Teama te face mic şi ne-nsemnat,
de-ai fi tu, cel mai mare om de stat!
te împresoară şi-ţi încinge inima
cu-n cerc de fier - metal inferior
şi nu-ţi mai lasă sentimentele să curgă liber;
te umple de rugină şi te seacă,
de nu te mai înduri, a dărui cuiva vre un căuş de apă.
îţi închide ca-n cuşcă, libertatea - care-ţi este dată
şi dreptul de-a alege...
E teama subtilă a îndrăgostitului că-şi pierde cucerirea;
E teama carieristului că nu-şi va mai atinge fericirea;
E teama artistului că ar putea fi fluierat, şi că
nu smulge-aplauze, sau că-i doar ignorat;
E teama tuturor! că nu e agreat,
că nu-şi primeşte doza, de falsă afecţiune
cu care lumea l-a-nvăţat.
Ce-aştepţi de fapt? de ce ţi-e teamă?
Dacă tu inima-ţi pui în tot ce faci,
de ce ţi-e teamă?...Că nu placi?
Orice ai face - punându-ţi sufletul în adevăr,
Este sublim! un act perfect, chiar demn de-nvidiat!
nu trebuie mai mult, de alţii-apreciat!
Iar tu, te afli în faţa mulţimii tremurând imperceptibil...
şi iubirea de la, şi pentru oameni, fuge de la tine,
fiindcă nu poţi fi credibil...
De ce ţi-e teamă? chiar huiduit de-ai fi!
Nu care cumva, ţi-e teamă c-ai putea muri?
Că măştile în care lumea băgatu-te-a forţat,
Vor cade moarte şi vei rămâne, un om foarte curat?
Nu te mai amăgi... că teama nu îţi vine de altundeva
şi nu mai muta vina, că te-nspăimânt-altcineva;
Chiar tu eşti teama, recunoaşte-n clipa asta!
ca-n veci, putere să nu mai aibă-asupra ta! Şi basta...
am scris-o pentru Daniel Iancu...dar eliberarea de teama este necesara oricarui om, pentru a deveni o fiinta umana.
Se afișează postările cu eticheta frica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta frica. Afișați toate postările
luni, 12 iulie 2010
joi, 24 iunie 2010
Frica
Unii spun ca exista doar doua lucruri pe lume: Dumnezeu si frica. Iubirea si frica sunt unicele lucruri. Cunosc pe cineva care mi-a declarat ca nu doreste sa mai iubeasca, fiindca nu doreste sa mai sufere; daca iubirea nu este optiunea sa, nu ii mai ramane decat frica. Categoric este o persoana chinuita...chinuita rau de tot.
"Exista doar un singur lucru rau in lume: frica. Si exista doar un singur bine in lume: iubirea. Cateodata este denumita in alte feluri. Cateodata i se spune fericire sau libertate, sau pace ori bucurie, sau Dumnezeu, ori altfel. Dar eticheta nu conteaza cu adevarat. Si nu exista un singur rau in lume pe care sa nu-l poti asocia cu teama. Nici unul.
Ignoranta si frica, ignoranta cauzata de frica, de aici vine tot raul, de aici vine furia care genereaza violenta. Persoana care este incapabila de violenta este persoana care nu cunoaste frica. Devii furios doar atunci cand iti este teama.
Gandeste-te cand ai fost furios ultima data. Hai, gandeste-te. Aminteste-ti de ultima oara cand te-ai infuriat si cauta frica din spatele maniei. Ce te-ai temut ca pierzi? Ce ti-a fost teama ca ti-ar putea fi luat? De acolo vine mania.
Gandeste-te la cineva plin de manie, cineva de care poate ti-e frica. Vezi cat este de inspaimantat? Este speriat, cu adevarat inspaimantat.. Ii este atat de teama, pentru ca altfel, n-ar fi furios. In cele din urma exista doar doua lucruri: iubire si frica."
joi, 20 mai 2010
Sfarsitul fricii (2nd)
"Ne este teama de moarte, adica de un eveniment care se va petrece maine
Este frica produsul gandirii? Daca este, inseamna ca frica este veche, caci gandirea care a produs-o este intotdeauna veche.
Asa cum am mai spus, nu exista gandire noua: daca o recunoastem, e tocmai pentru ca ea este veche. Ceea ce ne infricoseaza este repetarea vechiului – gandul despre “ceea ce a fost” proiectandu-se in viitor.
