N-as fi crezut. Se pare ca am reusit. Ca m-am eliberat. De vise. De dorinte. De suferinte. Adica de chinul interior. Am trait un iad. Mi-ajunge. Nu doresc nimanui. Ba le doresc tuturor. Sa se elibereze. Sa se ridice. Sa fie vii. Sa vada ca suferinta este viata egoului lor, a orgoliului lor. Ca salvarea din suferinta este moartea. A trecutului lor. A mandriei lor. A tot ceea ce ne tine legati de pamant, de dorintele noastre. De dorintele de toate felurile. De sperantele de toate naturile. De viitor. Viitorul este acum. Si trecutul este tot acum. Nu exista timp in afara mintii. Exista numai viata care pulseaza in noi. Si nu existam nici noi. Exista numai sufletul nostru.
Dar sa nu ma amagesc. Cand spun ca se pare ca m-am eliberat, sa nu vina si sa ma traga inapoi. Cine? Orgoliul ca m-as fi eliberat. Nu m-am eliberat, sunt doar la un pas alaturi de toata povestea mea stupida. Stau si o privesc, si sunt multumita ca o vad in toata hidosenia ei, si in toata splendoarea ei, totodata. Caci totul e amestecat in vietile noastre. Binele cu raul, curatul cu murdarul, lumina cu intunericul, iubirea cu nebunia. Suntem umani. Da. Suntem din carne si sange. Dar dincolo de acceptarea a ceea ce suntem, ne regasim. Asa cum am visat mereu sa fim. Asa cum vrem sa fim. Asa cum vom vrea sa fim. Asa cum am fost inainte de a fi. Asa cum suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu