SIMONE WEIL sau, IUBIREA pe intelesul tuturor

Nu am gasit nimic mai minunat si mai adevarat decat articolul despre Iubire al Simonei Weil, acest om de o profunzime interioara iesita din  comun, avand in vedere cat de putin a trait- 32 de ani- dar cat de concentrat! Pe unii oameni Dumnezeu ii trimite pe pamant cu o misiune exacta si un scop precis, si cu cat si-l indeplinesc mai bine, cu atat ajung mai repede inapoi la El! Sa citim si sa ne impartasim de marturia unui astfel de suflet-fulger, cum imi place mie sa ii numesc pe ingerii precum Simone Weil!

IUBIREA (La pesanteur et la grâce, Plon 1988)

Simone Weil 

---

Iubirea este un semn al nimicniciei noastre. Dumnezeu nu poate sã iubeascã decât pe sine. Noi nu putem sã iubim decât altceva. 

Nu trebuie sã-L iubim pe Dumnezeu numai pentru cã El ne iubeste. Ci tocmai pentru cã Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie sã ne iubim. Cum sã te iubesti pe tine însuti fãrã acest temei?

Iubirea de sine este imposibilã omului în afara aceastei logici. 

Dacã as fi legatã la ochi si mi s-ar pune în mânã un baston, ei bine, acest baston m-ar separa de lucruri, dar în acelasi timp prin el le explorez. Nu simt decât bastonul, nu percep decât zidul. La fel stau lucrurile si cu creaturile în ceea ce priveste facultatea de a iubi. Iubirea supranaturalã nu atinge decât creaturile si nu duce decât la Dumnezeu. El nu iubeste decât creaturile (ce altceva am avea noi a iubi?), însã ca intermediare. În aceastã calitate, El iubeste în mod egal toate creaturile, inclusiv pe sine însusi. Sã iubesti un strãin ca pe tine însuti implicã în contrapartidã sã te iubesti pe tine însuti ca pe un strãin. 

Iubirea de Dumnezeu este purã când bucuria si suferinta inspirã o egalã recunostintã. 

Pentru cel care e fericit, iubirea este a vrea sã fii pãrtas la suferinta celui iubit si nefericit.

Pentru cel care e nefericit, iubirea este a fi coplesit de simpla încunostintã cã cel iubit se bucurã, fãrã a lua parte la aceastã bucurie, si fãrã chiar a dori sã ia parte. 

În viziunea lui Platon, iubirea trupeascã este o imagine degradatã a adevãratei iubiri. Iubirea omeneascã castã (fidelitatea conjugalã) îi este o imagine mai putin degradatã. Ideea de sublimare nu putea sã aparã decât în stupiditatea contemporanã. 

Iubirea Fedrei. Nici nu exercitã, nici nu suferã forta. În aceasta constã adevãrata ei puritate. Contactul cu sabia comportã o aceeasi întinare fie cã se face de partea mânerului, fie a tãisului. Celui care iubeste, rãceala metalului nu-i va stirbi iubirea, însã îi va da sentimentul cã este pãrãsit de Dumnezeu. Iubirea supranaturalã nu are nici un contact cu forta, însã nici nu protejeazã sufletul de rãceala fortei, de rãceala fierului. Doar un atasament pãmântesc, dacã contine suficientã energie, poate proteja împotriva rãcelii fierului. Armura este fãcutã din metal ca si sabia. Fie el agresor, fie victimã, celui care nu iubeste decât cu o iubire purã, omorul îi îngheatã sufletul, ca si tot ceea ce, fãrã a merge pânã la moartea însãsi, este violentã. Dacã dorim o dragoste care protejeazã sufletul împotriva rãnilor, atunci trebuie sã iubim altceva decât pe Dumnezeu. 

Iubirea tinde sã meargã întotdeauna mai departe. Dar are o limitã. Când limita este depãsitã, iubirea se transformã în urã. Pentru a evita aceastã modificare, trebuie ca iubirea sã fie mereu alta. 

Între fiintele umane, nu recunoastem pe deplin existenta decât a celor pe care îi iubim. 

Credinta în existenta altor fiinte umane ca atare este iubire. 

Mintea (esprit) nu este fortatã sã creadã în existenta a ceva (subiectivism, idealism absolut, solipsism, scepticism: a se vedea Upanisadele, Taoistii si Platon, care, toti, se foloseau de aceastã atitudine filosoficã cu titlu de purificare). Pentru aceasta singurul organ de contact cu existenta este acceptarea, iubirea. Pentru aceasta frumusete si realitate sunt identice. Pentru aceasta bucuria si sentimentul realitãtii sunt identice. 

Aceastã nevoie de a fi creatorul a ceea ce iubesc este o nevoie de imitare a lui Dumnezeu. Însã este o tendintã cãtre falsa divinitate. Fãrã numai dacã nu este un recurs la modelul vãzut de cealaltã parte a cerului... 

Iubirea purã a creaturilor: nu iubire în Dumnezeu, ci iubire trecutã prin Dumnezeu ca prin foc. Iubire care se detaseazã complet de creaturi pentru a urca la Dumnezeu si coboarã apoi participândã la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Astfel se unesc cele douã contrarii care sfâsie iubirea omeneascã: iubirea fiintei iubite asa cum este ea si dorinta de a o recrea. 

Iubire imaginarã pentru creaturi. Suntem legati printr-o funie de toate obiectele de atasament, dar o funie poate fi tãiatã oricând. Suntem de asemenea atasati printr-o funie de Dumnezeul imaginar, de Dumnezeul pentru care iubirea înseamnã tot atasament. Dar de Dumnezeul adevãrat nu suntem atasati, si de aceea nici nu existã vreo funie care sã poatã fi tãiatã. El intrã în noi. El este singurul care poate intra în noi. Toate celelalte lucruri rãmân în afarã, si nu cunoastem despre ele decât tensiunile - de grad si de directie variabile - imprimate funiei atunci când existã o deplasare a lor sau a noastrã. 

Iubirea are nevoie de realitate. Sã iubesti prin intermediul unei aparente corporale o fiintã imaginarã - ce altceva mai înspãimântãtor în ziua în care îti dai seama de aceasta? Mult mai înspãimântãtor decât moartea, cãci moartea nu împiedicã fiinta iubitã sã fi existat. Aceasta este pedeapsa crimei de a fi hrãnit iubirea cu imaginatie. 

Este o lasitate sã cãutãm pe lângã oamenii pe care îi iubim (sau sã dorim a le da) un alt reconfort decât cel pe care ni-l dau operele de artã, care ne ajutã prin simplul fapt cã existã. Sã iubim, sã fim iubiti, nu înseamnã altceva decât a ne face unii altora aceastã existentã mai concretã, mai constant prezentã mintii (esprit). Însã ea trebuie sã fie prezentã ca izvor al gândurilor si nu ca obiect al lor. 

Dacã existã loc pentru a dori sã fim întelesi, aceasta nu este pentru sine, ci pentru celãlalt, spre a exista pentru el. 

