Fearfull but polite discretion

Daniel Iancu - Un om politicos

"Mergi la un psiholog sau la un medic pentru ca ai o problema pe care doar tu poti sa o rezolvi. Sper ca am fost destul de clar si de politicos". Daniel Iancu

"Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi." (Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii)

Daniel Iancu a incercat si a reusit. Numai eu, nu pot fi nici "om bun", si nici politicos. Cum as putea...sunt la granita dintre doua lumi, vorba lui Platon. 

POLITE DEMON by Krausler

Cand devenim cu adevarat demni

DIGNITY

Se poate ajunge la adevarata demnitate, dar ea nu face casa buna cu frica. Cei mai multi oameni, printre care inca ma aflu si eu, sunt plini de tot felul de frici, printre care si parerea celorlalti - sau mai exact a celor care ne cunosc - despre noi.

Demnitatea pe care cei mai multi oameni o afiseaza este una ciuntita de frica, deci incompleta, pentru ca nu putem afirma ca nu avem nici o farama de demnitate. Fiecare o are, dar este incompleta.

Demnitatea face casa buna, in schimb, cu responsabilitatea. Ca sa fii demn cu adevarat, trebuie sa nu iti fie rusine de nici unul dintre gandurile tale, de nici un cuvant pe care l-ai spus vreodata, si de nici una dintre faptele tale.

Bineinteles ca noi nu avem numai ganduri bune, numai cuvinte frumoase si numai fapte fara pata, dar tocmai aici este paradoxul, ca trebuie sa nu ne fie rusine de nici unele, mai putin bune, ori rele, ca sa fim demni cu adevarat. Asta face omul sa fie unul, si nu mai multi, sa aiba o singura fata, si nu nenumarate masti.

Este exact ceea ce a vrut sa sugereze Brancusi prin lucrarea "Poarta sarutului". Dupa ce te asezi la masa tacerii, rupt in doua de constatarea dureroasa ca esti rau, in acelasi timp in care esti si bun, ca esti bun, in timp ce rautatea se afla langa bunatatea ta, iti asumi responsabilitatea bunatatii si rautatii pe care le detinem fiecare dintre noi, si are loc sarutul celor doua parti, care ne reda demnitatea de Om. Doar astfel se naste Omul.

Fat man lookin' in a blade of steel

Thin man lookin' at his last meal

Hollow man lookin' in a cottonfield

For dignity

Wise man lookin' in a blade of grass

Young man lookin' in the shadows that pass

Poor man lookin' through painted glass

For dignity

Somebody got murdered on New Year's Eve

Somebody said dignity was the first to leave

I went into the city, went into the town

Went into the land of the midnight sun

Searchin' high, searchin' low

Searchin' everywhere I know

Askin' the cops wherever I go

Have you seen dignity?

Blind man breakin' out of a trance

Puts both his hands in the pockets of chance

Hopin' to find one circumstance

Of dignity

I went to the wedding of Mary-lou

She said 'I don't want nobody see me talkin' to you"

Said she could get killed if she told me what she knew

About dignity

I went down where the vultures feed

I would've got deeper, but there wasn't any need

Heard the tongues of angels and the tongues of men

Wasn't any difference to me

Chilly wind sharp as a razor blade

House on fire, debts unpaid

Gonna stand at the window, gonna ask the maid

Have you seen dignity?

Drinkin' man listens to the voice he hears

In a crowded room full of covered up mirrors

Lookin' into the lost forgotten years

For dignity

Met Prince Phillip at the home of the blues

Said he'd give me information if his name wasn't used

He wanted money up front, said he was abused

By dignity

Footprints runnin' cross the silver sand

Steps goin' down into tattoo land

I met the sons of darkness and the sons of light

In the bordertowns of despair

Got no place to fade, got no coat

I'm on the rollin' river in a jerkin' boat

Tryin' to read a note somebody wrote

About dignity

Sick man lookin' for the doctor's cure

Lookin' at his hands for the lines that were

And into every masterpiece of literature

for dignity

Englishman stranded in the blackheart wind

Combin' his hair back, his future looks thin

Bites the bullet and he looks within

For dignity

Someone showed me a picture and I just laughed

Dignity never been photographed

I went into the red, went into the black

Into the valley of dry bone dreams

So many roads, so much at stake

So many dead ends, I'm at the edge of the lake

Sometimes I wonder what it's gonna take

To find dignity

Gasca Comunista de Iasi are o singura grija :))

Sa isi aduca obolul zilnic la traficul blogurilor mele, conducandu-ma la concluzia ca este foarte importanta pentru ei imaginea "fiului risipitor al Romaniei" cel de-al doilea, fiindca primul a fost declarat Cioran. Ar avea multe de pierdut floriploiesteanu de iasi, daca imaginea trubadurului ingretosat de Romania, ar avea de suferit. Foarte multe, pentru ca de fapt, tine la imaginea ei insasi, si la orgoliul ei personal.

De la celebritatea lui Emil Cioran pana la cea a lui Daniel Iancu - acel folkist bolnav de scepticismul cronic din tineretile lui Cioran - mai este doar "o aruncatura de bat".  "O mie de ani inaintea ta Doamne, e ca ziua de ieri care a trecut" zice inspirat psalmistul. 

Mai ales ca a inceput a folosi limba franceza ca si Cioran, incheindu-si postarile de blog cu urarea "o zi mirobolanta". Limba romana a devenit insuficienta pentru sentimentele artistului care debordeaza de parerea de sine insusi, prea inaltata totusi, pentru a nu cunoaste gramatica ei . Si acum patru ani, si anul trecut, i-am atras atentia ca "De-as sti" se scrie cu un singur "i". Limba romana este o limba de bun-simt, dar, vorba lui Alexandru Paleologu, "cat sentiment, atata inteligenta". 

Mândria de a fi român

Fiindca tema mandriei de a nu fi roman :) - lansata de Daniel Iancu in cantecelul compus la foc automat in 2011 - mi-a redeschis apetitul catre retrospectiva, am gasit un articol pe blogul lui Cabral, un articol scris in 2010, despre mandria (la propriu) de a fi roman! Tema asta, este comuna tuturor generatiilor Romaniei. In fiecare generatie se gaseste o mana de suferinzi, care sunt prea plini de ei ca sa mai aiba ochi si pentru alt subiect decat greata lor fata de tara. Cautand in dictionarul medical, gasim urmatoarea definitie a starii de greata:

Starea de greaţă nu este o boală în sine, ci un semnal transmis de organism, care arată astfel că nu tolerează ceva ori că are o problemă cu simţul mirosului ori echilibrului. Centrul care declanşează neplăcuta reacţie (şi pe cea de vomă) se află în creier şi este legat prin intermediul nervilor de stomac şi de organul echilibrului (urechea internă). Stările de greață și vărsăturile pot fi semne de apariție sau de existență a unei boli. De cele mai multe ori, stările de greață reprezintă o modalitate de apărare a organismului, după consumul excesiv " de idei inalte, ori inaltate, despre sine insusi, in  acest caz :), cei  carora le este greata de Romania sunt, carevasazica, intr-un echilibru organic precar. Si, cum se stie ca lumina poate influenta numai in bine starea echilibrului organic, le recomand cure repetate de Lumina, din cartile unor optimisti si filosofi veritabili, cum era Mircea Eliade, care pentru asftel de bolnavi de greata le-a facut in scris o "Invitatie la Barbatie"

Cabral, frumosul mulatru roman prin nastere, este mandru de nationalitatea lui, la propriu.  Numai Daniel Iancu, artistul care transmite mesaje folk pentru tara, are greturi fiind roman. Numai ca mesajul lui nu este folk, nu este popular, si nu este decat parerea celor mai sceptici indivizi din tara asta. Sa nu uitam ca dintre filosofii pe care i-a dat Romania, Cioran a fost singurul bolnav de scepticism cronic. Lumina vine de la filosofi ca Tutea, Eliade, Blaga, Vulcanescu, nu de la Cioran, desi intr-o anumita masura, vine si de la el, in scrierile din ultima parte a vietii sale.

Lumina, iubire, si intelegere le urez suferinzilor! Stiu ca intr-o zi se vor fi vindecat, de aceea, nu pot fi altfel, decat optimista!:)

Imi place Nota lui Cabral :), de la sfarsitul articolului sau:

"Nota: Nu ma plictisi cu “Ba, negrule, ce te bagi tu, ca nu esti roman!” ca ma doare fix in cot de tine, obositule. Bine ca esti tu alb ca spuma laptelui expirat dar cand vorbesti despre Romania o faci de cacat de parca e ea de vina pentru situatia de acum, nu noi… [mesaj pentru cui i se aplica mentalitatea "romanul trebuie sa fie alb si trebuie sa-l cheme Ion, Gheorghe sau Vasile - nu de alta dar ma cheama Neculai"]."

