Despre sinceritate şi prietenie

"Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu.

Esti considerat sincer nu “cand nu ascunzi nimic” celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea  ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti  sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabila”, de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi.

Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt,  sinceritatea  participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu  pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin “libertate” inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.

Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te  intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport,s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte,sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci  nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: “Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!”. Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea?

Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine.

Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt. O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten lanevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu “sinceritatile” tale nu inseamna nimic.

Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el.  Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea  ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui.

           

             Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera. "


Mircea Eliade -  Oceanografie

Homo superiorus Daniel Iancu si dragobetele

Nu ma pot abtine sa nu remarc din nou, caracteristicile barbatului superior Daniel Iancu, in ceea ce priveste relatia cu prietena lui ieseanca. Din nou, se confirma spusele lui Mircea Eliade, in a carui descriere il regasim pe omul superior care sufera, care are caderi interioare, care trebuie sustinut in permanenta, a carui femeie nu exista decat ca sa-l ridice pe el din haos, sa il sustina, sa il consoleze si sa-i oblojeasca ranile, sa-i faca toate mofturile, sa-i aduca jucarii, in schimbul unei aprecieri de dragobete, in care ii spune cat de mult inseamna ea pentru el, dar atat. I-am trimis un mesaj si i-am spus sa o ia de nevasta! fiindca biata femeie, cand l-a intrebat “ce insemn eu pentru tine”, i-a spus cu alte cuvinte “daca insemn atat de mult pentru tine, de ce nu legalizezi situatia, de ce nu ma iei de nevasta, sa ma ai langa tine tot timpul, si nu din cand in cand , atunci cand vii de la Constanta la Iasi”. Este? este. Ia uitati-va nitel:

Sursa: FURNICI SUB PIELE

( poezie de Dragobete )

  

N-am idei şi nici cuvinte,

Iar să mint, nu prea îmi vine

Când mă-ntrebi duios, cuminte,

Ce însemni tu pentru mine?

Treaba nu e complicată.

Uite zece “comparaţii”….

Şi-ai să întelegi pe dată

Că ţin loc de declaraţii:

1.   Pot să fiu pierdut cu tine

Pe furtună-n plină mare,

Până Salvamarul vine,

Tu-mi eşti barca de salvare.

2.   Pân’ să mă trezesc în pană,

Să mă-înec precum un fraier,

Te transformi în sturioană

Şi m-aduci din nou la aer.

3.   Fie iarna cea mai “creaţă”

Să alunec nu ma lasi,

Poa’ să fie drum de gheaţă

Din Constanţa  pân’ la Iaşi.

4.   Tu eşti ca nisipu-n pantă

 Pus pe gheaţă, pe şosea,

          Eşti o …anti-derapantă,

Dacă pot să zic aşa.

5.   Fie drumu-n lumea mare

Plin de gropi şi de belele,

Tu te faci dintr-o suflare

Telescopu’ vieţii mele.

6.   Nu ma laşi să o iau razna!

Eşti benzina din motor,

Eşti radiatorul iarna,

Eşti şenila de tractor.

7.   În caverna-ntunecată

Cad în hău, urlând turbat,

          Funie te faci pe dată

Şi m-agăţi imediat.

8.   De îşi pierde o aripă

Şi-avionul dă să pice,

Aripă eşti într-o clipă

Şi îl faci să se ridice.

9.   De vreau Elvis să îmi cânte,

Te transformi surprinzător,

Trecând luntre şi-apoi punte,

În Bănică junior.

10.               Iar când gust nu e-n bucate,

        Tu rezolvi din nou misterul.

Tu eşti gustul bun din toate,

Tu eşti sarea şi piperul.

Nu-s minciuni, nici vorbe grele,

Nu te-ntorc ca la Ploiesti.

Eşti…furnicile sub piele!

Înţelegi?

Cam asta eşti !...... :-)

Fragmentele lui Mircea Eliade, la care fac referire in ceea ce-l priveste pe homo superiorus Bogdan Daniel Iancu urmeaza:


Ei vorbesc intotdeauna de "mediu" ca de un duşman personal. Nu găsesc nici o punte de comunicare cu restul lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande - niciodată să iubească şi să inţeleagă.

Ei cer tuturora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el.

El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalţi nu-l "inţeleg". Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Iţi vor spune despre "suflet", despre "tragedie" sau despre "iubire" cele mai ieftine şi mi mediocre platitudini; dar le vor spune "original", din "viaţa lor interioară", pentru că pentru un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară preţuieşte cât intregul Univers şi se referă mereu la ea ca la o nouă Biblie: deşi de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu şi nimic creator, pentru că oamenii aceştia nu sunt niciodată sinceri, nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi.

Poartă pretutindeni cu ei conştiinţa "superiorităţii" lor, şi dacă aceasta poate impune unui public mistificat şi câtorva femeiuşti in căutare de idoli - apoi niciodată nu poate păcăli pe alt "bărbat superior".

Ceea ce e plicticos la un bărbat superior este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ţi va spune in faţă că el e geniu şi tu un simplu muritor - ci iţi va da a inţelege aceasta. Orice face şi orice scrie dă să inţeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aici o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ.

Cred că exerciţiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate intr-adevăr remarcabilă. Intr-un anumit sens, se poate spune că psihologia au creat-o femeile şi bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de surprize, balsamic, fascinant, in cele din urmă steril - dar stimulator prin proporţiile pe care le capătă insul in propria lui contemplaţie microscopică. Ducând o asemenea viaţă "interioară", un bărbat superior - deşi el e permanent "neinţeles" - te inţelege totdeauna. El inţelege durerea ta inainte de a i-o spune; el "a trecut pe acolo", el te patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă sufletul, să-ţi facă mărturisiri, să te ia de mână; dar numai atâta timp cât nu ghiceşte in tine un bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se schimbă lucrurile. El n-are nevoie de camarazi; el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din când in când de aplauze.

Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltaţi, ori resemnaţi.Niciodată impăcaţi cu ceasul şi lumea in care trăiesc.

  Cea mai mare bucurie a lor - in afară de aceea produsă când se vorbeşte de ei - este să-şi analizeze necontenit inălţimile sufleteşti la care trăiesc şi să măsoare distanţele care ii despart de ceilalţi. Analiză, himere şi automatism; rămân intotdeauna un tip, oricât s-ar strădui să se deosebească de mediocritate şi de plebe. Căci a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar.

 Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care işi alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neinţeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, in fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior..."

Mircea Eliade - Oceanografie

Mircea Eliade - Despre tinereţe şi bătrâneţe

Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în contemplarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptăţi şi, totuşi, este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! 

Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi realiza nimic, dacă nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decît în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.

Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci - şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.

Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să spunem că "tinerii sunt originali, personali, noi". Originalitatea lor constă în faptul că nu înţeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înţelege precis; şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. 

Tinerii sunt un .soi de lăutari care trag cu urechea şi apoi reproduc "adevărurile" după ureche, dând impresia de originalitate. Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.

Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind ? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească ? Dar mai este ceva : este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.

Cineva îmi spunea că tinereţea e mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe. Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea chiar întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere. Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.

... Şi, cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească - e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii, etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă totdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. într-o perfecţiune, într-o certitudine - gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e "perfectă" şi "certă", a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte, - decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea (şi atunci funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri) - pe când monumentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect şi nimic mai mult.

În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta; pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e "ideal", ci pentru că va ajunge într-o zi astfel... Iar când a ajuns, nu ne mai interesează... S-ar putea, totuşi, ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa sau simţul morţii i-a întinerit la bătrâneţe. 

Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sunt tineri bătrâni şi bătrâni tineri. Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept sau un bătrân zurbagiu, "băiat de viaţă", afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care, atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară - sunt hotărât dezgustătoare.

Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului, în sensul că ele pot fi - foarte rareori, e drept - sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupeşti - orice încercare de apropiere şi unire între ele, ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai stăpâneşte timpul, nu te mai obsedează "istoria".

Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii sa faci, dintr-un singur ceas, şi tinereţea şi bătrâneţea, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una dintre ele. Când nici mediocritatea nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează - te-ai liberat de aceste destine, pentru că ai rămas, numai tu însuţi, fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu 'tinereţe fără bătrâneţe şi bătrâneţe fără de moarte", pare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii ? De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă ?

Invitaţie la bărbăţie

Dedic acest articol al lui Mircea Eliade, scriindu-l pe blogul meu, tuturor acelora care aleg critica in locul actiunii; chiar Daniel Iancu, inginerul artist, are un blog plin de critica la adresa acestei natiuni, pe care o considera fara rost, afirmand intr-un mod ipocrit ca nu emigreaza inca, numai datorita faptului ca mai exista poezie in aceasta tara; spun ca este ipocrit afirmand acest lucru, fiindca are alte ratiuni pentru care nu emigreaza; dar nu stie ca pentru romani el este ca si emigrat, fiindca nu contribuie cu nimic la bunastarea acestei tari, atata timp cat isi plateste impozitele (probabil ca inclusiv procentul de pensie de care ar putea beneficia batranii Romaniei) in Brazilia. Orice om care lucreaza pe teritoriul unei tari, este obligat de legislatia acelei tari sa plateasca un impozit; deci el contribuie la bunastarea Braziliei, nu a Romaniei; atunci, nu are nici un drept sa spuna ca aceasta tara este fara rost, atata timp cat el insusi contribuie la lipsa sa de rost. Ii fac o invitatie la barbatie, lui si tuturor celor ca si el: nemultumiti, lamentandu-se, dar nefacand nimic, neactionand in nici un fel, decat propagand tristetea, nemultumirea si mizeria acestui neam. Oare cand se va trezi? Imnul tarii pe care nu il indragesc absolut deloc, isi striga versurile pentru el, si cei ca el, care fac cerc in jurul dezgusturilor sale. 

Ceea ce ne releva articolul lui Mircea Eliade, este faptul ca "romani" ca Daniel Ion Iancu inginer si artist, au existat dintotdeauna in tara noastra...

 Mircea Eliade - Invitaţie la bărbăţie  

                Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

               În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

                Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

                Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră... Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte. 

                 (…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crîncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plîngem, să criticăm, să ne resemnăm? 

                  Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap cînd vezi oameni deştepţi desperînd de condiţia noastră umană şi socială şi lamentîndu-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sînt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zădarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) 

                  Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…) 

                 Haide, domnilor, mai domol cu tînguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crîmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol. EI ŞI?, şi zvîrliţi-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atîta moarte în jurul meu, încît nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mîine o altă lume.

              

DESPRE FERICIREA CONCRETA

FERICIREA este o problema pe care nu trebuie sa ti-o pui niciodata pentru tine. Fericirea are un sens si un continut concret numai atunci cand o anvizajezi pentru altul. De cate ori iti spui : “Daca fac cutare lucru, daca sacrific cutare slabiciune, daca trec cutare obstacol – sunt fericit!” , de cate ori iti spui astfel, traiesti o iluzie, care te va face sa suferi mai mult si mai deznadajduit. Ne putem aranja conforturi, bucurii, placeri, voluptati, satisfactii, recompense – dar niciodata nu ne putem anticipa si realiza fericirea.

Observati de cate ori reduceti notiunea aceasta la propria dvs. Personalitate ea isi pierde complet sensul. E reala cat timp e absenta, cat timp e o simpla nostalgie, o asteptare, o iluzie. Va spuneti: “Daca as castiga un million, as fi fericit!” Dar incercati si convingeti-va singuri; niciodata o asemenea asteptare a fericirii, o asemenea prefigurare a fericirii nu se concretizeaza, nu se poate experimenta. De cate ori veti crea mintal sau sentimental o fericire, care se afla undeva in spatiu sau in timp, intr-o absenta, intr-un “ideal” – fiti siguri ca nu o veti intalni niciodata.

E stranie aceasta obiectivitate a fericirii. Este unul dintre putinele lucruri pe care nu izbutim sa le realizam singuri, pentru noi. Dimpotriva; putem face un numar infinit de oameni fericiti, de un numar infinit de ori. Fericirea ajunge concreta – stare, experienta – numai atunci cand dorinta care o precede este indreptata catre altul. Pentru realizarea fericirii altuia, nici o renuntare nu e prea mare, nici un sacrificiu nu e prea costisitor. Un om care intelege ca nu poate atinge niciodata fericirea, prin propriile lui mijloace, prin propria sa ascensiune spiritual – nu are decat un singur lucru de facut (vorbind din punctual de vedere al caritatii, criteriul prin care sunt scrise aceste note) : sa realizeze fericirea altuia, a altora. Traim o epoca prea putin paradiziaca; oamenii inteleg tot mai putin ca exista o realitate a fericirii si o datorie de a o implini, fie chiar pentru altii. De aceea randurile acestea despre un subiect atat de plat, “fericirea”, poate par neserioase. Nu incerc sa le scuz: lamuresc numai pentru ce le scriu si cum se integreaza ele in intelegerea timpului nostrum.

Trebuie sa fim realisti sis a privim realitatea in fata. Alte vremi isi creau “idealuri”, isi creau o abstractive intr-un timp si intr-un spatiu ireal, pe care experienta nu-l va cunoaste niciodata. A trai in realitate este cea dintai datorie a noastra. Si niciodata nu verificam mai decisive realitatea decat in suferinta noastra si in fericirea altora. Maximul de concret il cuprindem in aceste doua extreme, niciodata intre ele. Este o iluzie sa crezi ca o viata obisnuita, mediocra, fara suferinte si fara fericiri, intruchipeaza adevarata viata reala, maximul de concret.

Daca ne propunem sa traim o viata reala, trebuie sa renuntam la orice act care – intr-un spatiu-timp proiectat mental – este orientat catre fericirea noastra. Cele mai abjecte iluzii, cele mai otravite idealuri, cele mai deprimante abstractiuni, sunt legate de aceasta alergare dupa fericirea noastra. Daca ne este dat candva sa cunoastem fericirea concreta, o vom intalni pe neasteptate, pe nevrute, de la altul; daruita, nu cucerita. Sa incercam sa nu extirpam chiar nostalgia fericirii noastre. Sa renuntam pana si la gandul ca ne-ar putea fi, intr-o zi, daruita. Sa ne depersonalizam intr-atat – in aceasta privinta - , incat sa ajungem simple instrumente in voia vietii si  a destinului. Caritatea, care pluteste, larg, in aceasta viata universala din preajma noastra, va gasi in faptura noastra depersonalizata potirul in care sa se adune, pentru altii.

Ceea ce vreau eu sa subliniez este faptul ca aceasta atitudine nu este altruism, nu este morala, nu este religie. Nu facem asa pentru ca asa este bine; facem asa pentru ca nu se poate altfel, pentru ca asa este real, astfel traim in concret si ne izbavim de exasperantele noastre abstractiuni. Nu este o lege morala ceea ce spun eu; este o stare naturala, reala. Cine vrea sa traiasca in concret trebuie sa se supuna implicatiilor concretului: niciodata pentru tine.

Un om cu cat este mai tare cu atat are mai putina nevoie de el. Taria nu se masoara prin raporturile dintre om si lume, ci dintre om si el insusi. Lumea care are nevoie de tine te poate osandi pentru cutare fapt al tau; dar daca tu esti destul de tare ca sa ti-l poti permite, esti destul de tare ca sa poti renunta la o putere pe care o stapanesti – putin iti pasa. Cu cat renunti mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atat esti mai plin pe dinauntru, esti mai concret si mai viu.

Fericirea altuia merita orice renuntare, orice abdicare. Nu confortul lui, nu orgoliul sau voluptatea lui – ci fericirea. Majoritatea oamenilor practica renuntarea pentru confortul celorlalti; si o practica din lasitate, din lene, din indiferenta. Renunti la tine ca sa nu plictisesti pe celalalt, sa nu-l contrazici, sa nu-l obosesti, sa nu-l incomodezi. Aceasta  nu e renuntare, ci lasitate, nebarbatie. Veti spune: “Dar asa inteleg oamenii fericirea, asta e conceptia lor despre fericire, e bines a le-o pastram”. Nu, oamenii exagereaza intotdeauna influenta unui act de al lor asupra semenilor. De fapt, isi camufleaza prin aceasta dorinta lor de a nu fi pusi in situatii neconfortabile. Se spune: “N-am vrut sa-I raspund ca sa nu-l fac sa sufere!” Adevarul e altul; n-a vrut sa-I spuna (ce, nu importa) pentru ca s-ar fi aflat atunci intr-o situatie incomoda, desi cel de-al doilea n-ar fi suferit intr-atat cat lasa a intelege cel dintai.

Deci, cand toleram slabiciunile altora nu inseamna ca le procuram fericirea. Le mentinem confortul, atata tot. Dar daca, la urma urmelor, fericirea n-ar fi decat o serie de lucruri confortabile? Este un punct de vedere care, cu o inteligenta mai ascutita decat a mea, s-ar putea sustine. Numai ca, asemenea discutii interesante nu ma intereseaza, desi ele par toate mai originale si mai profunde. Nu cred totusi ca o serie prelungita de conforturi creeaza fericirea. Mai intai, orice confort are o parte negative; absenta lui adduce o atenuare a placerii, durerea, chiar suferinta. Fericirea e o stare din care nu se mai poate lua nimic, la care nu se mai poate adauga nimic. Apoi, fericirea este intotdeauna un lucru neinsemnat, un lucru oarecare, peste care trecem cu vederea, care nu ne poate atrage atentia. Un confort poate fi situate, localizat, exteriorizat; il schimbi, il indepartezi, il porti cu tine. Pe cand fericirea este o stare fluida, la care nu ajungem prin grade; nu urcam spre ea, nu o cucerim, nu o marim. Ea este, pur si simplu.

Cineva ma poate intreba: nu este mai bines a pastrezi intact conforturile unui ins, in loc de a-l zgudui ca sa-I dai fericirea? Evident, atata timp cat nu esti sigur ca poti adduce intr-un loc fericirea, este fara sens orice incercare de suprimare a conforturilor cuiva.  E absurd sa spui :”Exista o stare de fericire pe care tu nu o ai” – si sa treci mai departe. Cine are curajul sa aduca fericirea cuiva, trebuie sa ramana pe loc. Dar haide sa ne numaram, sa vedem cati suntem atat de tari, cati avem curajul acestei nebunii supreme? Exista mii de cersetori, de invalizi, de prostituate. Fericirea lor sta in puterile noastre. De asta nu ne mai putem indoi. Cati suntem gata sa ne sacrificam viata pentru fericirea unuia singur (caci numai unul singur este intr-adevar concret) dintre acesti batuti de soarta? Si cati putem ramane, pana la sfarsit, in implinirea acestei caritati?

Ne-am nascut toti cu o superstitie: ca ne asteapta locuri mai bune sus, niciodata mai jos. Avem fiecare un ulcior cu ulei si, in loc sa-l impartim opaitelor oamenilor sarmani, asteptand felinarul farului pe care fiecare credem ca suntem meniti sa-l aprindem, sa lumineze lumea intreaga. Si in timpul acesta, oamenii mor langa noi. 

MIRCEA ELIADE - OCEANOGRAFIE - DESPRE FERICIREA CONCRETA

Totusi, sa recunoastem, e trist...

"Acum cativa ani am trait o bucata de timp in preajma unui om mare. Era intr-adevar un om mare: matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el in trei continente. Opera lui stiintifica era pe deplin acceptata si premiata pretutindeni. Aproape ca nu mai intampina acea rezistenta sau controversa care caracterizeaza un om viu.

Si acest om mare primea zilnic scrisori sau interventii, din toate partile lumii, pe care el le citea cu mare placere. Un singur lucru il umilea: se vorbea acolo, intotdeauna, de „timpul rapit“, de „bunatatea“ la care face apel petitionarul, si altele. Or, acest om mare si celebru isi pierdea o buna bucata din zi citind romane politiste, motaind pe fotoliu sau ciorovaindu-se cu nevasta-sa. Am asistat odata la o scena impresionanta. O americanca, in trecere prin localitate, a vrut sa-l vada si sa-i vorbeasca. Eram de fata. Buna femeie, a stat numai vreo zece minute, in care timp a ascultat cu sfintenie tot ce i-a spus maestrul. Se scuza mereu ca-i rapeste timpul pretios. Ea credea – cum credem toti, noi, cestilalti – ca maestrul isi consuma timpul creand, scriind sau meditand. A plecat cerand mii de scuze. Am condus-o pana la usa. Facuse o calatorie de patruzeci de zile ca sa stea zece minute de vorba cu maestrul ei spiritual. Cand m-am intors din nou in camera lui, l-am gasit scarpinandu-se cu o imensa voluptate. Mi-a spus: „Ce oameni interesanti, americanii astia!“ Apoi si-a reluat romanul, inevitabilul roman de Edgar Wallace. In acea seara a fost la cinematograf.

Va spun toate acestea fara nici o ironie. Omul acesta este intr-adevar mare. Totusi, nu trebuie sa exageram; sa nu credem ca asemenea oameni sunt imateriali, ca un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele mai plate distractii. De aceea m-am adresat intotdeauna oamenilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obraznicie. Imi inchipuiam ca timpul pe care li-l rapesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scarpinatului pe picioare...

De ce , totusi, asemenea oameni mari prefera sa se scarpine pe picioare sau sa citeasca Edgar Wallace, in loc de a prelungi convorbirile cu noi, cu oameni tineri care venim la ei ca la niste maestri? Este un fel de tragedie la mijloc, recunosc. Poate ii oboseste faptul de a trebui sa fie, intotdeauna, mari. Poate le e dor de putina umanitate, de putina mediocritate confortabila. Au nevoie, ei, geniile, de caldura si platitudine – mai mult ca noi, care traim in caldura si platitudine tot timpul.



Totusi, sa recunoastem, e trist. E destul de trist sa stai numai cinci minute de vorba cu omul pe care il admiri, cu care te-ai intelege atat de bine, care ti-ar fi de atata folos - si sa vezi, in clipa cand inchizi usa, un tip oarecare , „un prieten“, venind langa maestru ca sa palavrageasca stupiditati pana seara.“


Drumul spre centru – Mircea Eliade

Handel Oratorio Esther Hebrew libretto New York