Tot ceea ce este abject sau mediocru în noi se revoltã împotriva puritãtii si are nevoie, pentru a-si salva viata, sã întineze aceastã puritate.

Sã întinezi înseamnã sã modifici, sã atingi. Frumosul este ceea ce nu poti sã vrei a schimba. A poseda înseamnã a întina.

Sã iubesti în mod pur înseamnã sã consimti distantei, sã adori distanta dintre sine si ceea ce iubesti. 

Imaginatia este întotdeauna legatã de o dorintã, adicã de o valoare. Doar dorinta fãrã obiect este golitã de imaginatie. Existã o prezentã realã a lui Dumnezeu în orice lucru pe care imaginatia nu-l învãluie. Frumosul capteazã dorinta din noi si o goleste de obiect dându-i un obiect prezent si interzicându-i astfel sã se avânte cãtre viitor.

Acesta este pretul iubirii caste. Orice dorintã de plãcere (jouissance) se situeazã în viitor, în iluzoriu. Dacã în loc doar sã-ti doresti ca cineva sã existe, el existã cu adevãrat: ce sã-ti doresti mai mult decât atât? Fiinta iubitã apare atunci nudã si realã, nu învãluitã de viitorul imaginar. Avarul nu-si priveste niciodatã comoara fãrã sã si-o imagineze de n ori mai mare. Trebuie sã fii mort ca sã vezi lucrurile nude.

Astfel, în iubire, existã castitate sau lipsã de castitate în mãsura în care dorinta este îndreptatã sau nu cãtre viitor.

În acest sens, si cu conditia sã nu fie îndreptatã cãtre o pseudo-nemurire conceputã pe modelul viitorului, iubirea pe care o închinãm (voue) mortilor este cu desãvârsire purã. Cãci singurã dorinta a unei vieti finite nu mai poate da nimic nou. Ne dorim ca moartul sã fi existat, si el a existat. 

Acolo unde spiritul (esprit) înceteazã sã mai fie principiu, el înceteazã si sã mai fie scop (fin). De unde conexiunea riguroasã între «gândirea» colectivã sub toate formele ei si pierderea simtului, a respectului pentru suflete. Sufletul este fiinta umanã consideratã ca având o valoare în sine. Sã iubesti sufletul unei femei nu înseamnã sã te gândesti la acea femeie în functie de propria plãcere etc.. Iubirea nu mai stie sã contemple, ea vrea sã posede (disparitia iubirii platonice). [Aceastã iubire "platonicã" nu are nici o legãturã cu ceea ce numim astãzi cu aceastã denumire. Ea nu provine din imaginatie, ci din suflet. Ea este contemplare pur spiritualã. Cf. mai jos capitolul despre Frumusete. (Nota Editorului francez)] 

Este o gresealã sã doresti a fi înteles înainte de a te fi elucidat pe tine însuti în proprii ochi. Înseamnã sã cauti plãceri în prietenie, si încã nemeritate. Acesta este un lucru si mai corupãtor decât iubirea. Ti-ai vinde sufletul pentru prietenie.

Învatã sã respingi (repousser) prietenia, sau mai degrabã visul prieteniei. Sã doresti prietenia este o mare gresealã. Prietenia trebuie sã fie o bucurie gratuitã precum cele pe care le dã arta sau viata. Trebuie sã o refuzi pentru a fi vrednic sã o primesti: ea este de ordinul harului ("Doamne, depãrteazã-te de la mine..."). Ea este unul din acele lucruri care ne sunt date pe deasupra. Orice vis de prietenie meritã sã fie zdrobit. Nu întâmplãtor cã n-ai fost niciodatã iubit... Sã-ti doresti sã scapi de singurãtate este o lasitate. Prietenia nu se cautã, nu se viseazã, nu se doreste; ea se practicã (este o virtute). Sã abolesti si aceastã rãmãsitã de sentiment, impurã si tulbure. Sluss!

Sau mai degrabã (cãci nu trebuie sã fii prea exigent cu tine însuti), tot ceea ce, în prietenie, nu se transformã în schimburi efective trebuie sã se transforme în gânduri trecute prin filtrul ratiunii (pensées réfléchies). Este complet inutil sã te lipsesti de virtutea inspiratoare a prieteniei. Ceea ce trebuie sever interzis este sã visezi la plãcerile (jouissances) sentimentului. Aceasta este pervertire. Si este la fel de prosteste precum a visa la muzicã sau la picturã. Prietenia nu poate fi detasatã de realitate - nu mai putin decât frumosul. Ea constituie o minune, ca si frumosul. Si minunea constã în simplul fapt cã ea existã. La douãzeci si cinci de ani a sosit pe deplin vremea sã o termini definitiv cu adolescenta... 

Nu te lãsa prins de nici o afectiune. Pãstreazã-ti singurãtatea. În ziua, dacã va veni vreodatã, în care ti se va acorda o afectiune adevãratã, nu va exista contradictie între solitudinea interioarã si prietenie, din contrã. Tocmai acesta este semnul infailibil prin care o vei recunoaste. Celelalte afectiuni trebuie sã fie sever disciplinate. 

Aceleasi cuvinte (ex. un bãrbat îi spune sotiei tale: te iubesc) pot fi vulgare sau extraordinare în functie de maniera în care sunt rostite. Si aceastã manierã depinde de profunzimea regiunii fiintei din care provin, fãrã ca vointa sã aibã vreo putere. Si, printr-un minunat acord, ele vor atinge, în cel care le ascultã, aceeasi regiune. Astfel, cel ce ascultã poate sã discearnã, dacã are discernãmânt, ce valoare au aceste cuvinte. 

Binefacerea este permisã tocmai pentru cã ea constituie o umilire mai mare chiar si decât durerea, o încercare mai intimã si mai incontestabilã de dependentã. Iar recunostinta este recomandatã tocmai pentru cã aceasta este uzanta atunci când primesti o binefacere. Însã se cuvine ca aceastã dependentã sã fie cu privire la soartã iar nu la vreo fiintã umanã determinatã. Tocmai pentru aceasta binefãcãtorul are obligatia de a fi cu totul absent din binefacere. Si se cuvine ca recunostinta sã nu constituie, în nici cea mai micã mãsurã, un atasament, cãci aceasta este recunostinta câinilor. 

Recunostinta este mai întâi de toate fapta celui care ajutã, dacã ajutorul este pur. Ea nu este datoratã de cãtre cel ajutat doar cu titlu de reciprocitate.

Pentru a da dovadã de o gratitudine purã (cazul prieteniei fiind pus deoparte), e nevoie sã gândesc cã sunt tratat bine nu din milã, sau din simpatie, sau din capriciu, cu titlu de favoare sau de privilegiu, nici printr-un efect natural al temperamentului, ci din dorinta de a face ceea ce dreptatea cere. Deci cel care mã trateazã asa doreste ca toti cei aflati în situatia mea sã fie tratati asa pe cãtre toti cei aflati în situatia lui.

