Douăzeci de ani din viața-mi, risipiti pe pansamente,
Puse tandru peste-orgolii ajunse incandescente,
Vindecam la suprafață, inima cu-a ei durere,
Devenind o coajă rana-i, vindecarea - o părere…
L-am scos chiar și din caverne, cum în rimă bine-ai spus,
Funie i-am fost la vreme, hăul nu l-a descompus.
Fost-am sarea, și piperu-i, chiar și-acum la fel socoate,
Suferința-i tot mai mare, crește ca o entitate,
Se hrănește luând din suflet, nimic alt decât lumina,
Iară hăul se mărește, vorba dulce îi e morfina.
Și eu m-am făcut pe rând, luntre, punte, ori amândouă
Când dorințe-îi creșteau nouri, și amenințau să plouă!
Și când sta să o ia razna, eu, la fel cu-a ta iubită,
Nu răbdam să intre-n colaps, inima a-i fi rănită.
Și-am fost rând pe rând de toate: benzină pentru motor,
Chiar radiator în iarnă, și șenilă de tractor!
Dar nimic din toate astea pe el nu l-au vindecat,
Toate bolile mândriei, toate s-au amplificat.
Am fost pansament și plasturi, rănile i-am oblojit,
Dar știi, crusta de pe ele, s-a-ntărit și tot mărit.
Dedesubt rana-i durere, și-acum caută prin lume,
Alte chipuri ca sculptate, alte pansamente-anume,
Pentru rănile-i ce nu trec, numai cu duiosu-mi glas,
Nici chiar barca de salvare, la apă dacă mă las!
Nici cu gusturi rafinate, nici cu sare și piper,
Nici cu tot ce mintea-ar poate, să viseze efemer.
Pân' ce n-o găsi cu cale, să își lase ca-ntr-un clește
Rănile, cauterizate – sufletul nu-și regăsește.
Bucuria, fericirea - astea sufletul le are,
Dar durerea și mândria, le ucide din născare.
Nu cel care te grijește trebuie să fie blând,
Ci tu trebuie sa afli acea blândețe, chiar urlând!
Să fii aruncat pe mare, și lăsat în naufragiu,
Doar astfel primești Lumina, de la Domnul, ca omagiu.
Căci El zice, tare-ntr-una, de vreo două mii de ani,
Fiule leapădă-ți sinea, inima nu-ți pune-n bani,
Nici în oameni, ajutorul și nădejdea ta, nu fie
Ci i-ați crucea ca și mine, chinul ți-e filosofie.
Și răbdând până la capăt, până ce mândria moare
Și când inima-ți vei scoate afară din închisoare,
Libertatea ei nu doare, este lucru minunat,
Iar lumina ce-i urmează, e salvarea – garantat!
Nu uita o mare vorbă, ce din vechi se glăsuiește
Omul singur vine-n lume, singur o și părăsește.
Să nu crezi că bunătatea-i este toată vindecarea,
Pân' ce nu vezi că ești demon, nu îți vei găsi salvarea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu