Tic-tac...

Secunde de haos si secunde de vis...

Promontoriul sperantei in al mortii abis;

Stralucind deasupra-i roua lacrimilor mele

Ce uscandu-se, ridicatu-s-au la stele.

Clipa de lumina ce vii de ma-nvii

si-apoi, fara mila mortii ma predai...

Si-n tacere, cu durere ma supun 

ingenunghez si mor, apoi invii;

si ma gasesc mai vie, ca iar sa ma supun...

Caci, cum de-as putea sa te-ndur,

Supliciului amintirilor sa ma supun?

 Si-asa imi petrec viata... si gandurile-apun...

si-atunci cand se ridica, prin moarte  ma rapun.

Ma iubesti?

In societate, cu totii depindem unii de ceilalti;  interdependenta! Si este foarte bine sa depindem de oameni diferiti, cu meserii diferite, pentru bunastarea fiecaruia dintre noi.

Dar sa depinzi de altcineva din punct de vedere emotional, inseamna sa depinzi de alta fiinta pentru a fi fericit. Acum stiu ca acest lucru este o prostie, fiindca daca alti oameni contribuie la fericirea ta, apoi apare teama de pierdere, teama de instrainare, teama de respingere si controlul reciproc.

Acolo unde este iubire nu mai exista si cereri, nu mai exista si asteptari, nu mai exista dependenta. Eu nu iti cer sa ma faci fericita, fericirea mea nu se afla in tine. Daca vrei sa ma parasesti nu ma voi compatimi!

Tovarasia ta imi face o placere nespusa, dar n-am sa ma cramponez. Ma bucur de ea fara sa ma agat ca scaiul, pentru ca eu stiu ce inseamna sa iubesti, pentru ca eu stiu ce inseamna adevarata fericire. Nu de tine ma bucur atat, cat de ceva mai mare decat noi amandoi la un loc. Ceva ce am descoperit - un fel de simfonie, un fel de orchestra care canta o melodie atunci cand esti de fata, dar chiar si cand pleci, orchestra nu se opreste. Cand intalnesc pe altcineva, ea canta o alta melodie, care este de asemenea incantatoare. Iar cand sunt singura, ea tot canta. Exista un repertoriu vast si cantecul nu inceteaza niciodata.

Asta inseamna ca sunt treaza. Asta inseamna ca nu mai am creierul spalat, asta inseamna ca nu mai traiesc dormind. Poate parea ingrozitoare intrebarea, dar cum se poate spune ca ma iubesti, daca te agati de mine si nu-mi mai dai drumul? Daca nu ma mai lasi sa rasuflu? Este cu putinta sa spui ca ma iubesti daca, pentru a fi fericit ai nevoie de mine din punct de vedere emotional? Este ca o palma la adresa a tot ce stii, la tot ceea ce ai invatat si crezut toata viata.

Dar trebuie sa lasi totul. Nu renuntarea fizica, aceasta e usoara. Abia cand iluziile tale se prabusesc, intri in sfarsit in contact cu realitatea; si niciodata nu mai esti singur, niciodata.

Singuratatea nu este vindecata de tovarasia unui alt om. Singuratatea se vindeca prin contactul cu realitatea si renuntarea la iluzii, orice ar fi, nu are un nume anume. Dar nu poti cunoaste acest ceva anume decat renuntand la ceea ce este ireal. Afli ce inseamna singuratatea doar cand renunti sa te cramponezi, doar cand renunti la dependenta. Primul pas in aceasta directie este cand consideri ca este ceva de dorit. Daca nu ti se pare un lucru dezirabil, cum ai putea macar sa te apropii de el?

M-am gandit mult la singuratate, cativa ani buni. Pot spune ca am aprofundat singuratatea. Tovarasia oamenilor nu te poate elibera de singuratate, fiindca tovarasia oamenilor nu face decat sa iti distraga atentia. Sa iti distraga atentia de la golul pe care il simti si pe care chiar il ai in interior.

Ai un gol in interior, nu-i asa? Si cand acel gol iese la iveala, tu ce faci? Ceea ce face toata lumea, fugi, pornesti televizorul, dai drumul la radio, citesti o carte, cauti companie umana, cauti divertisment, cauti distractie. Toata lumea face la fel. Si eu am facut intotdeauna la fel. Exista chiar o adevarata industrie in zilele noastre, un sector organizat sa ne distraga atentia si sa ne distreze.

Dar intr-o zi te regasesti. Te regasesti si te observi  si te studiezi, asa cum un om de stiinta isi studiaza obiectul cercetarii sale. Va spun, ca pe masura ce iluziile incep sa se naruie, incepi sa cunosti lucruri ce nu pot fi descrise; si aceasta este ceea ce se numeste fericire.

Totul se schimba, si te indragostesti de starea de a fi treaz. Si vai, mi-a trecut mai bine de o jumatate din viata ca sa experimentez si sa aflu toate acestea...cat de multi ani am dormit...

Fara nici o dorinta, am simtit starea fara griji

Astazi de dimineata, cand am deschis ochii si am vazut lumina zilei cum aproape alungase intunericul noptii, mi s-a ivit pe loc in minte gandul: iti multumesc Doamne, pentru ca m-ai trezit din somn si pentru ca imi daruiesti inca o zi de viata; in aceeasi clipa am simtit invadandu-ma o bucurie imensa, asa cum nu am mai simtit niciodata inainte; m-am dat jos din pat zambind. 

Si imediat, rugandu-ma, am simtit tot pentru prima oara, o stare ce mi-e imposibil sa o descriu in cuvinte – un fel de stare fara griji, probabil ca atunci cand eram copil, si nu aveam nici o grija la inceputul zilei. Totul a durat cateva zeci de secunde, nu mai mult; am realizat, simtind-o cu toata fiinta mea, care este starea fara griji si fara nici o dorinta. Era ca si cum simteam ca parintii mei sunt acasa si eu nu trebuie sa imi bat capul cu nimic. Si am multumit pentru aceasta stare pe care, nu imi aduc aminte absolut deloc, de cand nu am mai simtit-o...era pierduta in negura vremurilor demult apuse...

Un fel de dar de nuntă - pentru Andreea Iancu

Mizează pe iubire -  sau Scara pe care trebuie s-o urci E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, zice inspirat poetul, Eminescu, pe-al său nume .... Criticilor mei, le mărturisesc că, nici măcar poet nu sunt. Mi-e greu, în rime să aşez degrabă, ce voiesc, în amănunt. Nu te gândi c-unui străin nu-i e permis a-ţi dărui Puţină apă înainte de, greul drum a ţi-l croi; Suntem cu toţii picături de univers Ce, din a lor iubire simplă şi pură, se unesc. Nu e ceva cu vreo valoare explicită ci numai apă, ce cu puterea-ţi dăruită să o preschimbi tu singură în vin, chiar ca în Cana, la-ntâia nuntă plină de divin. Lumea-ţi urează fericire, Eu îţi doresc să dobândeşti iubire. Fericirea nu e, ceva pe care să îl cucereşti, Ea e prezentă-n fiecare clipă, când iubeşti. Lumea-ţi urează casă de piatră - afirmaţie bizară Căci casa de piatră-i adevărată închisoare În care nu se poate creşte-o floare Cum e iubirea; de-aceea-i tot mai rară. Lumea aleargă după fericire, Nimeni în schimb nu vrea, după iubire Iar fericirea – ei nu văd c-o au deja dar, numai alergătura lor le-o ia. Fericirea nu e, ceva misterios pe care să-l atingi Ea e aici, acum, de poţi cu sufletul, să vezi, să-ţi strigi Iubirea, pentru tot ce te-nconjoară, pentru bătaia inimii, şi aerul, care îţi intră şi îţi iese-afară. Fericirea nu e dorinţa de-a ajunge Cineva Şi nu e plină de mister, ca precolumbienii maya De îţi doreşti s-ajungi în vârf, pe Himalaya Cu stupoare se poate constata că, fericirea e altundeva. În ascensiunea sa, Cineva se aştepta să o găsească-n priponită-n vârf, dar ea nu e acolo Pierduta-o pe drum, în tulburarea sa. Lumea-ţi urează copii frumoşi să ai Pe care bucuroasă societăţii să îi dai, Tribut de sânge, de mii şi mii de ani În respectarea miilor de reguli, fani. În loc, cu fel de fel de reguli, inteligenţa să le-o-ngheţi Ci mai degrabă de la ei - copiii tăi - să reînveţi Cum ei se joacă, şi cum o fac cu competenţă Cu toată fiinţa lor, nu doar din complezenţă. Bătrâni nu sunt aceia datori a educa, Ci-aceia ce renunţă voit, a se juca. Joaca nu este numai de copii, Râvnita fericire se află doar în ea. Că-nveţi, că mergi, că suferi, nu contează Joacă e, dacă inima-ţi vibrează. Copiilor când, jocul de le tulburi, îndrăzneşti, se supăra şi ţipă, dar de cum, tu le zâmbeşti, pe dată se înseninează şi uită, cât clipeşti! Nici un copil micuţ nu ai să-l vezi că are Rea ţinere de minte primită din născare. El uită tot, ce mai devreme l-a durut, Iară tristeţea, ca prin farmec i-a trecut. Doar astă joacă aduce fericirea Şi un duet făcând cu ea, iubirea; Nu este altă cale de-a lor înfăptuire, Nici titluri şi nici faima, nu aduc împlinire. Iubirea, atunci când va veni, de-o vei primi la tine Precum şi bucuria jocului în sine, Astea, le vei putea lua cu tine. Restul sunt fum, doar amăgire Pentru - loviţi ce sunt - cei, de orbire. Aşa că, niciodată să nu cauţi fericirea, Ea e aici, acum – e joaca de-a viaţa - să afli doar iubirea! Iar lumina ce-i urmează, şi-o ascunzi adânc în tine De o găseşti, îţi luminează calea, doar la bine. Lumina nu o vei afla, de-ţi vei căra cu conştiinciozitate mapa plină cu titluri şi cu faimă, şi mari abilităţi, Trebuie să te decojeşti foaie cu foaie, precum ceapa, De caracter, de personalitate, şi de prejudecăţi. Debutul şablonat, unanim acceptat E necesar, e-adevărat, dar mult prea înfrumuseţat De jurăminte pân’ la moarte, făcute doar să fie încălcate. Căci orice vis se risipeşte, de nu se vrea trăi iubirea; şi în tristeţe te-adânceşte, rămânând doar cu amintirea. Nu-s decât vorbe ipocrite, sparte, d-ecouri milenare, propagate doar de moarte. Ipocrizia lor e-o farsă , ca o trapă În care cad cei ce, dormind, din ele se adapă. Singura este voinţa, ce se cere-a fi duală Căci scara-nfăptuirii e numai singulară. Titluri şi faima şi respectul, sunt chestii secundare Ce îi conferă unisensul, doar unei vieţi pecuniare. De-alegi doar astă scară, te va duce doar în jos. Încă din timpul vieţii, devii un om prea găunos. Impropriu e să crezi că urcă, fiindcă verticalitatea Trucată ca pozitivă, i-a dat-o doar societatea. Căci la fine, pe când dreapta, ţie ţi se va trasa Matematic ţi se-arată: nu pe-acestea le poţi lua; Singura este iubirea, ce-ţi permite ca să zbori Să n-o pierzi pe drum, din ea, aripe dăltuieşte-ţi, apriori. De darul ţi se pare deplasat, mă iartă Dar...carta ce ţi-am dedicat, e-un fel de hartă Pe care, de vei vrea, în inimă a o păstra, Prin labirintul vieţii, te poate îndruma...

Curgând cu râul

Cum totdeauna m-am luptat în viaţă

tristă fiind de fiecare dimineaţă

ce nu venea aşa cum îmi plăcea

acum am reuşit! m-am vindecat de greaţă,

permit vieţii să se-ntâmple-aşa cum vrea,

nu mai opun vreo rezistenţă la ceva...