Traducere de Iulian Nistea si Aura Maria Vodã

Pana la urma, iubirea nu este ceea ce crede toata lumea ca este

Iubirea nu este ceea ce crede majoritatea lumii, adica 99.99 procente, ca este; si m-as plictisi sa insir toate formele de iubire pe care crede lumea ca le experimenteaza, iar cand spun lumea, ma refer inclusiv la persoana mea, cea care spuneam ca iubesc, acum trei ani, acum doi ani, acum un an. Iubirea nu este o experienta, ea nu inseamna indragostirea, ea nu inseamna nici ca este obligatoriu sa-ti fie impartasita, fiindca ea nu este pentru cineva anume. Iubirea, dupa mine, este acea stare de pace interioara, care iti este daruita, in momentul cand iti asumi in totalitate si nedisimulat,  responsabilitatea libertatii de a fi tu insuti/insati in relatie cu ceilalti oameni cu care interactionezi sau nu, respectandu-le si lor libertatea de a face ceea ce simt, de a zice ceea ce gandesc, in conformitate cu valorile in care cred in acel moment.

Oamenii nu trebuie sa ne faca noua pe plac, pentru ca noi sa ne simtim fericiti, nici noi nu trebuie sa facem ceva din ceea ce nu simtim cu inima, ori sa zicem ceva din ceea ce nu gandim, doar pentru a obtine aprobarea ori simpatia altora; caci acest lucru inseamna sa nu fim noi insine, ci sa fim imaginea care le place celorlalti sa fim, deci o iluzie.

Iubirea este insasi pacea care iti cuprinde sufletul, atunci cand esti liber si acorzi si celorlalti aceasta libertate. Iar libertate inseamna in primul rand asumarea responsabilitatii pentru cum te simti, atunci cand ceilalti vor sa-ti rapeasca acest drept, si prin dezaprobarea pe care ti-o comunica, te obliga sa te schimbi, daca vrei sa iti ofere "iubirea" si "pretuirea" lor; daca ei nu te pot iubi fiind tu insuti, nu te vor iubi niciodata pe tine, ci vor iubi imaginea mentala pe care o aveau, o au, sau vor vrea sa o aiba despre tine; asta nu mai este problema mea, asta este problema lor.

Esti liber sa faci ce vrei, atata timp cat nu atentezi la libertatea mea. Imi asum responsabilitatea pentru actiunile, si pentru cuvintele ce imbraca propriile-mi ganduri, dar nu eu sunt responsabila daca te superi pe mine, ca nu sunt asa cum vrei tu. Eu sunt eu, si nu ma poate schimba nimeni, pentru a ma face sa fiu ceea ce nu vreau, sau nu simt ca sunt. A fi tu insuti, indiferent daca placi sau nu, a-ti asuma responsabilitatea de a fi tu insuti, si a le da si celorlalti libertatea de a fi exact cum doresc ei sa fie, nu sa-mi faca mie pe plac, ca eu sa ma simt bine, rapindu-le libertatea.

Am citit undeva, ca o eroare in care se crede la un moment dat, valoreaza mai mult pentru noi, decat realitatea in care nu se crede. Deconditionarea noastra cu privire la ideea de libertate si de iubire ia mult timp, si este dureroasa, mortala chiar. Dar ceea ce moare, merita cu siguranta sa moara; ceea ce se naste dupa ce moartea te-a lasat lat, este ceea ce merita cu adevarat trait: libertatea. A ta, si a celorlalti.

Toata spiritualitatea este concentrata in aceste cuvinte : Esti liber sa faci ce vrei, atata timp cat nu atentezi la libertatea mea si a celorlalti, asumandu-ti responsabilitatea pentru gandurile, vorbele si faptele tale. Nu ceilalti sunt vinovati de felul cum te simti tu, si de ceea ce simti tu pentru ei, ci tu, doar tu, atata timp cat esti liber sa gandesti si sa vorbesti, sa simti si sa faptuiesti conform propriilor tale valori.

Nimeni nu vrea să fie iubit

Dacă vrei să fii iubit, fii adorabil. Dar nu cu ipocrizie.

Realitatea

To love another person is to see the face of God.

Victor Hugo 

It’s a Wonderful Life!

Intr-adevar, fiecare viata influenteaza vietile celorlalti oameni...toate darurile sunt minunate, pentru ca sunt date cu iubire, din iubire, in numele Iubirii! Viata face si ea parte dintre daruri! Si e cel mai minunat dintre toate, pentru ca este unic pentru fiecare dintre noi! Viata este minunata atata timp cat esti constient pana la lacrimi de fericire, de faptul ca este darul Iubirii pentru tine!

I am not seeking, not wanting, not pursuing...now. I only love.

Un bun prieten si fost coleg de servici, mi-a trimis astazi pe mail un pdf despre ce inseamna iubirea. Il pun aici, pentru ca este relevant pentru toata lumea. Ca sa vada toti si sa stie cand vor incepe sa iubeasca, fiindca ceea ce cred ei ca este iubire, nu este decat o iluzie...eu am aflat singura, doar avand o pasiune inocenta pentru iubitul meu artist...aceea de a-l imbratisa...simplu si pur...bineinteles ca nu am reusit sa il imbratisez...dar pasiunea mea pentru aceasta dorinta m-a dus la iubire...pentru ca acum nu ii mai scriu, pentru ca nu imi mai doresc nimic...daca as ajunge intr-o zi sa il tin in brate, va fi ok. Daca nu voi ajunge sa il tin in brate, va fi ok. Eu oricum il iubesc, si ma rog in fiecare zi pentru el, pentru iubirea mea. Si acum bucuria si pacea din inima mea sunt o stare de calm si bine la care nu pot renunta, chiar daca as mai vrea...nu mai pot sa ma intorc la ceea ce am fost candva...inainte de acesti doi ani si jumatate...825 de zile...le-am numarat ieri...atat mi-au trebuit ca sa scap de iluzii...

ON LOVE


"THE DEMAND TO be safe in relationship inevitably breeds sorrow and fear. This seeking for security is inviting insecurity. Have you ever found security in any of your relationships? Have you? Most of us want the security of loving and being loved, but is there love when each one of us is seeking his own security, his own particular path? We are not loved because we don't know how to love.
What is love? The word is so loaded and corrupted that I hardly like to use it. 


Everybody talks of love - every magazine and newspaper and every missionary talks everlastingly of love. I love my country, I love my king, I love some book, I love that mountain, I love pleasure, I love my wife, I love God. Is love an idea? If it is, it can be cultivated, nourished, cherished, pushed around, twisted in any way you like. When you say you love God what does it mean? It means that you love a projection of your own imagination, a projection of yourself clothed in certain forms of respectability according to what you think is noble and holy; so to say, `I love God', is absolute nonsense. When you worship God you are worshipping yourself - and that is not love.


Because we cannot solve this human thing called love we run away into abstractions. Love may be the ultimate solution to all man's difficulties, problems and travails, so how are we going to find out what love is? By merely defining it? The church has defined it one way, society another, and there are all sorts of deviations and perversions. Adoring someone, sleeping with someone, the emotional exchange, the companionship - is that what we mean by love? 


