"
O alta functie a educatiei este de a crea valori noi. A ne margini sa varam in mintea copilului valori stabilite inseamna a-l conforma unui ideal, a-l conditiona, fara a trezi inteligenta lui.Educatia este strans legata de actuala criza mondiala, iar educatorul care percepe cauzele acestui haos universal ar trebui sa se intrebe cum sa trezeasca inteligenta celor tineri, ajutand astfel noile generatii sa limiteze conflictele si dezastrele.
Educatorul trebuie sa ofere intreaga sa gandire, toata grija si afectiunea sa pentru crearea unui mediu potrivit si pentru dezvoltarea intelegerii, astfel incat indivizii, atingand maturitatea, sa poata aborda cu inteligenta problemele care se vor ivi in fata lor.
Dar in perspectiva acestei actiuni, educatorul trebuie sa se inteleaga pe sine insusi, in loc sa se bazeze pe ideologii, pe sisteme, pe credinte.
Sa incetam sa ne mai gandim la sisteme si idealuri. Sa ne ocupam de lucruri asa cum sunt ele.
Caci aceasta considerare a ceea ce este trezeste inteligenta; si inteligenta educatorului este cu mult mai importanta decat cunoasterea unei metode de educatie.Pentru cel ce aplica o metoda, chiar daca aceasta a fost pusa la punct de o persoana inteligenta si chibzuita, metoda devine importanta, iar copilul nu mai are importanta decat in raport cu ea.Copiii sunt masurati si clasificati si in cele din urma instruiti dupa un cod. Procedeul acesta poate fi comod pentru educator, insa nici aplicarea unui sistem, nici tirania opiniei si a eruditiei nu pot crea fiinte umane depline.
EDUCATIA in adevaratul sens al cuvantului consta in a intelege copilul asa cum este el, fara a-i impune idealul a ceea ce credem noi ca el ar trebui sa fie. A-l inchide pe copil in cadrul unui ideal, inseamna a-l incuraja sa se conformeze, ceea ce naste FRICA si produce in el un vesnic conflict intre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie. Iar toate conflictele interioare se manifesta in exterior in societate.Orice ideal este o veritabila bariera pentru intelegerea pe care am putea-o avea despre copil si pentru aceea pe care ar putea-o avea el insusi despre sine.Parintii care doresc cu adevarat sa-si inteleaga copilul, nu-l privesc prin ecranul unui ideal. Ei il iubesc, il observa, studiaza inclinatiile lui, tendintele lui, caracterul lui, particularitatile lui.
Numai parintii care nu-si iubesc copilul ii impun un ideal, caci atunci ambitia lor se sforteaza sa se implineasca in el, dorind ca el sa devina una sau alta.
Dar daca iubesti, nu idealul, ci copilul, atunci exista posibilitatea de a-l ajuta sa se inteleaga pe sine asa cum este.Daca de pilda, copilul este mincinos, la ce bun sa-i pui in fata idealul adevarului? Trebuie insa descoperite motivele pentru care minte. Pentru a ajuta copilul, trebuie sa-i consacri timpul necesar pentru a-l studia si observa.
Si asta cere rabdare, iubire statornica. Dar cand n-ai nici iubire, nici intelegere, constrangi copilul sa se fixeze intr-un anumit fel de a fi, pe care-l numim idealul. Un ideal este deci o evadare comoda: educatorul care are un ideal este incapabil sa-si inteleaga elevii si sa-i calauzeasca inteligent, caci pentru el, idealul viitor, ceea ce ar trebui sa fie, este cu mult mai important decat copilul prezent.
Urmarirea unui ideal exclude iubirea, iar fara iubire nici o problema omeneasca nu poate fi rezolvata.
Educatorul bun este acela care nu se ataseaza de o metoda, ci care studiaza fiecare elev in parte.
In raporturile noastre cu copiii si adolescentii, nu avem de-a face cu mecanisme care pot fi reparate rapid, ci cu fiinte vii, impresionabile, schimbatoare, simtitoare, tematoare, afectuoase.
Si pentru a ne ocupa de ele, trebuie sa avem o mare intelegere, puterea rabdarii si a dragostei. Cand acestea ne lipsesc, noi recurgem la remedii usoare si rapide, nadajduind sa obtinem rezultate miraculoase si automate.
Daca suntem neatenti, mecanizati in comportamentul si in actiunile noastre, ne retragem de la orice chemare ce ne deranjeaza si careia nu-i putem raspunde prin automatisme. Or, aici se afla una dintre cele mai mari dificultati in educatie ale educatiei.
Copilul este deopotriva rezultatul trecutului si al prezentului. Deci el este deja conditionat. Daca ii transmitem fundamentul conditionarii noastre, noi perpetuam in acelasi timp conditionarea sa si a noastra.
Nu poate exista transformare radicala decat atunci cand intelegem conditionarea noastra si ne eliberam de ea.
A purta discutii despre educatie in timp ce noi insine suntem conditionati, este ceva cu totul zadarnic.
Cand copiii sunt mici, fireste ca noi trebuie sa-i ocrotim de pericolele materiale si sa evitam ca ei sa se simta fizic intr-o stare de nesiguranta. Dar din nenorocire, nu ne oprim aici. Noi vrem sa modelam felul lor de a simti si de a gandi, vrem sa-i modelam dupa nazuintele si intentiile noastre.
Cautam sa ne implinim pe noi in copiii nostri, sa ne perpetuam prin intermediul lor.
Construim ziduri in jurul lor, ii conditionam prin credintele noastre, prin ideologiile noastre, prin fricile si sperantele noastre.
Iar pe urma plangem si ne rugam atunci cand sunt ucisi sau mutilati in razboaie sau cand experientele vietii ii fac sa sufere.
Aceste experiente ale vietii, care ii vor face sa sufere pe copiii nostri prost pregatiti sa le primeasca, nu-i vor invata libertatea ci, dimpotriva, vor intari vointa lor egocentrica.
Eul este facut dintr-o serie de reactii de aparare si de expansiune, iar dezvoltarea lui se afla totdeauna continuta in propriile lui proiectii si in identificarile care ii sunt agreabile.
Cata vreme traducem experienta in termeni egocentrici, in "EU" si "AL MEU", cata vreme eul, ego-ul se mentine cu ajutorul reactiilor sale, experienta nu poate fi libera de conflicte, de confuzie si de durere.
Libertatea se iveste doar cand este inteles procesul eului, al subiectului care indura experienta. Doar cand eul, cu reactiile sale acumulate, nu mai este subiectul care indura experienta, aceasta din urma capata o semnificatie cu totul diferita si devine creatie.Daca vrem sa ajutam copilul sa se elibereze de modurile de manifestare ale eului, care produc atata suferinta, fiecare dintre noi trebuie sa inceapa a-si modifica profund atitudinea si relatiile sale cu copilul. Prin gandirea si comportarea lor, parintii si educatorii pot ajuta copilul sa se elibereze, si sa se dezvolte in iubire si omenie. Educatia, asa cum este ea practicata in prezent, nu incurajeaza in nici un fel intelegerea tendintelor ereditare si ale influentei mediului ce conditioneaza inima si mintea si intretin frica.
Prin urmare, ea nu ne ajuta sa razbim printre aceste conditionari si sa scoatem la lumina fiinte omenesti integrale. Orice forma de educatie care se ocupa numai de o parte a omului si nicidecum de omul intreg, duce inevitabil la noi conflicte si la suferinte mai mari. Numai in libertate, in adevaratul inteles al cuvantului, pot inflori dragostea si omenia; si numai o educatie intemeiata pe cunoasterea de sine poate oferi aceasta libertate. Nici adaptarea perfecta la societatea actuala, nici promisiunea unei utopii nu pot da individului viziunea interioara care ii este necesara pentru a iesi din starea de conflict. -voi continua maine-