Prin urmare, gandirea este in intregime raspunzatoare de frica.
Ca asa stau lucrurile, puteti verifica singuri. Atunci cand va confruntati cu ceva imediat, nu exista nici un fel de teama; numai cand intervine gandirea apare si frica.
De aici se naste intrebarea fireasca: “Este oare cu putinta sa traim in prezent in mod complet, total? “ Caci numai in acest fel vom putea invinge frica.
Insa pentru a intelege acest lucru trebuie sa intelegem intreaga structura a gandirii, a memoriei, a timpului, si aceasta nu doar intelectual, nu doar verbal, ci in deplin adevar, cu inima noastra, cu mintea noastra, cu toata fiinta noastra. Numai asa ne vom elibera de frica; numai cand vom fi pe deplin liberi de frica, ne vom putea servi de gandire.
Gandirea, ca si memoria, este absolut necesara ca sa ne putem duce traiul zilnic. Este singurul instrument pe care-l avem pentru a comunica, pentru a actiona, pentru a munci. Gandirea este o reactie a memoriei, a memoriei care se acumuleaza prin experiente, cunostinte, traditii, timp.
Noi reactionam in functie de fundalul creat de memorie, iar aceasta reactie este gandirea. Gandirea este esentiala la anumite niveluri, dar atunci cand se proiecteaza psihologic ca viitor si ca trecut, producand frica si placerea, ea face ca mintea sa devina obtuza si, prin forta lucrurilor, inactiva.
Asa ca ma intreb: “De ce , de ce, de ce ma gandesc la viitor si la trecut in termeni de placere si de durere, stiind ca o astfel de gandire da nastere la frica? Nu este posibil ca psihologic, gandirea sa se opreasca, fiindca astfel frica nu se va sfarsi nicicand?
Una din functiile gandirii este de a fi ocupata tot timpul cu ceva. Ceea ce dorim, in general, este de a ne gandi in permanenta la ceva, astfel incat sa fim impiedicati sa ne vedem pe noi insine asa cum suntem in realitate. Ne este teama de golul din noi. Ne este teama sa privim la fricile noastre.
La nivelul superior al constiintei noastre noi le cunoastem, dar oare le pot percepe straturile cele mai profunde ale constiintei noastre? Si cum va trebui sa procedam pentru a descoperi fricile ascunse, tainice? Oare putem imparti in mod real fricile in constiente si inconstiente?
Aceasta chestiune este foarte importanta. Specialistii, psihologii, psihanalistii le clasifica astfel in straturi de adancimi diferite, dar daca va bizuiti pe ceea ce spun ei, sau pe ceea ce spun eu, nu veti intelege decat teorii, dogme, cunostinte si in nici un caz nu veti ajunge la cunoasterea de sine.
Este imposibil sa ajungi sa te cunosti dupa ceea ce spune Freud, sau Jung, sau dupa ceea ce spun eu.
Teoriile altora n-au nici un fel de importanta. Pe noi insine trebuie sa ne intrebam daca frica poate fi impartita in constienta si inconstienta, sau daca ea este un fapt indivizibil ce imbraca forme diferite.
Oricare dintre noi are in permanenta o singura dorinta. Existam numai noi insine si, in fiecare, dorinta. Obiectele se schimba, dorinta ramane mereu aceeasi. Poate ca la fel se intampla si cu frica. Ne este frica de tot soiul de lucruri, dar frica este una singura.
Cand ne dam seama de acest lucru, inseamna ca am inlaturat complet problema subconstientului si in felul acesta i-am frustrat pe psihologi si pe psihanalisti de obiectul cercetarii lor.
Cand intelegem ca frica este o singura si unica miscare care se exprima in feluri diferite, si cand vedem mai degraba aceasta miscare decat obiectul spre care ea se indreapta, atunci ne confruntam cu o problema imensa: cum sa o privim fara ca fragmentarea constiintei noastre, pe care am cultivat-o atat de bine, sa intervina?
Nu exista in noi decat o singura frica – totala - dar cum am putea noi, obisnuiti fiind cu o gandire compartimentata, sa avem imaginea ansamblului? Este posibil acest lucru?
