Mizează pe iubire - sau Scara pe care trebuie s-o urci
E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune,
zice inspirat poetul, Eminescu, pe-al său nume ....
Criticilor mei, le mărturisesc că, nici măcar poet nu sunt.
Mi-e greu, în rime să aşez degrabă, ce voiesc, în amănunt.
Nu te gândi c-unui străin nu-i e permis a-ţi dărui
Puţină apă înainte de, greul drum a ţi-l croi;
Suntem cu toţii picături de univers
Ce, din a lor iubire simplă şi pură, se unesc.
Nu e ceva cu vreo valoare explicită
ci numai apă, ce cu puterea-ţi dăruită
să o preschimbi tu singură în vin,
chiar ca în Cana, la-ntâia nuntă plină de divin.
Lumea-ţi urează fericire,
Eu îţi doresc să dobândeşti iubire.
Fericirea nu e, ceva pe care să îl cucereşti,
Ea e prezentă-n fiecare clipă, când iubeşti.
Lumea-ţi urează casă de piatră - afirmaţie bizară
Căci casa de piatră-i adevărată închisoare
În care nu se poate creşte-o floare
Cum e iubirea; de-aceea-i tot mai rară.
Lumea aleargă după fericire,
Nimeni în schimb nu vrea, după iubire
Iar fericirea – ei nu văd c-o au deja
dar, numai alergătura lor le-o ia.
Fericirea nu e, ceva misterios pe care să-l atingi
Ea e aici, acum, de poţi cu sufletul, să vezi, să-ţi strigi
Iubirea, pentru tot ce te-nconjoară, pentru bătaia inimii,
şi aerul, care îţi intră şi îţi iese-afară.
Fericirea nu e dorinţa de-a ajunge Cineva
Şi nu e plină de mister, ca precolumbienii maya
De îţi doreşti s-ajungi în vârf, pe Himalaya
Cu stupoare se poate constata că, fericirea e altundeva.
În ascensiunea sa, Cineva se aştepta
să o găsească-n priponită-n vârf, dar ea nu e acolo
Pierduta-o pe drum, în tulburarea sa.
Lumea-ţi urează copii frumoşi să ai
Pe care bucuroasă societăţii să îi dai,
Tribut de sânge, de mii şi mii de ani
În respectarea miilor de reguli, fani.
În loc, cu fel de fel de reguli, inteligenţa să le-o-ngheţi
Ci mai degrabă de la ei - copiii tăi - să reînveţi
Cum ei se joacă, şi cum o fac cu competenţă
Cu toată fiinţa lor, nu doar din complezenţă.
Bătrâni nu sunt aceia datori a educa,
Ci-aceia ce renunţă voit, a se juca.
Joaca nu este numai de copii,
Râvnita fericire se află doar în ea.
Că-nveţi, că mergi, că suferi, nu contează
Joacă e, dacă inima-ţi vibrează.
Copiilor când, jocul de le tulburi, îndrăzneşti,
se supăra şi ţipă, dar de cum, tu le zâmbeşti,
pe dată se înseninează şi uită, cât clipeşti!
Nici un copil micuţ nu ai să-l vezi că are
Rea ţinere de minte primită din născare.
El uită tot, ce mai devreme l-a durut,
Iară tristeţea, ca prin farmec i-a trecut.
Doar astă joacă aduce fericirea
Şi un duet făcând cu ea, iubirea;
Nu este altă cale de-a lor înfăptuire,
Nici titluri şi nici faima, nu aduc împlinire.
Iubirea, atunci când va veni, de-o vei primi la tine
Precum şi bucuria jocului în sine,
Astea, le vei putea lua cu tine.
Restul sunt fum, doar amăgire
Pentru - loviţi ce sunt - cei, de orbire.
Aşa că, niciodată să nu cauţi fericirea,
Ea e aici, acum – e joaca de-a viaţa - să afli doar iubirea!
Iar lumina ce-i urmează, şi-o ascunzi adânc în tine
De o găseşti, îţi luminează calea, doar la bine.
Lumina nu o vei afla, de-ţi vei căra cu conştiinciozitate mapa
plină cu titluri şi cu faimă, şi mari abilităţi,
Trebuie să te decojeşti foaie cu foaie, precum ceapa,
De caracter, de personalitate, şi de prejudecăţi.
Debutul şablonat, unanim acceptat
E necesar, e-adevărat, dar mult prea înfrumuseţat
De jurăminte pân’ la moarte, făcute doar să fie încălcate.
Căci orice vis se risipeşte, de nu se vrea trăi iubirea;
şi în tristeţe te-adânceşte, rămânând doar cu amintirea.
Nu-s decât vorbe ipocrite, sparte,
d-ecouri milenare, propagate doar de moarte.
Ipocrizia lor e-o farsă , ca o trapă
În care cad cei ce, dormind, din ele se adapă.
Singura este voinţa, ce se cere-a fi duală
Căci scara-nfăptuirii e numai singulară.
Titluri şi faima şi respectul, sunt chestii secundare
Ce îi conferă unisensul, doar unei vieţi pecuniare.
De-alegi doar astă scară, te va duce doar în jos.
Încă din timpul vieţii, devii un om prea găunos.
Impropriu e să crezi că urcă, fiindcă verticalitatea
Trucată ca pozitivă, i-a dat-o doar societatea.
Căci la fine, pe când dreapta, ţie ţi se va trasa
Matematic ţi se-arată: nu pe-acestea le poţi lua;
Singura este iubirea, ce-ţi permite ca să zbori
Să n-o pierzi pe drum, din ea, aripe dăltuieşte-ţi, apriori.
De darul ţi se pare deplasat, mă iartă
Dar...carta ce ţi-am dedicat, e-un fel de hartă
Pe care, de vei vrea, în inimă a o păstra,
Prin labirintul vieţii, te poate îndruma... |
|
|