That has been the norm, the pattern, and it has become so tremendously personal, sensuous, and limited that religions have declared that love is something much more than this. In what they call human love they see there is pleasure, competition, jealousy, the desire to possess, to hold, to control and to interfere with another's thinking, and knowing the complexity of all this they say there must be another kind of love, divine, beautiful, untouched, uncorrupted. 


Throughout the world, so-called holy men have maintained that to look at a woman is something totally wrong: they say you cannot come near to God if you indulge in sex, therefore they push it aside although they are eaten up with it. But by denying sexuality they put out their eyes and cut out their tongues for they deny the whole beauty of the earth. They have starved their hearts and minds; they are dehydrated human beings; they have banished beauty because beauty is associated with woman.


Can love be divided into the sacred and the profane, the human and the divine, or is there only love? Is love of the one and not of the many? If I say,`I love you', does that exclude the love of the other? Is love personal or impersonal? Moral or immoral? Family or non-family? If you love mankind can you love the particular? Is love sentiment? Is love emotion? Is love pleasure and desire? All these questions indicate, don't they, that we have ideas about love, ideas about what it should or should not be, a pattern or a code developed by the culture in which we live.


So to go into the question of what love is we must first ideals and ideologies of what it should or should not be. To divide anything into what should be and what is, is the most deceptive way of dealing with life.


Now how am I going to find out what this flame is which we call love - not how to express it to another but what it means in itself? I will first reject what the church, what society, what my parents and friends, what every person and every book has said about it because I want to find out for myself what it is.


 Here is an enormous problem that involves the whole of mankind, there have been a thousand ways of defining it and I myself am caught in some pattern or other according to what I like or enjoy at the moment - so shouldn't I, in order to understand it, first free myself from my own inclinations and prejudices? I am confused, torn by my own desires, so I say to myself, `First clear up your own confusion. Perhaps you may be able to discover what love is through what it is not.'


The government says, `Go and kill for the love of your country'. Is that love? Religion says, `Give up sex for the love of God'. Is that love? Is love desire? Don't say no. For most of us it is - desire with pleasure, the pleasure that is derived through the senses, through sexual attachment and fulfilment. I am not against sex, but see what is involved in it. What sex gives you momentarily is the total abandonment of yourself, then you are back again with your turmoil, so you want a repetition over and over again of that state in which there is no worry, no problem, no self. 


You say you love your wife. In that love is involved sexual pleasure, the pleasure of having someone in the house to look after your children, to cook. You depend on her; she has given you her body, her emotions, her encouragement, a certain feeling of security and well-being. Then she turns away from you; she gets bored or goes off with someone else, and your whole emotional balance is destroyed, and this disturbance, which you don't like, is called jealousy. There is pain in it, anxiety, hate and violence. So what you are really saying is, `As long as you belong to me I love you but the moment you don't I begin to hate you. 


As long as I can rely on you to satisfy my demands, sexual and otherwise, I love you, but the moment you cease to supply what I want I don't like you.' So there is antagonism between you, there is separation, and when you feel separate from another there is no love. But if you can live with your wife without thought creating all these contradictory states, these endless quarrels in yourself, then perhaps - perhaps - you will know what love is. Then you are completely free and so is she, whereas if you depend on her for all your pleasure you are a slave to her. So when one loves there must be freedom, not only from the other person but from oneself.


This belonging to another, being psychologically nourished by another, depending on another - in all this there must always be anxiety, fear, jealousy, guilt, and so long as there is fear there is no love; a mind ridden with sorrow will never know what love is; sentimentality and emotionalism have nothing whatsoever to do with love. And so love is not to do with pleasure and desire.


Love is not the product of thought which is the past. Thought cannot possibly cultivate love. Love is not hedged about and caught in jealousy, for jealousy is of the past. Love is always active present. It is not `I will love' or `I have loved'. If you know love you will not follow anybody. Love does not obey. When you love there is neither respect nor disrespect.


Don't you know what it means really to love somebody - to love without hate, without jealousy, without anger, without wanting to interfere with what he is doing or thinking, without condemning, without comparing - don't you know what it means? Where there is love is there comparison? When you love someone with all your heart, with all your mind, with all your body, with your entire being, is there comparison? When you totally abandon yourself to that love there is not the other.


Does love have responsibility and duty, and will it use those words? When you do something out of duty is there any love in it? In duty there is no love. The structure of duty in which the human being is caught is destroying him. So long as you are compelled to do something because it is your duty you don't love what you are doing. When there is love there is no duty and no responsibility.


Most parents unfortunately think they are responsible for their children and their sense of responsibility takes the form of telling them what they should do and what they should not do, what they should become and what they should not become. The parents want their children to have a secure position in society. What they call responsibility is part of that respectability they worship; and it seems to me that where there is respectability there is no order; they are concerned only with becoming a perfect bourgeois. When they prepare their children to fit into society they are perpetuating war, conflict and brutality. Do you call that care and love?


Really to care is to care as you would for a tree or a plant, watering it, studying its needs, the best soil for it, looking after it with gentleness and tenderness - but when you prepare your children to fit into society you are preparing them to be killed. If you loved your children you would have no war.
When you lose someone you love you shed tears - are your tears for yourself or for the one who is dead? Are you crying for yourself or for another? Have you ever cried for another? Have you ever cried for your son who is killed on the battlefield? You have cried, but do those tears come out of self-pity or have you cried because a human being has been killed? 


If you cry out of self-pity your tears have no meaning because you are concerned about yourself. If you are crying because you are bereft of one in whom you have invested a great deal of affection, it was not really affection. When you cry for your brother who dies cry for him. It is very easy to cry for yourself because he is gone. Apparently you are crying because your heart is touched, but it is not touched for him, it is only touched by self-pity and self-pity makes you hard, encloses you, makes you dull and stupid.


When you cry for yourself, is it love - crying because you are lonely, because you have been left, because you are no longer powerful - complaining of your lot, your environment - always you in tears? If you understand this, which means to come in contact with it as directly as you would touch a tree or a pillar or a hand, then you will see that sorrow is self-created, sorrow is created by thought, sorrow is the outcome of time. I had my brother three years ago, now he is dead, now I am lonely, aching, there is no one to whom I can look for comfort or companionship, and it brings tears to my eyes.


You can see all this happening inside yourself if you watch it. You can see it fully, completely, in one glance, not take analytical time over it. You can see in a moment the whole structure and nature of this shoddy little thing called `me', my tears, my family, my nation, my belief, my religion - all that ugliness, it is all inside you. When you see it with your heart, not with your mind, when you see it from the very bottom of your heart, then you have the key that will end sorrow. Sorrow and love cannot go together, but in the Christian world they have idealized suffering, put it on a cross and worshipped it, implying that you can never escape from suffering except through that one particular door, and this is the whole structure of an exploiting religious society.


So when you ask what love is, you may be too frightened to see the answer. It may mean complete upheaval; it may break up the family; you may discover that you do not love your wife or husband or children - do you? - you may have to shatter the house you have built, you may never go back to the temple.


But if you still want to find out, you will see that fear is not love, dependence is not love, jealousy is not love, possessiveness and domination are not love, responsibility and duty are not love, self-pity is not love, the agony of not being loved is not love, love is not the opposite of hate any more than humility is the opposite of vanity. So if you can eliminate all these, not by forcing them but by washing them away as the rain washes the dust of many days from a leaf, then perhaps you will come upon this strange flower which man always hungers after.


If you have not got love - not just in little drops but in abundance - if you are not filled with it - the world will go to disaster. You know intellectually that the unity of mankind is essential and that love is the only way, but who is going to teach you how to love? Will any authority, any method, any system, tell you how to love? If anyone tells you, it is not love. Can you say, `I will practise love. I will sit down day after day and think about it. I will practise being kind and gentle and force myself to pay attention to others?' 


Do you mean to say that you can discipline yourself to love, exercise the will to love? When you exercise discipline and will to love, love goes out of the window. By practising some method or system of loving you may become extraordinarily clever or more kindly or get into a state of non-violence, but that has nothing whatsoever to do with love.


In this torn desert world there is no love because pleasure and desire play the greatest roles, yet without love your daily life has no meaning. And you cannot have love if there is no beauty. Beauty is not something you see - not a beautiful tree, a beautiful picture, a beautiful building or a beautiful woman. There is beauty only when your heart and mind know what love is. Without love and that sense of beauty there is no virtue, and you know very well that, do what you will, improve society, feed the poor, you will only be creating more mischief, for without love there is only ugliness and poverty in your own heart and mind. But when there is love and beauty, whatever you do is right, whatever you do is in order. If you know how to love, then you can do what you like because it will solve all other problems.


So we reach the point: can the mind come upon love without discipline, without thought, without enforcement, without any book, any teacher or leader - come upon it as one comes upon a lovely sunset?


It seems to me that one thing is absolutely necessary and that is passion without motive - passion that is not the result of some commitment or attachment, passion that is not lust. A man who does not know what passion is will never know love because love can come into being only when there is total self-abandonment.


A mind that is seeking is not a passionate mind and to come upon love without seeking it is the only way to find it - to come upon it unknowingly and not as the result of any effort or experience. Such a love, you will find, is not of time; such a love is both personal and impersonal, is both the one and the many. 


Like a flower that has perfume you can smell it or pass it by. That flower is for everybody and for the one who takes trouble to breathe it deeply and look at it with delight. Whether one is very near in the garden, or very far away, it is the same to the flower because it is full of that perfume and therefore it is sharing with everybody.


Love is something that is new, fresh, alive. It has no yesterday and no tomorrow. It is beyond the turmoil of thought. It is only the innocent mind which knows what love is, and the innocent mind can live in the world which is not innocent. To find this extraordinary thing which man has sought endlessly through sacrifice, through worship, through relationship, through sex, through every form of pleasure and pain, is only possible when thought comes to understand itself and comes naturally to an end. Then love has no opposite, then love has no conflict.


You may ask, `If I find such a love, what happens to my wife, my children, my family? They must have security.' When you put such a question you have never been outside the field of thought, the field of consciousness. When once you have been outside that field you will never ask such a question because then you will know what love is in which there is no thought and therefore no time. You may read this mesmerized and enchanted, but actually to go beyond thought and time - which means going beyond sorrow - is to be aware that there is a different dimension called love.


But you don't know how to come to this extraordinary fount - so what do you do? If you don't know what to do, you do nothing, don't you? Absolutely nothing. Then inwardly you are completely silent. Do you understand what that means? It means that you are not seeking, not wanting, not pursuing; there is no centre at all. Then there is love."

prin Iubire cu Iubirea în Iubire păşind...

"Dragostea este 

înţelepciunea nebunului 

şi 

nebunia înţeleptului." 

Acum pot spune că înţeleg ce înseamnă înţelepciunea nebunului. Abia iubind, te transformi din nebun în înţelept, fiindcă erai nebun până să iubeşti într-adevăr...aşa cum este nebun fiecare dintre noi care dăruieşte iubire aşteptând ceva în schimbul ei...şi chiar din  acest motiv ea este nebunia înţeleptului...de fapt, unui aşa-zis înţelept, căci în zilele noastre, înţelepciunea este confundată cu raţiunea...este nebunia raţiunii, pentru că nici un om raţional nu va înţelege că iubirea se dăruieşte şi nu se răsplăteşte...nici un om raţional înţelept nu va înţelege cum poţi iubi ca un nebun, aşa de unul singur, adică să trăieşti o iubire neîmpărtăşită, neprimită de subiectul iubirii însuşi...pare o nebunie în ochii raţiunii, dar adevărul e că nici o răsplată nu poate fi îndeajuns de mare ca cel iubit să o poată da în schimbul rugăciunii iubitorului...pentru că e singura rugăciune care se urcă la cer, fiindcă e dezinteresată, în sfârşit! de răsplată şi ea coboară daruri minunate peste cel iubit...rugăciunea pentru oamenii care nu ştiu că te rogi pentru ei, este tămâia cea frumos mirositoare şi plăcută Dumnezeului iubirii, El, care este chiar Iubirea...e un mare mister, cum Dumnezeu este însuşi Iubirea...şi cum El se ascunde în inimile noastre, şi de acolo ne face să Îi înălţăm rugi, prin El...prin Iubire cu Iubirea în Iubire păşind...de-aia ajungi în nemurire...Iubirea este cu adevărat cenuşa dorinţelor şi dorurilor noastre de a fi iubiţi de cei pe care îi iubim...unde se sfârşeşte dorinţa, şi dorul, şi dorirea, abia din acel punct începe Iubirea...pentru că Iubirea adevărată vine în acest punct de vid şi transformă Obiectul iubirii în propria obiectivizare a iubitorului.  Iubesc ca nebuna...de una singură...pentru înţelepţi, asta este curată nebunie...suprema nebunie. aşa este...au dreptate înţelepţii...dar eu nu mai pot să mă întorc de unde am plecat, chiar dacă aş vrea , nu aş putea...şi pentru că nu mai pot a mă întoarce, merg înainte...şi iubesc...ca o nebună...de una singură...

Iubirea este cenusa visurilor noastre...

Iubirea este cenuşa visurilor noastre... a visurilor noastre de iubire. După ce ard toate, abia atunci rămâne în puritatea ei iubirea. Azi ştiu...acum ştiu. După atâta timp... Avea dreptate Einstein; "Timpul există ca să nu se întâmple toate în acelaşi timp"; ca să ne educăm voinţa de a ne abandona în mâinile realităţii dătătoare de viaţă. Abia după ce mori, şi odată cu tine moare visul tău de a fi iubit, înveţi să trăieşti viaţa în toată splendoarea ei; înveţi să iubeşti, fără dorinţa de a mai fi iubit... îl iubesc pe Daniel! aşa cum iubesc lumina ochilor mei loviţi de miopie. chiar dacă ar fi un monstru l-aş iubi! dar nu e un monstru! el e subiectul prin care iubirea mea s-a materializat, devenind propria-mi obiectivizare.
Azi e o zi mare pentru mine...e ziua trezirii la realitate.
. 