Intrucat am dus o existenta faramitata, noi nu suntem in stare sa vedem frica totala, caci procesul acestei masinarii care este gandirea , consta in a fragmenta totul. Eu va iubesc, va urasc, sunteti prietenul meu, sunteti dusmanul meu; am ciudateniile mele particulare si inclinatiile mele, slujba mea, situatia mea, prestigiul meu, sotia mea, copilul meu, tara mea; exista tara mea si tara ta, Dumnezeul meu si Dumnezeul tau...toate acestea sunt fragmentari ale gandirii.
Si aceasta gandire este cea care, cautand sa vada starea totala a fricii, o reduce la franturi. Intelegem prin urmare, ca aceasta frica totala nu poate fi privita decat atunci cand miscarea gandirii se opreste.
Puteti sa observati frica fara a inceta sa trageti vreo concluzie, fara vreun amestec al cunostintelor pe care le-ati acumulat cu privire la ea?
Daca nu puteti, inseamna ca ceea ce observati este trecutul, nu frica; daca puteti, inseamna ca observati frica pentru intaia oara fara amestecul trecutului.
Acest lucru se produce numai cand mintea este foarte linistita, tot asa cum nu puteti asculta un interlocutor decat atunci cand mintea voastra nu palavrageste, purtand un dialog cu ea insasi despre nelinistile si problemele personale.
Puteti privi la frica voastra fara a incerca s-o dizolvati, fara a incerca sa-i faceti fata cu contrariul ei, curajul?
Sa o priviti cu adevarat fara a incerca sa fugiti de ea? Cand spuneti: “Trebuie s-o stapanesc, trebuie sa scap de ea, trebuie sa o inteleg”, nu faceti altceva decat sa incercati sa va debarasati de ea.
Putem sa observam cu o minte destul de linistita un nor sau un copac, sau curgerea unui rau, fiindca ele nu sunt prea importante pentru noi, insa a ne observa pe noi insine este cu mult mai greu, caci cerintele noastre sunt de ordin practic, iar reactiile noastre sunt imediate!
Atunci cand ne aflam in contact direct cu frica sau cu disperarea, cu singuratatea sau cu gelozia, sau cu vreo alta stare mizerabila a mintii, putem oare sa o privim suficient de complet incat mintea noastra sa se linisteasca si sa ne permita sa vedem?
Putem noi sa percepem frica in totalitatea ei, si nu doar diferitele sale aspecte, nu doar subiectele fricii noastre? Daca vom privi numai la amanuntele fricii, nu vom ajunge niciodata la miezul problemei, care consta in a invata sa traim cu frica.
A trai cu ceva atat de viu cum este frica, cere o minte si o inima extrem de subtile, care sa nu traga nici o concluzie despre frica, si care, in consecinta, sa poata urmari fiecare miscare a fricii.
Daca, in acel moment, o observati si traiti cu ea – si pentru aceasta nu este nevoie de o zi intreaga, caci intr-un minut sau intr-o secunda se poate cunoaste intreaga sa natura – daca traiti cu ea atat de complet, atunci ajungeti inevitabil sa va intrebati:
“Cine este entitatea care traieste cu frica? Cine este cel care o observa, care pandeste miscarile diferitelor sale forme, care este complet constient de ceea ce inseamna frica in esenta sa? Este oare observatorul o entitate moarta, o fiinta statica, care a adunat o serie de cunostinte si de informatii despre sine insusi?
Ce veti raspunde la aceasta intrebare? Este oare observatorul o entitate moarta care incearca sa observe un lucru viu, sau o fiinta vie, care observa o viata in miscare?
Caci in cel care observa exista doua stari. Observatorul este suma tuturor experientelor sale despre frica; el este, asadar, separat de acel ceva pe care il numeste frica, intre el si frica exista un spatiu. Fie ca el incearca sa infrunte frica pentru a o stapani, fie ca incearca sa fuga de ea, are loc intotdeauna o batalie, adica o risipa de energie!
Observandu-l, veti invata ca observatorul este doar un pachet de idei si de amintiri, fara valoare sau substanta; si torusi frica fiind un fapt real, actual, n-o veti putea niciodata intelege cu ajutorul unei abstractii.
Observatorul care spune: “Mi-e frica”, este oare ceva diferit de frica, adica de lucrul pe care il observa?
Frica este el insusi.
Cand se intelege acest lucru, nu mai exista nici un fel de risipa de energie in efortul de a scapa de frica, iar spatiul dintre observator si frica dispare cu desavarsire.
Cand va dati seama ca sunteti o parte integranta a fricii, ca, in realitate, sunteti frica insasi, nu va trebui sa mai faceti nimic cu privire la ea, caci frica va disparea odata pentru totdeauna."
Sfarsitul fricii (1st )
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
Nichita Stanescu - Testament
Preocuparea de sine
Nesatul dupa o situatie
Temerile si frica totala
Fragmentarea gandirii
Sfarsitul fricii
"Inainte de a merge mai departe, as dori sa va intreb: care este interesul dumneavoastra fundamental si permanent in viata?
Inlaturand toate raspunsurile ocolite si ocupandu-va de aceasta chestiune in mod direct si cinstit, ce veti raspunde?
Stiti oare ca centrul nostru de interes suntem noi insine?
Oricum, asa vor raspunde cei mai multi dintre noi, daca vor raspunde cu sinceritate. Ma intereseaza progresul meu, slujba mea, familia mea, micul colt in care traiesc, dobandirea unei situatii mai bune, mai mult prestigiu, mai multa putere, mai multa stapanire asupra celorlalti etc.
Cred ca este logic, nu-i asa, sa se admita ca ceea ce ne intereseaza in primul rand este: “Eu mai intai.”
Unii ar putea sa spuna ca acesta este un lucru rau si ca n-ar trebui sa ne interesam in primul rand de noi insine. Dar ce alt rau ar putea fi in asta, decat faptul ca o recunoastem doar arareori cu deplina sinceritate? Caci daca o facem suntem mai curand rusinati.
Dar asa stau lucrurile – fiecare este in mod fundamental interesat de sine insusi, chiar daca din diferite motive, ideologice sau traditionale, gandim ca este rau.
Dar ceea ce gandim nu schimba cu nimic lucrurile: la ce foloseste sa introducem aceasta notiune de rau? Nu este decat o idee, un concept. Ceea ce conteaza ca “fapt” este ca suntem fundamental si permanent interesati de noi insine.
Mi-ati putea spune ca exista o mai mare satisfactie in a ajuta pe altcineva decat a te gandi la tine insuti. Care este insa deosebirea?
A-i ajuta pe semenii nostri este tot o preocupare de sine. Daca a-i ajuta pe altii va produce o mai mare satisfactie, este pentru ca de fapt, va intereseaza ceea ce va poate da cea mai mare satisfactie.
De ce sa introducem aici un concept ideologic? De ce aceasta gandire dubla? De ce nu va spuneti cinstit ca ceea ce doriti in realitate este sa fiti satisfacuti, fie prin erotism, fie prin compasiune, fie devenind un mare sfant, un om de stiinta sau un politician?
Este intotdeauna acelasi proces, nu-i asa?
SATISFACTIA, acesta este lucrul pe care il dorim, in toate felurile, subtile sau vadite.
Cand spunem ca dorim “eliberarea”, o facem pentru ca gandim ca este vorba de o stare de deplina si minunata satisfactie, iar satisfactia ultima este, fara nici o indoiala, ideea ridicola a “realizarii” personale.
Ceea ce cautam in realitate este o satisfactie in care sa nu existe nimic care ne-ar putea nemultumi.
Cei mai multi oameni tanjesc sa-si faca o situatie in societate, temandu-se ca altfel ar putea fi considerati niste neimpliniti.
Societatea este astfel construita incat un cetatean care are o situatie frumoasa este tratat cu mult respect, in timp ce un om care n-are nici o situatie este desconsiderat.
Orice om de pe pamant doreste sa-si aiba locul sau in cadrul societatii, in familie, sau la dreapta lui Dumnezeu, si aceasta situatie trebuie recunoscuta de ceilalti, altminteri nu poate fi considerata o adevarata situatie. Noi trebuie sa ne aflam intotdeauna in frunte.
Launtric suntem sfasiati de dureri si de dezordini si de aceea a ne bucura de respect in societate, a fi considerati niste persoane foarte importante, ne procura o mare compensare.
Acest nesat dupa situatie, dupa prestigiu, dupa putere, si aceasta dorinta de a fi recunoscuti ca atare in societate, este de fapt o dorinta de a domina pe altii, ceea ce este o forma de agresiune.