DANIEL IANCU, al doilea Fiu Risipitor al Mioritei

“Citesc destul de mult în ultima vreme. Ultima carte re-citită (asta pentru că mă regăsesc cam 90% în paginile ei) este “Schimbarea la faţă a României”, a lui Emil Cioran. Cartea asta mi-a inspirat ultima creaţie,”Sunt mândru că-s român”…” zise tanarul artist Daniel Iancu.

Inspirat de tumultuoasa “Schimbare la fata a Romaniei” a lui Cioran, cu mintea umpluta la refuz de ideile copiate intocmai de la tanarul pessimist de 25 de ani,  Daniel Iancu scrie in fuga,(in dimineata in care va fi avut loc festivalul Om bun), cantecelul despre care am scris cu alta ocazie, ca ii dezvaluie si lui, dar si noua, maturitatea gandirii artistului, si nivelul la care s-a ridicat pe scara artei.

Tanarul filosof Cioran era revoltat pe cultura noastra, ce se afla in situatie de robie si labilitate, neputincioasa a genera, spunea domnia sa, un ‘universalism messianic”. Si tot pentru ca era tanar in 1936, Cioran ura abandonarea pasiva in fata mortii si a destinului, ura necredinta in forta, ca si ocolirea solutiilor tari, autodispretul, care au avut ca emblema a scepticismului sau fatal “Miorita”, “blestem national”, “rana neinchisa a sufletului romanesc. “

Neinchisa a ramas aceasta rana si la Daniel Iancu, care desi are 50 de ani (pe 16 mai implineste o jumatate de veac, LMA!) totusi cariera artistica ii este la fel de tanara, cu o gandire avand  dinti de lapte, precum a lui Cioran in 1936.

Daca l-as fi citit integral pe Cioran, mi-as fi dat seama de ce a compus Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman”. Dar nu am avut nici un interes sa citesc toate scrierile lui Cioran, fiindca nu sunt o pesimista decat ocazional, si pentru foarte scurt timp, cat dureaza un somn de dupa-amiaza, mai exact timpul de pana adorm, imediat dupa ce m-am hotarat sa scap de tentatia pesimismului. Rezonez doar cu acele idei ale lui Cioran care nu sunt imbibate de scepticism si de luciditatea aproape sterila pe care o simti inaintea gropii, stand fata in fata cu moartea.

Dar chiar si fara sa citesc “Schimbarea la fata a Romaniei” am vazut in cantecelul tanarului artist Daniel Iancu o profunda imaturitate a gandirii. Si degeaba am incercat timp de peste o jumatate de an, sa-i demonstrez ca face o eroare judecand in acest mod, total neinspirat, poporul roman, traditia si cultura populare, prin comentarii transmise pe blogul sau de artist, unele anonime (care se afla si acum acum pe pagina “Sunt mandru ca-s roman”), altele semnate, pe care novicele artist mi le-a cenzurat in totalitate. De altfel, toate mesajele cenzurate se afla pe blogul meu, fiindca auto-dezvaluirea, este una dintre consecintele directe  ale lipsei de comunicare.

Redau cateva fragmente definitorii pentru modul de gandire al lui Cioran, si prin asimilare (de 90% (sic!)), si pentru modul de gandire al artistului Daniel Iancu.

“Analiza “lucida” (un atribut drag gânditorului, în anumite momente, mai ales când vorbea despre sine sau despre opera sa) a conditiei noastre istorice, condimentata cu blamari, respingeri, imperative izbucnite în suvoi din sufletul nemultumit al unui tânar obsedat de nesansa de a face parte dintr-un popor uitat de Dumnezeu la portile Orientului, cartea este totodata un portret crud, dureros si violent al românilor si României , dar si o chemare disperata la reînviere (chiar daca riscant, printr-un proiect totalitarist-utopic).

De remarcat ca toate acestea nu izvorasc dintr-o manie negativista, distructiva (dupa cum se poate crede usor despre un gânditor care excela în scrisul sau îndeosebi prin pesimism), ci, asa cum s-a confesat însusi autorul, dintr-o profunda dragoste: “(…) am avut momente când mi-a fost rusine ca sunt român. Dar daca regret ceva, sunt aceste momente. De nu as fi român decât prin defecte, si tot as iubi aceasta tara, împotriva careia sunt înversunat dintr-o nemarturisita iubire”. Negativismul este doar, în cazul poporului român, elementul ce-l zguduie, îl trezeste din amorteala, este primul pas pe drumul mobilizator al renasterii, al orgoliului national, al renuntarii la scepticism si neîncredere, la compromis.”

În linii mari, nemultumirea cioraniana se refera, mai întâi, la situatia de robie în care se afla cultura noastra, în calitate de cultura mica, locala, fata de culturile mari (egipteana, franceza, germana, rusa etc.) si la situatia ei labila ce nu poate genera un universalism mesianic. Apoi, lipsa unui trecut, a unei istorii, care sa ne ofere forta de a exista cu demnitate, lipsa ce se explica prin neîncrederea în actiune, prin scepticismul nostru ancestral, “plaga seculara” a României, “doliu permanent (…) profund organic la noi”, având urmatoarele trasaturi: abandonarea pasiva în fata mortii si a destinului, necredinta în forta, ocolirea solutiilor tari, a evenimentelor, distanta fata de lume, autodispretul etc. Emblema acestui fatal scepticism este balada Miorita , “blestem national”, “rana neînchisa a sufletului românesc” ".

“Emil Cioran a încercat o vreme (în prima perioada pariziana, mai ales când înca era un necunoscut în Franta) sa se detaseze de mostenirea fatidica ce venea din spatiul românesc, având convingerea ca el poate fi ALTFEL : “Stramosi ce v-ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteti. Cântecele voastre n-au rasunet în doruri pline de dulci înstrainari si de meleaguri norocoase. Alaturi de voi, singur ma voi stinge. Si oasele mele nu va vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea maduvei si licaririle creierului”

Pasiunea pentru România se vrea înlaturata, scrierile dedicate ei sunt considerate acum rataciri. Începea o epoca noua, epoca încercarilor de a se desprinde de trecut, cum s-a mai spus. Astfel, viata lui s-a înscris pe o directie ce avea ca punct terminus eliberarea : independent de convingeri, de idei ce l-ar fi putut orbi, independent de societate (s-a retras pe cât a putut în mansarda sa celebra), renuntând chiar la limba româna în care s-a exprimat eclatant, adoptând cu acelasi succes pe cea franceza, a crezut pentru un timp ca este salvat.

I-a ramas însa scepticismul. Urmarit de el toata viata, pare ca i-a fost unica certitudine.

Târziu, în a doua parte a vietii, realizeaza ca fusese în situatia pietrei de care vorbea Spinoza, piatra care, primind un impuls de la o cauza externa, miscându-se în aer, în zborul ei crede ca e libera, sau în situatia unei zale dintr-un lant care, purtata la fel prin vazduh, uita ca, de fapt, ea este legata de celelalte.

Viata sa din perioada pariziana întruchipa într-un fel resemnarea, blazarea. Se putea spune acum despre el ca nu fusese decât fiul risipitor al acelei creatii populare, emblema a scepticismului stramosesc, pe care o urâse atâta: Miorita .

Cu luciditatea despre care credea ca i-a fost reazem al întregii opere, constientizeaza acest fapt si îl recunoaste în mod public. Mai mult, îl considera acum o sansa (în maniera optimista (!) a prietenilor din tinerete Vulcanescu si Noica), iar pentru Cioran credem ca a fost o sansa: daca este adevarat ca trasatura definitorie a poporului român este scepticismul, atunci un sceptic autentic nu se poate naste decât în acest spatiu; vocatia sa de sceptic (recunoscuta pe plan european) n-ar fi existat daca n-ar fi purtat în vene sângele molcom al stramosilor sai.

Urmatorul pasaj este definitoriu pentru schimbarea produsa în sufletul încercat al filosofului exilat: “Paradoxul de a fi persan (român, în cazul nostru) este un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa profiti. Marturisesc ca am privit cândva ca pe o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de învinsi, cu origini asupra carora nici o iluzie nu-mi era permisa. Credeam, si poate nu ma înselam, ca ne ivisem din drojdia barbarilor, din deseurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile sa-si continue drumul spre vest, au esuat de-a lungul Carpatilor si Dunarii, ca sa se pripaseasca acolo si sa somnoleze, gloata de dezertori la fruntariile Imperiului, scursura boita cu o bruma de latinitate. La asa trecut, asa prezent. Si asa viitor.

Ce încercare pentru juna mea semetie! Cum e cu putinta sa fii român? Era o întrebare la care nu puteam raspunde decât umilindu-ma-n fiece clipa. Detestându-i pe ai mei, detestându-mi tara, cu taranii ei atemporali, îmbatati de toropeala si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, îi renegam, refuzat de vesnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologica. Degeaba cautam pe chipurile lor zvâcnirea sau macar maimutareala revoltei: maimuta, vai!, agoniza în ei. De fapt, nu tineau ei oare de regnul mineral? Nestiind cum sa-i mai îmboldesc, cum sa-i însufletesc, am ajuns sa visez la o exterminare. Numai ca pietrele nu pot fi masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau îmi justifica si descumpanea, îmi hranea si îmi reprima isteria. Si nu încetam sa blestem întâmplarea ce facuse sa ma nasc printre ei.