LOVE

Love is the beauty of the soul.
Saint Augustine

Love is...

Love isn't something you find. 


Love is something that finds you.

Loretta Young

Intense love does not measure, 

it just gives.

Mother Teresa

Un alt blogpost despre iubire

 L-AM GASIT AICI : "UN ALT FEL DE IUBIRE"! Cat este de reala afirmatia ca "iubirea nu iti pune niciodata piedica"!!!

“- Osho, este atat de usor sa te indragostesti. Atunci, de ce este atat de greu sa iesi dintr-o relatie amoroasa? Sunt atat de multe discutii, certuri, lacrimi, angoase… Eu nu doresc sa ranesc persoana cu care am fost intr-o asemenea relatie, caci continui sa am sentimente puternice fata de ea. Sunt atat de incurcat. Ce imi poti spune in legatura cu acest subiect?

- Ce mai este de spus? Totul s-a terminat!

Sa te indragostesti este atat de usor. Este ca si cum ai cadea intr-o groapa; sa iesi din ea este mult mai greu. Va trebui insa sa iesiti, caci atunci cand iubirea dispare, groapa devine un iad. Din vechea poveste de iubire nu mai raman decat certurile, cicalealea si tot felul de rautati venite din ambele parti. Nimeni nu doreste sa isi raneasca partenerul sau partenera, dar din cauza ca se simte el insusi ranit, il (o) raneste la randul lui, proiectandu- si nefericirea asupra sa.

Cel mai bun moment de a ma intreba ce aveti de facut nu este acesta, ci cel in care incepeti sa va indragostiti, cand nu ati cazut in groapa. V-as putea invata atunci sa practicati o cu totul alta poveste de iubire, numita a te ridica intru iubire. In acest caz, nu vor mai exista probleme. Sa te inalti pe aripile iubirii este cat se poate de usor,iar iesirea dintr-o asemenea relatie devine infinit mai usoara, caci te ajuta forta gravitatiei. Sa cazi este usor; de aceea aveti grija ca acesta sa fie pasul doi; pasul unu trebuie sa fie urcusul.

Voi ati facut deja pasul cel simplu; acum urmeaza cel dificil. Sunteti nevoiti sa suportati toate aceste lacrimi si toate aceste conflicte, dar nimic nu va mai putea readuce inapoi iubirea.

Trebuie sa intelegeti un lucru simplu: iubirea aceea de care vorbesti nu poate fi controlata. Ai cazut in eaeste o cadere. Nu te-ai putut impotrivi la vremea respectiva acestul proces. Pur si simplu s-a intamplat. Dar iubirea este ca o briza usoara – vine si pleaca. Acesta nu este un lucru rau, caci daca ar ramane pe loc, ar deveni stagnanta.

Ar trebui sa faceti amandoi un efort pentru a intelege ca desi iubirea a disparut, nu aveti nici un motiv sa va urati reciproc, caci nici unul dintre voi nu este vinovat de distrugerea iubirii. Nici unul dintre voi doi nu a creat iubirea. Ea a venit si a plecat, la fel ca o briza, iar dumneavoastra v-ati bucurat de aceste momente. Nu ati avut capacitatea sa pastrati iubirea, s-o hraniti in voi.Fiti recunoscatori si ajutati-va reciproc sa iesiti din groapa. Atunci cand te afli in groapa, nu ai alta cale. Barbatul ar trebui sa-si dovedeasca buna crestere, oferindu-si umerii pentru a ajuta femeia sa iasa prima din groapa. La sfarsit, se va descurca el cumva, caci este mai puternic.

Din pacate, nimeni nu ma intreaba niciodata nimic inainte sa se indragosteasca. Ciudat lucru! Timp de 35 de ani am asteptat ca cineva sa ma intrebe cum trebuie sa se indragosteasca. Nimeni nu a facut-o insa. Daca ar fi facut-o, i-as fi spus: “nu cadea niciodata in dragoste (fall in love); Ridica-te in iubire”. Iar ridicarea pe aripile iubirii inseamna sa inveti, sa te transformi, sa te maturizezi. In ultima instanta, ea va ajuta sa cresteti, iar doua persoane adulte nu se cearta niciodata. Ele incearca sa se inteleaga una pe cealalta, sa isi resolve problemele.Da, varsta nu-ti da calitatea de adult.Exista multi “adulti” cu care nu te poti intelege.Ei sunt blocati in ei, nu s-au maturizat.

Cine incearca sa se inalte in iubire nu mai cade, caci inaltarea presupune un efort personal, iar iubirea nascuta din acest efort poate fi controlata, fiindca este creatia ta.Caderea in iubire nu presupune nici un efort.

Cand cazi in iubire, ceva se rupe. De aceea, cu cat aceasta iubire dispare mai repede, cu atat mai bine. In caz contrar, risti sa fii prins in o mie si una de capcane. Din cauza lor este atat de dificil sa te desparti mai tarziu de fostul partener de cuplu.

Cand cazi in iubire, nu iti mai pui intrebari. Atunci cand te indragostesti nu par sa existe probleme, dar cand incerci sa te desparti, toate experimentele prin care ai trecut in timpul lunilor si anilor in care ati stat impreuna – si care la vremea respective au reprezentat un mare dar din partea naturii – devin niste obstacole.

Voi va faceti tot felul de promisiuni… Nu se pune problema ca ati mintit sau ca ati incercat in mod constient sa va inselati. In momentele de iubire aceste promisiuni par sa vina direct din inima voastra, dar cand aceste momente dispar… si este obligatoriu sa dispara, caci povestea dumneavostra de iubire a fost o cadere, si nimeni nu poate ramane in aceasta stare o vesnicie. Cineva trebuie sa se ridice din nou. In momentul in care despartirea se apropie, toate aceste promisiuni devin niste obstacole.

Inaltarea in iubire este un proces spiritual.

Caderea in iubire este un proces biologic.

Biologia este oarba. De aceea se spune ca iubirea este oarba. Iubirea de care vorbesc eu nu este insa oarba si poate fi cu usurinta practicata de oricine. Nu trebuie decat un mic efort…

Iubirea trebuie sa se nasca din tacere, din luciditate, din meditatie. Ea nu inlantuie niciodata. Cum ar putea crea iubirea niste catuse pentru persoana iubita? Dimpotriva, ea confera libertate din ce in ce mai mare. Cu cat iubirea devine mai puternica, cu atat mai mare devine aceasta stare de libertate; cu cat mai mult accepti persoana partenerului asa cum este. Nu mai incerci sa schimbi aceasta persoana, te schimbi pe tine si ea te va insoti.

Una din cele mai dramatice probleme ale lumii in care traim se datoreaza faptului ca indragostitii incearca sa schimbe persoana pe care o iubesc. Ei nu inteleg ca daca aceasta se va schimba, iubirea lor va disparea, caci ei s-au indragostit de ea asa cum arata acum, nu intr-o alta ipostaza.

Inaltarea in iubire iti permite sa intelegi ca fiecare are dreptul la propriul sau teritoriu, pe care tu nu ai dreptul sa-l incalci. Daca iubirea echivaleaza cu libertatea, necesitatea despartirii dispare. Ideea separatiei apare numai atunci cand vezi ca te transformi intr-un sclav, caci nimanui nu-i place sclavia.

Dar voi nu ma intrebati ce trebuie sa faceti atunci cand va aflati pe fundul gropii pentru a iesi afara din ea. Un lucru este cert: eu nu am de gand sa intru in groapa alaturi de voi pentru a va ajuta sa iesiti de acolo! Din aceasta perspectiva, va trebui sa va descurcati singuri. Daca as intra sa va ajut, voi doi ati iesi, iar eu as ramane pe fundul gropii! Iar eu nu cunosc pe nimeni pe care sa-l intreb: “bine, dar eu cum ies de aici?”

De altfel, eu nu am acceptat niciodata sfaturile pe care nu le-am cerut personal. Sfaturile sunt sigurul lucru pe care toata lumea se grabeste sa-l ofere pe gratis, dar nimenu nu-si da osteneala sa le urmeze. De ce ar face-o? Sfaturile pe care nu le-ai cerut nu pot fi prea intelepte.

Un om intelept nu incearca niciodata sa isi impuna ideile in fata altor persone. Daca cineva il intreaba, el isi spune parerea. Nimeni nu este insa obligat sa o urmeze. Nu este ceva care “trebuie” facut.

De aceea, tot ce va pot spune este ca v-ati oferit pana acum unul altuia numeroase momente frumoase, de neuitat. Uitati tot ce v-ati promis reciproc. Acele lucruri au fost adevarate la vremea cand au fost rostite, dar timpul le-a schimbat. Dumneavostra insiva v-ati schimbat. Va aflati amandoi la o intersectie, gata sa o apucati in directii diferite. Poate ca nu va veti mai intalni niciodata. De aceea, despartiti-va intr-o maniera cat mai nobila. Daca veti intelege ca despartirea este absolut necesara, indiferent de maniera in care se va produce, atunci de ce sa nu o faceti cu gratie?

Ati putea trai in amintirea celuilalt, la fel cum si el ar putea trai in amintirea dumneavoastra. Intr-un fel, momentele traite impreuna vor continua sa se imbogateasca de-a pururi. Dar pentru asta, va trebui sa va despartiti frumos.

Acest lucru nici macar nu este dificil, daca ati inteles ce este iubirea – care este un fenomen intr-adevar dificil. V-ati indragostit fara sa va ganditi, dar ati inteles foarte rapid ca iubirea a disparut. Acceptati acest adevar si nu va invinovatiti reciproc, caci nimeni nu este responsabil. Ajutati-va unul pe celalalt si despartiti-va prieteni.

Atunci cand se despart, fostii iubiti devin de multe ori dusmani. Ciudat mod de a-ti arata recunostinta. Cei doi ar trebui sa ramana prieteni. Cand iubirea se transforma in prietenie, sentimentele de vinovatie dispar, la fel ca si senzatia ca ai fost inselat, exploatat. In realitate, nu se pune problema de exploatare. Pur si simplu, ati fost orbit de energia biologica.

Eu vorbesc de alt tip de iubire. Aceasta nu se incheie intr-o relatie de prietenie, ci incepe printr-o asemenea relatie. Ea incepe in tacere, in luciditate. Aceasta iubire este propria voastra creatie, deci nu este oarba. O asemenea iubire poate dura de-a pururi, devenind din ce in ce mai profunda.

Sensibilitatea ei este imensa. Cel care practica acest tip de iubire simte nevoia partenerului inainte ca acesta sa inceapa sa vorbeasca. Am cunoscut personal cateva cupluri(un nr. foarte mic ce-i drept) care nu au cazut in iubire, ci s-au inaltat pe aripile ei. Cel mai miraculous aspect mi s-a parut faptul ca acesti oameni nu mai trebuia sa isi vorbeasca. Daca barbatului ii era sete, iubita ii aducea apa, fara ca el sa ceara acest lucru. Totul se desfasura prin sincronicitate, telepatie. Daca persoanei iubite ii era sete, la fel trebuie sa-ti fie si tie. Transferul de idei si senzatii se produce instantaneu. Cuvintele nu mai sunt necesare. Jocul energiilor este direct; nu mai are nevoie de limbaj.

O asemenea iubire nu asteapta nimic de la celalalt. Ea ii este recunoscatoare ca acesta accepta ce are ea de oferit. Nu se simte amenintata, pur si simplu pentru ca nu exista nici o amenintare la adresa ei.Intr-o asemenea iubire, sexul se poate intampla sa apara spontan, dar apoi va disparea cu lunile, iar in final va disparea cu totul. De altfel, chiar si atunci cand se produce, el nu mai are nimic sexual. Este doar o maniera de a fi impreuna, de a fuziona cu celalalt,un effort de a atinge profunzimea celuilalt. Sexualitatea nu mai are nimic de-a face cu reproducerea biologica.

Cei doi iubiti inteleg treptat ca in timpul actului amoros nu fuzioneaza decat trupurile lor. De aceea, incetul cu incetul, sexul dispare din viata lor, iar intre ei incepe sa se produca un alt tip de intalnire, la nivelul energiilor. O simpla tinere de maini poate insemna mai mult decat orice orgasm, caci este suficienta pentru ca energiile lor sa fuzioneze.

Orgasmul sexual este un act fizic. El se refera la nivelul cel mai de jos. De aceea, gresiti daca il numiti iubire. Iubirea este un cuvant atat de frumos. Atunci cand spuneti: “m-am indragostit (am cazut in iubire)”, voi ii dati o conotatie atat de urata. Macar rostiti adevarul. Spuneti: “am cazut in sex”. Iubirea nu poate decat sa te ridice. Niciodata nu iti pune piedica.

Dar mai intai de toate va trebui sa iesiti din groapa. Ajutati-va unul pe celalalt. Biologia nu va va ajuta prea mult in aceasta directie. Incercati mai degraba sa fiti umani. Intelegeti ca iubirea care v-a unit candva, nu mai exista. Ochii vi s-au deschis in sfarsit. Nu incercati sa-l amagiti pe celalalt ca inca il mai iubiti,ca mai simtiti ceva pentru el, dar ce puteti face?… Acest comportament impocrit nu foloseste la nimic. Spuneti-i direct: “sentimentele pe care le aveam pentru tine au disparut. Imi par sincer rau. Mi-as fi dorit sa continui sa te iubesc, dar aceste sentimente, au disparut. Stiu foarte bine ca nici tu nu ma mai iubesti”. De indata ce ati inteles amandoi acest lucru, ajutati-va unul pe celalalt, ca doi oameni adevarati, sa iesiti afara din groapa.

