“Petrecerea” continuă

“Petrecerea” continuă

Posted on May 9th, 2012 by FloriPloiesteanu | Edit

Trahanache e mărginit și influent. Cațavencu e veros, lipsit de scrupule. Agamiță Dandanache e decrepit și cu pretenții. Totuși, în comparație cu Cațavencii, Farfurizii și Tipăteștii de azi, lumea lui Caragiale pare aproape idilică! E chiar capabilă să se mântuie prin râsul pe care-l provoacă, pe când demagogii, carieriștii, canaliile de azi n-au haz. In fața lor, râsul se transformă în grimasă.

După decembrie ’89, când demagogia s-a “democratizat”, ne-am pomenit destul de repede cu un Cațavencu “de tranziție” care a învățat expresii noi. El “implementează”, “anvizajează” sau ne lămurește cum “se derulează” cutare problemă. În rest, “progresul, stimabile, progresul”!  Totul pare o farsă pe care ne-a jucat-o soarta. Căci nu poți să vezi la nesfâșit “Scrisoarea pierdută” nici măcar în forma originală, dar cu atât mai puțin în forme caricaturizate. În parlament sau în alte saloane ale Puterii, Cațavencu, Farfuridi și Agamiță nu te amuză, te exasperează.

Și mai e ceva. La Caragiale, “cetățeanul turmentat” e doar amețit de trăncăneala politică și indecis. Acum, a depășit această stare. E dezamăgit, nervos, hărțuit de griji. A obosit ascultând fraze goale. Nu mai are răbdare să urmărească “spectacolul”, să-l asculte pe Farfuridi vorbind despre Europa, pe Agamiță vorbind despre cum a întors-o, “cu politică”, pe Trahanache invocând “enteresul țării”, pe Cațavencu amenințând cu publicarea de plastografii în “Răcnetul Carpaților”.

Cațavencu, Trahanache și ceilalți contează, la Caragiale, pe șansa de a-l “manipula”, cum am zice azi, pe “cetățeanul turmentat”. În privința aceasta, nu s-a schimbat nimic. Numai că fără fostul “cetățean turmentat”, devenit “cetățeanul apatic”, “cetățeanul scârbit” sau “cetățeanul disperat”, toată agitația Cațavencilor, a Farfurizilor, a  Tipăteștilor e lipsită de noimă. De aceea, retragerea lui de pe scenă și metamorfozele lui ar trebui să-i neliniștească, ba chiar să-i sperie. “Spectacolul” rămâne fără sens, hilar, grotesc, dacă Farfurizii, Cațavencii, Tipăteștii ajung să joace între ei, pentru ei, într-o sală goală. “

Vremea Întrebărilor – Caragiale și noi – aprilie 1994

Au trecut 18 ani de când Octavian Paler a scris acest articol.  Încep să nu mai cred în vorba chimistului francez Lavoisier, că “în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Adevărul este că, nu cuvintele lui Lavoisier sunt false, ci natura noastră. Ne-am rupt de natura noastră de oameni, ne-am rupt până și de legea relativității lui Einstein, nu mai suntem o formă de energie, am devenit statici, pietrificați, nu ne mai transformăm. Pur și simplu nu reușim să atingem “ordinea implicită” a “universului” în care trăim. Am întors pe dos chiar și teoria cuantică a lui Bohm, care spune că universul este conținut în fiecare parte a sa, și că fiecare parte este condensarea întregului univers.

Dar de fapt, teoria este adevărată, și haosul din noi înșine devine haosul general al universului în care ne ducem evanescenta existență. Am rămas la planul dens al universului, nu putem atinge planurile subtile ale acestuia, pentru că suntem lipsiți de energia necesară transformării.  Ne-o consumăm pe lucruri fără nici o importanță. La ordinea implicită putem ajunge numai transformându-ne.

Prin urmare, staționăm,  iar pe scena politică “petrecerea” continuă.

Filed under: comentarii si citate

Pretul Talentului

Pretul Talentului

Posted on December 3rd, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit

Ca să-şi împlinească destinul cu acel minimum de intransigenţă interioară pe care o presupune o operă, un creator trebuie să înainteze pe o cărare îngustă între două câmpuri. Dintr-unul îl cheamă Viaţa. Din celălalt se aud cântecele de sirenă ale gloriei.

El, care ştie preţul vieţii, pentru că altfel n-ar  putea crea nimic, şi care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura până la capăt pe nici unul din aceste câmpuri. Trebuie să revină mereu la cărarea sa, la singurătatea sa.

Preţul plătit pentru norocul talentului său e că, într-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar dacă nu e ascet, un artist are o asceză pe care nu i-o cunoaşte nimeni.

Viaţa nu-i dă totul sau el nu poate lua totul de la viaţă pentru că altfel ar trebui să sacrifice o parte din creaţia sa. Nici cântecele de sirenă ale gloriei nu le poate asculta prea mult fără riscuri.

Cel mai adesea, trebuie să audă tăcerea. Altfel spus, un artist trebuie să se mulţumească cu mai puţin decât i se oferă şi să dea mai mult decât a primit.

Înghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.

Polemici Cordiale

Observ de ceva timp la artistii nostri ca, cei mai multi dintre ei se lasa prea mult ademeniti de cele doua lucruri despre care aminteste si Maestrul in Polemicile Cordiale – lucruri care ii impiedica sa-si implineasca destinul artistic: tentatiile marunte ale vietii si infruptarea fara limita din drogul cu gust dulce, dar distrugator al gloriei.

Poate ei cred ca talentul primit li se cuvenea, si ca nu trebuie sa plateasca nimic in plus pentru el, la fel ca si oamenii obisnuiti, ca si netalentatii, neindemanaticii,  mediocrii artelor de tot felul.

Credeti ca altora li se cuvine sa primeasca mai mult de la Creator, si sa nu dea nimic in schimb? Eu cred ca nu ar fi drept fata de ceilalti, care au primit la nastere mai putin sau deloc, astfel de talente.

Artistilor nostri  le plac laudele mai mult decat critica – si aici ma refer la cei mai mediocri dintre ei – negandindu-se la un fenomen fizic cat se poate de simplu, si anume,  ca inertia poate fi invinsa numai prin frictiune, prin eliberare de caldura (aparuta la ranirea amorului propriu), iar evolutia nu se poate produce fara miscare, intrucat inertia il tine pe loc;

oricine stie ca ceva ce sta pe loc este precum  apa care nu mai curge – incepe sa balteasca, sa miroasa, iar orice asanare are loc cu eliberare de mirosuri neplacute, si cu efort. Cu cat balta este mai adanca, si mai linistita, cu atat asanarea va fi mai dificila, iar mirosurile eliberate vor fi din cele mai imputite posibil. Dar spune-le asta unora dintre artistii nostri, si te vor trata cu indiferenta si/sau iti vor spune ca „ai luat-o pe aratura”:) .

Filed under: Uncategorized

Polemici Cordiale, Octavian Paler

“In afara lucrurilor pe care le iubim, nu mai reprezentam nimic”

Posted on September 3rd, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit

Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate care parcă întreabă : “Ce l-a apucat pe ăsta ? Ce urmărește, de ce a început să cârtească împotriva paradisului ?” Stăpâniți-vă, tot nu vă cred. Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta.

De fapt, într-o privință vă înțeleg. Se pare că nu e nici un pericol să ne vâre cineva cu forța în paradis.

Aș fi putut să vă spun că am mai multe obiecții împotriva paradisului, iar prima dintre ele e că paradisul nu există. Am renunțat la asta și am trecut direct la obiecția cea mai serioasă, pentru că mi-ați fi putut răspunde cu vorbele lui Jules Renard : “Nu există paradis, dar trebuie să facem așa ca să merităm să existe unul”. [...]

Dar să încerc să fiu și eu, asemenea conferențiarilor de profesie, mai metodic. Să ne lămurim mai întâi asupra păcatului, motivul izgonirii noastre.

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. [...]

Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.[…]

Prin iubire eu înțeleg, firește, și ceea ce leagă un bărbat și o femeie, dar mai mult decât atât. Înțeleg viața, dragostea de viață, chiar dacă n-aș putea spune ca Hegel că tot ce este real este și rațional. O legendă pretinde că o albină a lăsat pe buzele lui Platon, când s-a născut, un strop de miere pentru ca filosofia amară despre viață să devină dulce. Ei bine, eu cred că această poveste a fost născocită de un mizantrop. Pentru că numai un mizantrop a putut insinua că a iubi viața este o minciună generoasă.

Trebuie să vă asigur, doamnelor și domnilor, că nu sunt atât de naiv încât să cred că profeții grotelor n- au învățat nimic. Ei au evoluat. Nu mai spun că viața e un adevăr grosier. Asemenea vorbe prindeau altădată, acum ar fi ineficiente. Predicatorii grotelor nu mai pomenesc nici măcar de grote. Ei nu umblă în peșteri și nu ne invită în peșteri. Dimpotrivă, știu uneori să poarte smochingul mai bine decât noi ceilalți. Ei sunt însă clevetitori și dezabuzați. Strigă că adevărul e o fanfaronadă și dragostea un amestec de sirop și salivă. Că viața nu e decât o tumoră a timpului. O tumoră urâtă și dezgustătoare. Ei ne anunță că nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheamă Van Gogh sau Nietzsche. Și amestecă și adevăruri printre frazele lor, avertizându-ne, de pildă, că pământul devine un ambuteiaj de roboți și că Simfonia IX-a e în pericol să fie înăbușită de junglă. Lumea, strigă ei, e plină de bitum și de ratați, de vorbe goale, de vinovați care judecă, de amenințări și de ultimatumuri. Vă spun toate astea ca să vedeți că știu în ce lume trăiesc. Dar știu că în această lume sunt și lucruri care merită să fie iubite și că alta nu avem. Tot aici sunt și Parthenonul și muzica lui Bach, mâinile meșterilor și luptele disperate în care ții cu cei ce pierd, plajele mărilor și laboratoarele unde se caută leacurile bolilor. [...]

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.

Mă grăbesc, încă o dată să-i liniștesc pe misogini, asigurându-i că nu e vorba numai de ei aici. Dacă trebuie să fiu lovit cu pietre, aș merita să fiu lovit cu pietre de toți cei care își deplâng nașterea. Întrucât, cum v-am mai spus, în “dragoste” eu includ tot ce mă leagă de această lume unde soarele răsare în fiecare dimineață în ciuda mizeriilor și ticăloșiilor pe care trebuie adesea să le scalde cu lumina lui. [...]

[…]Cândva, am fost și eu în marginea unui deșert. Am înțeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârșit sunt elanuri ratate și dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăți m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să mușc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Și ce virtute e aceea de a spune “nu” ? Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?

Dacă n-am fost destul de fericit, cât am visat, este pentru că n-am avut curajul sau n-am știut să fiu destul de păcătos. N-am crezut în pustnici niciodată și nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influențat fără să-mi dau seama.

Mi-am zis că e o obrăznicie prea mare să îmi strig setea și că, pentru a fi acceptabilă, o dragoste trebuie să fie discretă. Ah, doamnele mele și domnii mei, acum știu că discreția nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceștia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerușinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei și nu vor înțelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde și de infern și de cer. Eu nu le semăn și de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist că o voi părăsi într-o zi fără să fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, că o anume oră ne va omorî ? De ce trebuie să ne grăbim cu o renunțare care oricum ne va fi impusă ? Mie, vă mărturisesc, îmi e la fel de greu să mă tăvălesc în noroi sau să urc spre o minciună frumoasă.

Doamnelor și domnilor,

Un singur lucru ar mai trebui să vă spun, pentru că, probabil, ați rămas totuși cu o nedumerire în privința motivelor care m-au împins să fac această critică a paradisului. Eu am trăit unele întâmplări în care m-am lovit de infern. Știu, așadar, că e mult mai simplu să râzi în gura mare de un paradis fictiv decât să judeci în tăcere un infern trăit. Dar nu-mi luați în nume rău această mică lașitate. Dragostea mea de viață e într-adevăr dureroasă, chiar dacă am ales calea cea mai convenabilă pentru a o mărturisi. Când tac… Iertați-mă. Mi s-a făcut frig.

Octavian Paler - Polemici cordiale

Elogiul izgonirii din paradis – Conferința unui apostat (fragment)

Filed under: comentarii si citate

Cea mai perfida capcana a mintii

Posted on August 19th, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit

Cicero mi-a vorbit despre un joc cu care se distrau locuitorii unei vechi cetăţi bizantine de pe coasta Asiei Mici.

O groapă uriaşă în adâncul căreia a fost construit un labirint. Pe marginea ei, jur-împrejur, stau numeroşi spectatori. Urmăresc cu sufletul la gură spectacolul de jos în care “joacă” un singur actor, un condamnat la moarte.  El îşi joacă chiar viaţa, fiindcă din labirintul în care a fost împins nu exista decât două ieşiri. Una, unde se găseşte o fată frumoasă, la care dacă ajunge e salvat, şi alta unde aşteaptă un leu flămând. Spectatorii de pe marginea gropii n-ar îndrăzni să intervină în joc, dar trăiesc emoţia aşteptării deznodământului. Unii îl încurajează pe condamnat: “Poate ai noroc şi nu nimereşti în ghearele leului!” Alţii sunt nerăbdători: “Hai, grăbeşte-te! Vine seara şi nu mai vedem bine”.

-   Nu mai ţin minte, a adăugat Cicero, dacă era vorba de un condamnat la moarte căruia i se acorda o şansă de a scăpa, dar uneori mi se pare că lumea însăşi e prinsă, fără să ştie, în acest joc. Chiar spectatorii care stau pe marginea gropii şi se uita. Îşi închipuie că numai soarta celui de jos e în cumpănă. Ei pot să ronţăie seminţe, liniştiţi, socotindu-se la adăpost. Se înşală.

Octavian Paler - Viaţa ca o coridă – Per aspera ad astra (11)

Moartea este ceva ce li se întâmplă numai altora…nu aveţi şi voi mereu aceeaşi senzaţie? Aceasta e cea mai perfidă dintre capcanele minţii. Reuşeşte careva să conştientizeze faptul că în secunda următoare, ori în noaptea ce vine, va muri? Poate cineva trăi acest sentiment în mod real, aşa precum trăieşte o banală senzaţie de foame, ori de sete? Eu una nu reuşesc. Căci în această senzaţie, în această trăire a ultimelor clipe, ore, zile, stă întreaga spiritualitate a omului, întreaga religie, şi de nimic mai mult nu este nevoie ca să ne reaşezăm valorile în care credem. Poate cineva? Aş fi recunoscătoare aceluia care, putând cu adevărat să simtă că aceasta este ultima zi din viaţa lui, să ne-o împărtăşească şi nouă, celor care trăim în capcana iluzorie a minţii. Matrix! Mă tem că ieşirea din Matrix nu o vom face decât la final, chiar trăind moartea…a noastră…

Simon & Garfunkel - Sound Of Silence

Politicianul ideal

Politicianul ideal

Postat pe 12 May, 2011 de FloriPloiesteanu

“Unora le place politica. Foarte bine, s-o facă. Ori să comenteze. Pe mine nu mă fascinează. Şi, deşi îmi dau cu părerea, în sinea mea o dispreţuiesc. Ştiu că nu se poate fără, că politica e o fatalitate. Dar mai ştiu ceva. Că modelul cel mai înalt de politician a fost şi a rămas cel descris de Machiavelli. Amintiţi-vă ce carieră a făcut “Principele”. Carol Quintul ţinea cartea pe noptieră. Henric al III-lea o ducea mereu cu el. Richelieu o consulta în ajunul oricărei hotărâri importante. Wilhelm de Orania o prefera Bibliei.

Dar cum trebuia să fie politicianul ideal, conform exigenţelor lui Machiavelli? Un fel de combinaţie de canalie şi de porc. Desigur, cu condiţia să urmărească un scop nobil. Ceea ce politicienii cam uită, oprindu-se la “mijloace”.”

Convorbiri cu Octavian Paler

Jocul

Mai am o scoică şi câteva pietre,

cum să clădesc din ele o mare

şi-un ţărm unde să stau pe nisip

şi cum sa mă conving că am fost pe un asemenea ţărm

urmărind fericit o pasăre

care acum nu mă mai lasă să dorm ?

O scoică şi câteva pietre

şi un nume ciudat

pe care nu-l înţelege nimeni

şi speranţa mea de-a ajunge

să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.

Sărbătoarea s-a terminat,

îmi aştept pedeapsa lângă tribunele goale,

dar eu am văzut arzând la amiază un nor

şi-am auzit cântecul care îngenunchea caii sălbatici,

îţi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,

eu am văzut norul şi-am ascultat cântecul

şi înainte de a mă învinge

Soarele m-a făcut fericit.                                      Octavian Paler

She is Only Happy In The Sun - Ben Harper

Patria lui DANIEL IANCU

"Un om normal are o singură patrie. Restul sunt ţări."

Octavian Paler

Daniel Iancu Patria

Memorie

O pasăre cu o singură aripă
şi cu alta transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
şi alta pe care o târăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.

                                                                                                  Poeme, de Octavian Paler

Octavian Paler, Scrisori imaginare

Octavian Paler - Cei care am fost la Troia


Cei care am fost la Troia


I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară:
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtaseram de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtaseram deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surîde uşor.
Şi iubim altfel, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…