O mare idee îi stapânea: ideea destinului;

“eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului simt si a funebrei sale filosofii. Ce reazem sa-mi fi gasit? Tara mea, a carei existenta vedeam limpede ca n-are nici o noima, îmi aparea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fara secol de aur, fara cuceriri si fara nebunie, fara un Don Quijote al amaraciunilor noastre. Sa-i apartii – ce lectie de umilinta si sarcasm, ce urgie, ce lepra!

Marea idee ce domnea acolo – eram prea insolent, prea plin de mine pentru a-i intui originea, profunzimea sau experientele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu. Cum mi s-a strecurat în minte, n-as putea spune. Cert este ca atunci când am ajuns s-o simt cu luciditate, m-am împacat cu tara mea, care pe data a încetat sa ma mai obsedeze.

Pentru a nu fi nevoite sa actioneze, popoarele împilate se lasa în voia «soartei», mântuire negativa si totodata mijloc de a interpreta evenimentele: filosofie a istoriei de uz cotidian , viziune determinista cu temei afectiv, metafizica de circumstanta”

Ideea împacarii este reafirmata însa de mai multe ori, iar dovada sinceritatii o constituie prezenta ei în multe locuri din Caiete , scrierile sale intime. Pasajul urmator este fara echivoc: “Cu cât îmbatrânesc mai mult, cu atât ma simt mai român. Anii ma readuc la origini si ma cufunda iarasi în ele. Iar strabunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înteleg acum, si câte «scuze» le gasesc! Si ma gândesc la un Panait Istrati, care, dupa ce-a cunoscut o glorie mondiala, s-a întors sa moara acolo” [14] . Are uneori remuscari (din diferite motive) si în ce priveste renuntarea la limba româna: “Extraordinara limba româna! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru ca, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul ca, rupându-ma de ea, am comis o tradare criminala”.

Miorita învinsese.”

Pentru ca nici macar Daniel Iancu nu a citit intreaga opera a lui Emil Cioran cu care afirma cu convingere ca se identifica 90%, nu a aflat ca modul sau de gandire este unul plin de ignoranta imaturitatii unui tanar ros de visuri de glorie si de idei razboinice. Vor mai trece inca vreo douazeci si cinci de ani, pana sa ajunga sa inteleaga poporul roman. Asta doar daca va ajunge sa se inteleaga pe el insusi.

Si pentru ca simpatizeaza cu scepticul Cioran, merita totusi, sa ii citez si urmatorul fragment, in care Cioran intuise inca de la 26 de ani care este calea care duce sigur catre succes : “un filosof se salveaza de la mediocritate numai prin scepticism sau prin mistica, aceste doua forme de disperare in fata cunoasterii. Mistica este o evadare din cunoastere, iar scepticismul o cunoastere fara speranta. In amandoua felurile, LUMEA nu este o solutie”. Dar cum Daniel Iancu nu este filosof, si lumea ii place la nebunie, s-ar putea sa nu reuseasca ca pana la sfarsitul vietii sa se salveze de la mediocritate. De la mediocritatea in arta. Iar el E "mandru" ca-i ...roman"  :))

Surse:

http://foaienationala.ro/emil-cioran-fiul-risipitor-al-mioritei.html

Inter-conexiuni

'sta sera, printr-o mare si neinteleasa coincidenta, cautand "nastratin hogea", am dat peste un articol cu cine crezi? ccu Hogea-Daniel Iancu. L-am rebloguit pe pagina neoficiala a artistului, dar imediat rotitele au inceput sa se invarta. Inter-conexiuni

revista-hogea-iasi-iancu-strategie-relatii-interviu

barou-nechifor-facebook-floriploiesteanu 

roscate-stomac pe dos intors-creier miez in nuci-blonde

cenzura-furnicute-ploiesti-nuclearrr-like

pellinholding-Die Kurve-achtung

Brasil-iasi-navigare-iasi-cenzura

intimidare-amenintare

actiune subterana-pira-ploiesti

Bucuresti-blog-no result

iasi-intimidare-iasi-iasi-iasi-comunisti-dictatura

jurnalier-iasi-iasi-iasi....