Atat timp cat va veti ajuta reciproc, nu vor fi probleme. Din pacate, in asemenea cazuri fiecare doreste sa iasa el primul din groapa, fara sa-I pese ce va face celalalt. Mai rau, fiecare il trage pe celalalt in jos, incercand sa profite de el. Explicatia este simpla: teama. Vechea iubire a disparut, dar noul nu a aparut inca. Nimic nou nu se poate petrece intr-o groapa. Mai intai de toate trebuie sa iesi afara din ea. De aceea, exista aceasta teama de necunoscut. Trecutul a fost atat de frumos incat ai dori sa-l repeti. Incerci chiar sa fortezi acest lucru; celalalt incearca si el. Dar aceste lucruri nu pot fi controlate.Voi n-ati creat iubire, ati creat sex.Incepem sa vorbim despre iubire cand suntem in afara dependentelor.Ura, minciuna,certurile,ranchiuna, nu au nicio legatura cu iubirea.

O iubire fortata nu are nimic de-a face cu iubirea. Ce fel de sarut poate fi acela dat sub amenintarea cutitului? Buzele se pot atinge, dar privirile sunt atintite asupra lamei cutitului… O iubire fortata nu poate fi numita iubire. Si amandoi stiti foarte bine ce este iubirea, caci ati avut parte de ea, fie si numai pentru cateva momente. De aceea, nu va veti putea amagi reciproc. Ajutati-va unul pe celalalt sa iesiti din groapa si despartiti-va frumos. Iar data viitoare incercati sa nu mai cadeti, ci sa va ridicati. Nu va mai lasati dominati factorul biologic. Ascultati de vocea constiintei.”

Am gasit un blogpost despre iubire. E real!

L-am gasit AICI:


Ceea ce eu am experimentat este real, este cat se poate de real si numai ceea ce este real, este si adevarat! Iubirea nu este ceea ce multi cred ca ea ar fi.









“Iubirea care provine din minte este intotdeauna iubireura. Nu este vorba de doua cuvinte; este vorba intotdeauna de un singur cuvint: “iubireura”; intre ele nu exista nici o linie despartitoare. Iubirea provenita din inima este intotdeauna dincolo de dualitate…




Fiecare cauta acea iubire care depaseste dragostea si ura; din nefericire, cautarea are loc prin intermediul mintii, si acest fapt genereaza nefericire. Toti indragostitii simt esecul, deceptia, tradarea, insa nici unul nu considera ca este vina lui.




In realitate, instrumentul pe care il folositi nu este potrivit. Este ca si cum cineva si-ar folosi ochii pentru a asculta muzica, realizind faptul ca astfel nu poate percepe nici un sunet. Insa ochii nu sunt facuti pentru a asculta, dupa cum urechile nu sunt facute pentru a vedea. Mintea este foarte practica, ea este un mecanism care calculeaza; mintea nu are nimic in comun cu iubirea.




Iubirea va fi un haos, ea va rasturna totul. Inima nu are nimic in comun cu lucrurile practice, ea este mereu in vacanta. Ea poate iubi, si poate face acest lucru fara sa transforme iubirea in ura; ea nu este otravita de ura. Fiecare este in cautarea iubirii, insa instrumentul prin intermediul caruia se realizeaza cautarea nu este potrivit; si de aici – esecul. Iar oamenii, vazind ca iubirea aduce cu ea numai ura, se inchid in ei insisi, zicind: “Iubirea este o prostie”. Construiesc un zid solid pentru a se apara impotriva iubirii. Facand insa acest lucru, vor fi lipsiti de cele mai mari bucurii ale vietii, vor fi lipsiti de tot ceea ce este cu adevarat valoros…





Pentru a intelege iubirea, trebuie in primul rand sa fiti plini de iubire; numai atunci puteti intelege iubirea. Milioane de oameni sufera: ei doresc sa fie iubiti, insa nu stiu cum sa iubeasca. Iar iubirea nu poate exista ca un monolog; ea este un dialog, un dialog armonios. Nu ceea ce vi se ofera va multumeste; satisfactia provine din ceea ce daruiti voi celorlalti.




Nu puteti fi multumiti daca sunteti cersetori, multumirea apare numai daca sunteti regi. Iar atunci cind daruiti iubire, deveniti un rege. Puteti darui atit de mult – este inepuizabil; cu cit daruiti mai mult, cu atit iubirea voastra devine mai rafinata, mai subtila, mai nuantata. In momentul in care intelegeti ce este iubirea, in clipa in care experimentati iubirea, deveniti iubirea insasi.




Atunci in voi nu mai exista nici dorinta de a fi iubiti, nici dorinta de a iubi; faptul de a iubi va deveni felul vostru firesc de a fi, la fel de natural ca si respiratia. Nu puteti face nimic altceva; veti fi – pur si simplu – plini de iubire. Daca iubirea voastra nu va gasi ecou, nu va simtiti raniti.




Motivul este urmatorul: numai persoana care a devenit ea insasi iubirea, poate iubi. Puteti darui numai ceea ce aveti deja.




Nu are rost sa cerem iubire unor oameni care nu au cunoscut iubirea in viata lor, care nu au ajuns la sursa intregii lor fiintari, care nu au cunoscut iubirea in toata stralucirea ei… Cum ar putea sa iubeasca acesti oameni? Ei pot numai sa simuleze… S-ar putea chiar sa creada in mod sincer ca va iubesc.




Insa, mai devreme sau mai tirziu, isi vor da seama ca este numai o pretentie, ca este numai un rol, o ipocrizie. Poate ca nu intentioneaza sa va insele, insa ce pot face aceste persoane? Voi cereti sa fiti iubiti, iar celalalt cere, la rindul lui, acelasi lucru.




Fiecare presupune ca partenerul este obligat sa iubeasca, si fiecare incearca din rasputeri sa o faca. Aceasta este o idee fixa, insa o asemenea idee nu duce la nimic. Ambii parteneri vor descoperi acest lucru, si fiecare il va reprosa celuilalt, plingindu-se ca ceva nu este in regula. De la bun inceput ei sunt de fapt niste cersetori, iar mainile lor, intinse catre celalalt pentru a cere, pentru a ruga, ramin goale.





Cei care au gasit sursa iubirii in ei insisi nu mai au nevoie sa fie iubiti; in ciuda acestui fapt, vor fi iubiti. Ei vor iubi pur si simplu pentru ca au prea multa iubire, la fel ca un nor care vrea sa-si reverse ploaia, ca o floare care vrea sa-si imprastie parfumul, fara dorinta de a primi ceva in schimb.




Rasplata iubirii este iubirea insasi si nu faptul de a primi iubire. Acesta este unul din misterele vietii: atunci cind o persoana este rasplatita prin insasi iubirea pe care o raspindeste in jurul ei, multi oameni o vor iubi; fiind in contact cu ea, toate aceste fiinte vor gasi treptat-treptat sursa iubirii in interiorul lor. Ele pot fi in legatura cu o fiinta care isi raspindeste iubirea fara sa ceara nimic in schimb. Si cu cit aceasta fiinta impartaseste si raspindeste mai mult iubirea sa, cu atit iubirea este mai mare.“