şi ştii, e mult mai bine-aşa, abia acum sunt fericită!

dar mă gândesc în schimb, 

oare de ce mi-a trebuit atâta timp?

"Vei plânge mult, ori vei zâmbi?"...

 Astazi, am recitit poezia lui Lucian Blaga, "Vei plânge mult, ori vei zâmbi?"...

Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet şi noroi - dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul

că, sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

"Nu ştii că, numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Categoric lucru, Lucian Blaga a descoperit lumina din el insusi, iar aceasta poezie este dovada...

"Cu gheare de lumina o dimineata-ti va ucide-odata visul" ...

atunci cand te vei trezi din visul in care traiesti pe pamantul asta, cand vei deveni constient de lumina ta interioara, de fiinta ta, de sufletul tau, o picatura din Oceanul Vietii, o parte din Dumnezeu, va fi normal, o dimineata caci, cand te trezesti din somn cu forte proaspete, daca nu dimineata? Este dimineata, pentru ca este inceputul adevaratei tale vieti! Atunci vei vedea lumina din tine, cu puterea dragostei pe care o porti, si avand iubirea in inima ta, vei vedea ca sufletele sunt curate toate, asa cum le-a creat Dumnezeu...vei realiza maretia creatiei, vei realiza ca mintea este singurul nostru dusman, mintea care poarta tot trecutul nostru mort...caci, ce sunt amintirile, decat un trecut ce a murit pentru totdeauna? Daca nu lasam amintirile sa plece de la noi, nu vom putea vedea lumina din noi...de accea spune Iisus ca trebuie sa fim ca niste copii, sa ne nastem din nou, fiindca numai copiii nu au trecut, doar viitor, dar ei nu se gandesc niciodata in viitor...copiii sunt deschisi si curati cu inima...

"ca sufletul mi-asa curat, cum gandul tau il vrea, cum inima iubirii tale-l crede"...

 ....numai iubind, ajungi sa intelegi ca sufletele sunt toate curate, asa cum le-a creat Dumnezeu...numai iubind din toata inima ta si din tot sufletul tau, ajungi sa intelegi ca oamenii sunt niste suflete chinuite, sarmani somnambuli pe care, cand ii atingi, isi elibereaza presiunea, se decomprima, fiindca reactioneaza ca niste arcuri comprimate, chinuite sub presiunea exercitata asupra lor de mastile pe care le tarasc dupa ei, care au ajuns sa fie atat de multe, incat abia le mai pot cara...toti intelectualii am fost educati sa avem un amortizor pentru arcul ce se comprima, amortizor pentru socurile produse in cazul unei decomprimari bruste, sau prea puternice, functie de presiunea de comprimare a arcului....amortizorul este eul nostru, caracterul nostru, personalitatea care nu ne da voie sa fim noi insine, nu ne permite sa fim fara de masti, fara ipocrizie ...

cand iubesti cu adevarat, suferinta prin care treci, iti sparge zidul neintelegerii...si incepi sa intelegi fenomenul... incepi sa intelegi ca nu te mai poti supara pe oameni...incepi sa intelegi ca nici un suflet nu este, decat curat! te trezesti din somnul in care ne cufunda mintea ce tese intruna ganduri, purtandu-ne ba in trecut, ba in viitor, si obosindu-ne continuu, nelasandu-ne sa traim in prezent, niciodata in prezent...nemaiducandu-ne in trecut sau in viitor, nemaimiscandu-ne pe orizontala, vom fi nevoiti sa ne miscam pe verticala, vom cobori in noi insine, si de acolo vom gasi lumina, si ne vom deplasa, implicit in sus, spre sursa universala a luminii, spre Dumnezeu...este crucea vietii noastre...odata suprimata miscarea pe orizontala, vom fi nevoiti sa ne miscam pe verticala...acesta este simbolul crucii, intersectia dintre doua lumi, lumea celor ce dorm, care se misca pe orizontala - ba in trecut, ba in viitor - si lumea celor care s-au trezit, cei care se misca pe verticala...
 

"Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

"Nu ştii că, numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Da...iti spun ca vei plange...lacrimi iti vor tasni din inima, prin ochii corpului tau, vei plange zambind cu bucurie, intelegerii inceputului vietii tale ca om treaz, constient... vei plange, fiindca in acea clipa vei realiza ca toata viata ta ai dormit, de-adevaratelea, ai dormit cu ochii deschisi, ai trait in vis, nu in realitatea universala. Ai trait intr-o lume numai a ta, asa cum toti traiesc, fiecare in lumea lui si atunci cand se intalnesc doua lumi, sau mai multe, cu ideile si prejudecatile lor, ies scantei...apar divergente, neintelegeri, infumurari, raniri de orgolii, incep razboaiele egoistilor...si sunt multe aceste razboaie...matematic vorbind, razboaiele pe care le porti, reprezinta numarul rezultat din combinari de unu luate cate "n", unde "n" reprezinta numarul somnambulilor cu care iti intersectezi drumul, prin noaptea vietii de somnambul, in visul tau...


Cum sa nu plangi de bucuria diminetii in care iti incepi adevarata viata, si stii ca aceea este ziua, marea zi in care te  intorci acasa?  cum sa nu plangi de bucuria intelegerii ca, picatura de lumina se intoarce  in oceanul de lumina al dumnezeirii din care a fost luata si data tie in dar, in corpul pe care il porti vreme de cateva zeci de ani pe pamant, cum sa nu plangi in acea clipa? Plangi si zambesti...zambesti si plangi...plangi zambind si zambesti plangand...

"Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?'...

Dumnezeu ne-a creat din noroi, din pamant, si a sadit in noi samanta imparatiei sale de lumina la care ne-a invitat sa venim cu totii, sa gustam fericirea, adevarata fericire, iar invitatia, viata, ne-a dat-o in dar...numai murind, samanta va deveni floare...numai iubind pana vei muri de durere, te vei putea transforma in nufar, ca om ce esti din noroi, nici nu se pune problema ca aduni sau nu noroi, pentru ca esti facut din noroi, din tina....iar cand vei muri de durere, vei inflori...



Lucian Blaga a fost un om trezit, categoric! Poezia aceasta reprezinta insasi dovada ca a devenit un nufar!

Numai iubind pana cand doare, si constati ca nu mai exista durere, ci doar mai multa iubire, asa cum zicea si maica Tereza, ajungi sa te trezesti, si treaz fiind, lumina din tine insuti nu va intarzia sa apara...aceasta este fericirea...singura fericire reala...nimeni nu ne poate face fericiti, mai inainte de a descoperi fericirea in noi insine...."imparatia cerurilor este in voi"!
cei care cititi, va spun sa iubiti...curat si mult...pana cand doare, pentru ca trebuie sa moara eul vostru, cel care va desparte de lumina intelegerii....iar durerea va trece....si nu va va ramane decat si mai multa iubire....iar lumina din voi va veni....aceasta este singura cale spre fericire...adevarata fericire...pe care nu v-o va lua nimeni, fiindca izvoraste din voi insiva...atunci noroiul se transforma intr-o floare...in cea mai frumoasa floare, nufarul...

Pink Floyd - Shine On You Crazy Diamond (Part one)

Superba compozitia grupului Pink Floyd...iar versurile au un mesaj spiritual extraordinar! 

Remember when you were young, you shone like the sun.
Shine on you crazy diamond!
Now there's a look in your eyes, like black holes in the sky.
Shine on you crazy diamond!
You were caught in the cross fire of childhood and stardom.
Blown on the steel breeze.
Come on you target for faraway laughter.
Come on you stranger, you legend, you martyr, and shine!

You reached for the secret too soon, you cried for the moon.
Shine on you crazy diamond!
Threatened by shadows at night, and exposed in the light.
Shine on you crazy diamond!
Well you wore out your welcome with random precision.
Rode on the steel breeze.
Come on you raver, you seer of visions.
Come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!