FERICIREA este o problema pe care nu trebuie sa ti-o pui niciodata pentru tine. Fericirea are un sens si un continut concret numai atunci cand o anvizajezi pentru altul. De cate ori iti spui : “Daca fac cutare lucru, daca sacrific cutare slabiciune, daca trec cutare obstacol – sunt fericit!” , de cate ori iti spui astfel, traiesti o iluzie, care te va face sa suferi mai mult si mai deznadajduit. Ne putem aranja conforturi, bucurii, placeri, voluptati, satisfactii, recompense – dar niciodata nu ne putem anticipa si realiza fericirea.
Observati de cate ori reduceti notiunea aceasta la propria dvs. Personalitate ea isi pierde complet sensul. E reala cat timp e absenta, cat timp e o simpla nostalgie, o asteptare, o iluzie. Va spuneti: “Daca as castiga un million, as fi fericit!” Dar incercati si convingeti-va singuri; niciodata o asemenea asteptare a fericirii, o asemenea prefigurare a fericirii nu se concretizeaza, nu se poate experimenta. De cate ori veti crea mintal sau sentimental o fericire, care se afla undeva in spatiu sau in timp, intr-o absenta, intr-un “ideal” – fiti siguri ca nu o veti intalni niciodata.
E stranie aceasta obiectivitate a fericirii. Este unul dintre putinele lucruri pe care nu izbutim sa le realizam singuri, pentru noi. Dimpotriva; putem face un numar infinit de oameni fericiti, de un numar infinit de ori. Fericirea ajunge concreta – stare, experienta – numai atunci cand dorinta care o precede este indreptata catre altul. Pentru realizarea fericirii altuia, nici o renuntare nu e prea mare, nici un sacrificiu nu e prea costisitor. Un om care intelege ca nu poate atinge niciodata fericirea, prin propriile lui mijloace, prin propria sa ascensiune spiritual – nu are decat un singur lucru de facut (vorbind din punctual de vedere al caritatii, criteriul prin care sunt scrise aceste note) : sa realizeze fericirea altuia, a altora. Traim o epoca prea putin paradiziaca; oamenii inteleg tot mai putin ca exista o realitate a fericirii si o datorie de a o implini, fie chiar pentru altii. De aceea randurile acestea despre un subiect atat de plat, “fericirea”, poate par neserioase. Nu incerc sa le scuz: lamuresc numai pentru ce le scriu si cum se integreaza ele in intelegerea timpului nostrum.
Trebuie sa fim realisti sis a privim realitatea in fata. Alte vremi isi creau “idealuri”, isi creau o abstractive intr-un timp si intr-un spatiu ireal, pe care experienta nu-l va cunoaste niciodata. A trai in realitate este cea dintai datorie a noastra. Si niciodata nu verificam mai decisive realitatea decat in suferinta noastra si in fericirea altora. Maximul de concret il cuprindem in aceste doua extreme, niciodata intre ele. Este o iluzie sa crezi ca o viata obisnuita, mediocra, fara suferinte si fara fericiri, intruchipeaza adevarata viata reala, maximul de concret.
Daca ne propunem sa traim o viata reala, trebuie sa renuntam la orice act care – intr-un spatiu-timp proiectat mental – este orientat catre fericirea noastra. Cele mai abjecte iluzii, cele mai otravite idealuri, cele mai deprimante abstractiuni, sunt legate de aceasta alergare dupa fericirea noastra. Daca ne este dat candva sa cunoastem fericirea concreta, o vom intalni pe neasteptate, pe nevrute, de la altul; daruita, nu cucerita. Sa incercam sa nu extirpam chiar nostalgia fericirii noastre. Sa renuntam pana si la gandul ca ne-ar putea fi, intr-o zi, daruita. Sa ne depersonalizam intr-atat – in aceasta privinta - , incat sa ajungem simple instrumente in voia vietii si a destinului. Caritatea, care pluteste, larg, in aceasta viata universala din preajma noastra, va gasi in faptura noastra depersonalizata potirul in care sa se adune, pentru altii.
Ceea ce vreau eu sa subliniez este faptul ca aceasta atitudine nu este altruism, nu este morala, nu este religie. Nu facem asa pentru ca asa este bine; facem asa pentru ca nu se poate altfel, pentru ca asa este real, astfel traim in concret si ne izbavim de exasperantele noastre abstractiuni. Nu este o lege morala ceea ce spun eu; este o stare naturala, reala. Cine vrea sa traiasca in concret trebuie sa se supuna implicatiilor concretului: niciodata pentru tine.
Un om cu cat este mai tare cu atat are mai putina nevoie de el. Taria nu se masoara prin raporturile dintre om si lume, ci dintre om si el insusi. Lumea care are nevoie de tine te poate osandi pentru cutare fapt al tau; dar daca tu esti destul de tare ca sa ti-l poti permite, esti destul de tare ca sa poti renunta la o putere pe care o stapanesti – putin iti pasa. Cu cat renunti mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atat esti mai plin pe dinauntru, esti mai concret si mai viu.
Fericirea altuia merita orice renuntare, orice abdicare. Nu confortul lui, nu orgoliul sau voluptatea lui – ci fericirea. Majoritatea oamenilor practica renuntarea pentru confortul celorlalti; si o practica din lasitate, din lene, din indiferenta. Renunti la tine ca sa nu plictisesti pe celalalt, sa nu-l contrazici, sa nu-l obosesti, sa nu-l incomodezi. Aceasta nu e renuntare, ci lasitate, nebarbatie. Veti spune: “Dar asa inteleg oamenii fericirea, asta e conceptia lor despre fericire, e bines a le-o pastram”. Nu, oamenii exagereaza intotdeauna influenta unui act de al lor asupra semenilor. De fapt, isi camufleaza prin aceasta dorinta lor de a nu fi pusi in situatii neconfortabile. Se spune: “N-am vrut sa-I raspund ca sa nu-l fac sa sufere!” Adevarul e altul; n-a vrut sa-I spuna (ce, nu importa) pentru ca s-ar fi aflat atunci intr-o situatie incomoda, desi cel de-al doilea n-ar fi suferit intr-atat cat lasa a intelege cel dintai.
Deci, cand toleram slabiciunile altora nu inseamna ca le procuram fericirea. Le mentinem confortul, atata tot. Dar daca, la urma urmelor, fericirea n-ar fi decat o serie de lucruri confortabile? Este un punct de vedere care, cu o inteligenta mai ascutita decat a mea, s-ar putea sustine. Numai ca, asemenea discutii interesante nu ma intereseaza, desi ele par toate mai originale si mai profunde. Nu cred totusi ca o serie prelungita de conforturi creeaza fericirea. Mai intai, orice confort are o parte negative; absenta lui adduce o atenuare a placerii, durerea, chiar suferinta. Fericirea e o stare din care nu se mai poate lua nimic, la care nu se mai poate adauga nimic. Apoi, fericirea este intotdeauna un lucru neinsemnat, un lucru oarecare, peste care trecem cu vederea, care nu ne poate atrage atentia. Un confort poate fi situate, localizat, exteriorizat; il schimbi, il indepartezi, il porti cu tine. Pe cand fericirea este o stare fluida, la care nu ajungem prin grade; nu urcam spre ea, nu o cucerim, nu o marim. Ea este, pur si simplu.
Cineva ma poate intreba: nu este mai bines a pastrezi intact conforturile unui ins, in loc de a-l zgudui ca sa-I dai fericirea? Evident, atata timp cat nu esti sigur ca poti adduce intr-un loc fericirea, este fara sens orice incercare de suprimare a conforturilor cuiva. E absurd sa spui :”Exista o stare de fericire pe care tu nu o ai” – si sa treci mai departe. Cine are curajul sa aduca fericirea cuiva, trebuie sa ramana pe loc. Dar haide sa ne numaram, sa vedem cati suntem atat de tari, cati avem curajul acestei nebunii supreme? Exista mii de cersetori, de invalizi, de prostituate. Fericirea lor sta in puterile noastre. De asta nu ne mai putem indoi. Cati suntem gata sa ne sacrificam viata pentru fericirea unuia singur (caci numai unul singur este intr-adevar concret) dintre acesti batuti de soarta? Si cati putem ramane, pana la sfarsit, in implinirea acestei caritati?
Ne-am nascut toti cu o superstitie: ca ne asteapta locuri mai bune sus, niciodata mai jos. Avem fiecare un ulcior cu ulei si, in loc sa-l impartim opaitelor oamenilor sarmani, asteptand felinarul farului pe care fiecare credem ca suntem meniti sa-l aprindem, sa lumineze lumea intreaga. Si in timpul acesta, oamenii mor langa noi.
MIRCEA ELIADE - OCEANOGRAFIE - DESPRE FERICIREA CONCRETA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu