Voi scrie in cele ce urmeaza, despre propria-mi parere cu privire la ceea ce inseamna a iubi cu adevarat...
O dragoste adevarata, veritabila, este o continua cautare a celuilalt. Inseamna sa cauti neincetat nevoia celuilalt. Cand apare monotonia si plictiseala, inseamna ca una din nevoile sufletului nu a fost descoperita...inseamna, o cat se poate de serioasa si grava neimplinire sufleteasca....
In clipa cand ti-ai cucerit iubitul, dragostea - in adevaratul sens al cuvantului - a incetat...a incetat sa fie deplina, candida, inaltatoare, cautatoare....intotdeauna focul iubirii se atenueaza atunci cand stim ca am cucerit persoana ravnita... ca este sub puterea noastra ...ca se afla in posesia noastra....
A iubi pe cineva, fara a avea dorinta de a-l cuceri definitiv, este iubire perpetua, candida, plina de gratia ludicilor... este iubirea lui Don Quijote pentru Dulcineea - cavalerul care isi construieste o lume a lui, o lume care este aceea a artei...iar in arta, incapatanarea este o virtute...
Nu trebuie sa iti doresti sa cuceresti definitiv persoana iubita fiindca, exista ceva mai presus de biruinta si de vanitate: satisfactia data de capabilitatea de a intra intr-o competitie reala, si bucuria de a lupta... Michelangelo aflase acest lucru, si a sculptat tristetea pe chipul Invingatorului...
Un adevarat indragostit este un pelerin ajuns in Arcadia - tinutul idilic, neprihanit, un fel de vis al memoriei, unde nu exista reintoarceri....este Mecca iubirii, unde fiecare om trebuie sa ajunga o data in viata...
Un om care iubeste cu adevarat un altul, este absolvent al facultatii imaginatiei de a innobila ceea ce, este sau ar putea fi, respingator la cel iubit. Si aici nu ma refer la invelisul de carne al omului - acea forma de energie prin care este perceput un om ca fiind frumos sau urat - nu, nu ma refer la uratenia exterioara, ci la cea interioara, la uratenia sufletului...aceea poate fi cu adevarat respingatoare...dar nu si pentru cel care iubeste...
Un om care il iubeste pe un altul, cauta in interiorul celuilalt nevoia sufletului aceluia, lipsa de care sufletul celui iubit sufera...neimplinirea pe care poate nici el - cel iubit - nu o concretizeaza... si descoperind-o, iubitorul o umple...o umple cu migala si tandrete...iar, si iar...si, iar...si, iar... pana la sfarsit... la sfarsitul vietii, nu la sfarsitul iubirii; pentru ca, adevarata iubire rupe barierele incoruptibilului corupator- timpul...ea este echivalentul vesniciei...si este chiar moneda de schimb pe care ne-o cere Dumnezeu pentru nemurire...
Cu alte cuvinte, adevaratul traitor de iubire, isi scrie propriul Bolero, reiterand cucerirea persoanei iubite pe intreaga durata a vietii ! Se stie ca scrierea unui Bolero - gen muzical impus de catre Maurice Ravel ca pe o categorie muzicala distincta - este o adevarata provocare pentru un compozitor deoarece, bolero-ul ii ofera un cadru compozitional extrem de limitat, si il pune in situatia de a-si dovedi talentul. Talentul de care trebuie sa dea dovada cel care iubeste, este acela de a mentine ritmul iubirii, la fel ca in prima clipa in care s-a indragostit, ba chiar sa-l amplifice, aidoma bolero-ului.
Maurice Ravel - Bolero
Cu intelepciunea omului care constientizeaza ca, viata nu este o misiune de indeplinit - nelasandu-se atras in orbitele altor griji - traitorul de iubire veritabila stie a pretui fiecare clipa alaturi de iubirea sa si cucerind-o perpetuu, traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima; de aici deriva si talentul sau de a face variatiuni pe aceeasi tema...
Eu cred cu toata inima mea ca, pentru un om, nu poate fi nimic mai inaltator decat, posibilitatea de a ajunge sa spuna pe patul de moarte: “Et in Arcadia ego!”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu