Totusi, sa recunoastem, e trist...

"Acum cativa ani am trait o bucata de timp in preajma unui om mare. Era intr-adevar un om mare: matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el in trei continente. Opera lui stiintifica era pe deplin acceptata si premiata pretutindeni. Aproape ca nu mai intampina acea rezistenta sau controversa care caracterizeaza un om viu.

Si acest om mare primea zilnic scrisori sau interventii, din toate partile lumii, pe care el le citea cu mare placere. Un singur lucru il umilea: se vorbea acolo, intotdeauna, de „timpul rapit“, de „bunatatea“ la care face apel petitionarul, si altele. Or, acest om mare si celebru isi pierdea o buna bucata din zi citind romane politiste, motaind pe fotoliu sau ciorovaindu-se cu nevasta-sa. Am asistat odata la o scena impresionanta. O americanca, in trecere prin localitate, a vrut sa-l vada si sa-i vorbeasca. Eram de fata. Buna femeie, a stat numai vreo zece minute, in care timp a ascultat cu sfintenie tot ce i-a spus maestrul. Se scuza mereu ca-i rapeste timpul pretios. Ea credea – cum credem toti, noi, cestilalti – ca maestrul isi consuma timpul creand, scriind sau meditand. A plecat cerand mii de scuze. Am condus-o pana la usa. Facuse o calatorie de patruzeci de zile ca sa stea zece minute de vorba cu maestrul ei spiritual. Cand m-am intors din nou in camera lui, l-am gasit scarpinandu-se cu o imensa voluptate. Mi-a spus: „Ce oameni interesanti, americanii astia!“ Apoi si-a reluat romanul, inevitabilul roman de Edgar Wallace. In acea seara a fost la cinematograf.

Va spun toate acestea fara nici o ironie. Omul acesta este intr-adevar mare. Totusi, nu trebuie sa exageram; sa nu credem ca asemenea oameni sunt imateriali, ca un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele mai plate distractii. De aceea m-am adresat intotdeauna oamenilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obraznicie. Imi inchipuiam ca timpul pe care li-l rapesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scarpinatului pe picioare...

De ce , totusi, asemenea oameni mari prefera sa se scarpine pe picioare sau sa citeasca Edgar Wallace, in loc de a prelungi convorbirile cu noi, cu oameni tineri care venim la ei ca la niste maestri? Este un fel de tragedie la mijloc, recunosc. Poate ii oboseste faptul de a trebui sa fie, intotdeauna, mari. Poate le e dor de putina umanitate, de putina mediocritate confortabila. Au nevoie, ei, geniile, de caldura si platitudine – mai mult ca noi, care traim in caldura si platitudine tot timpul.



Totusi, sa recunoastem, e trist. E destul de trist sa stai numai cinci minute de vorba cu omul pe care il admiri, cu care te-ai intelege atat de bine, care ti-ar fi de atata folos - si sa vezi, in clipa cand inchizi usa, un tip oarecare , „un prieten“, venind langa maestru ca sa palavrageasca stupiditati pana seara.“


Drumul spre centru – Mircea Eliade

Handel Oratorio Esther Hebrew libretto New York