ce suntem. Contează să fim noi, cei care suntem. Contează să avem cu toţii în comun Universul, să redevenim picătura din el.
Obârşia lui Nichita este în mit."Locuiesc în limba română!" - adresă pe care nu şi-a mai dat-o nimeni, până la EL.
Fără mine nu se poate, dovadă că sînt. Fără mine nu s-a putut; dovadă e că m-am tras din mine însumi adică din acel mine care-a fost. Eu sînt cel care nu se poate fără de el. Eu sînt cel care nu s-a putut fără de el. Eu sînt cel care a dat mărturie pentru existenţa lui Dumnezeu. Eu sînt cel care am dat mărturie de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil. Eu sînt făcut de Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu. Eu nu sînt nici bun nici rău ci sînt, pur şi simplu. Eu sînt cuvîntul "sînt" Eu sînt urechea care aude cuvîntul "sînt" Eu sînt spiritul care înţelege cuvîntul "sînt" Eu sînt trupul absurd al lui "sînt" şi literele lui. Eu sînt locul în care există "sînt" şi patul lui, în care doarme.
CINE SÎNT EU?
Poezia este ochiul care plînge Ea este umărul care plînge ochiul umărului care plînge Ea este mîna care plînge ochiul mîinii care plînge Ea este talpa care plînge ochiul călcîiului care plînge
O, voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plînsul plînsul unui ochi neinventat lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit...
Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
Cînd ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să te arzi!
Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă.
Oroarea nu e de sînge ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te fereşti de ea.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Adio!
NICHITA STĂNESCU
Zâmbesc...şi plâng...
plâng zâmbind şi, zâmbesc plângând....
Cu un ochi plâng, cu celălalt râd.
Sunt... şi plâng...
Respir... şi râd...
Ca un urmaş demn de un fir de nisip, pe lângă EL
cel care a fost Nichita... şi Stănescu,
Ploieşteanu' cel ce, fiit fieste
lipit de sufletul meu, în nemurire
nemurit.
Cei care dorm, au fiecare universul lor propriu, cei care s-au trezit au în comun Universul... zis-a Heraclit, la fel ca şi Nichita, la fel ca şi Eminescu, la fel ca şi Blaga...toţi, dar toţi şi-au descoperit lumina din ei înşişi. Nici un cuvant de-al lui Nichita nu este, ceea ce pare a fi. Ele, necuvintele trebuiesc intelese, de dincolo de cuvinte. "Apropie-te alergînd de cel care strigă!"