Sfantul care aspira sa ajunga la o anumita stare de sfintenie este la fel de agresiv ca si cocosul din batatura care-si cauta hrana. Si care este cauza acestei agresivitati? Este frica, nu-i asa?
Frica este una dintre cele mai mari probleme inerente vietii.
O minte care este cuprinsa de frica traieste in confuzie, in conflict si de aceea devine violenta, deformata si agresiva.
Nu indrazneste sa se indeparteze de propriile sale sabloane de gandire, iar aceasta da nastere la ipocrizie.
Pana ce nu vom fi liberi de frica, chiar daca ne-am urca pe cel mai inalt munte, chiar daca am nascoci tot felul de zei, vom ramane intotdeauna in intuneric.
Traind intr-o societate stupida si corupta ca a noastra, in care educatia bazata pe spiritul de competitie da nastere la frica, suntem cu totii impovarati de frici de tot felul, iar frica este ceva inspaimantator, ceva care manjeste, deformeaza si ne strica viata.
Exista fara indoiala o frica fizica, dar aceasta nu este decat o reactie ce trebuie pusa pe seama ereditatii noastre animalice. Aici insa ne intereseaza numai fricile psihologice, caci atunci cand le vom intelege asa cum sunt de fapt, adanc inradacinate in noi, vom fi in stare sa infruntam fricile animalice, in timp ce a ne ocupa mai intai de acestea nu ne va ajuta cu nimic sa intelegem fricile care rezida in psihic.
Frica are intotdeauna un obiect; ea nu este niciodata abstracta; ea este intotdeauna in relatie cu ceva.
Stiti ce va face sa va fie teama? Frica de a va pierde slujba, de a nu avea suficienta hrana sau bani, frica de a nu deveni victima clevetirilor si calomniilor, frica de a nu reusi in viata sau de a pierde pozitia sociala, de a fi dispretuit sau ridiculizat; sau frica de durere si boala, frica de a nu sti niciodata ce este iubirea sau de a nu fi iubit, de a va pierde sotia sau copiii, frica de moarte, frica de a trai intr-o lume care este asemenea mortii, frica de plictiseala, frica de a nu fi la inaltimea imaginii pe care altii si-au faurit-o despre noi, frica de a nu ne pierde credinta...
Din toate acestea si din alte nenumarate frici, stiti care sunt fricile dumneavoastra? Si ce faceti, de obicei, in legatura cu ele? Fugiti de ele, nu-i asa? Sau inventati idei si imagini cu care sa le acoperiti. Insa fugind nu faceti decat sa sporiti frica.
Una din principalele cauze ale fricii este refuzul nostru de a ne vedea asa cum suntem de fapt. Va trebui, asadar, nu numai sa ne cunoastem fricile ci sa examinam si reteaua de artificii pe care am construit-o pentru a scapa de ele.
Daca ne punem facultatile la lucru (intre care se cuprind si cele ale creierului) pentru a invinge frica, pentru a o suprima, a o disciplina, a o controla, pentru a-i da o alta aparenta, se produce o frictiune, un conflict, iar acest conflict inseamna o pierdere de energie.
Prin urmare, primul lucru pe care trebuie sa-l facem este sa ne intrebam pe noi insine: Ce este frica si cum se naste ea? Ce intelegem de fapt prin cuvantul frica? Ma intreb ce este frica si nu de ce sunt infricosat.
Duc un anumit fel de viata; gandesc intr-un anumit fel; am credintele mele, accept anumite dogme si nu doresc sa pierd aceste structuri de rezistenta ale vietii mele, caci ar insemna sa-mi pierd radacinile. Nu doresc ca ele sa fie puse la indoiala, caci aceasta zdruncinare m-ar arunca intr-o totala incertitudine.
Daca ar fi sa mi se rapeasca tot ceea ce stiu si cred, as vrea cel putin sa am o anumita siguranta cu privire la noua mea conditie. Constat astfel ca celulele creierului au creat anumite sabloane si ca ele refuza sa traseze altele, caci acestea ar comporta o anumita doza de risc.
Trecerea de la siguranta la nesiguranta este ceea ce numesc FRICA.
In momentul de fata, aflandu-ma aici, nu sunt infricosat. Nu simt nici un fel de teama, nimic nu se intampla, nimeni nu ma ameninta si nici nu incearca sa-mi ia ceva.
Insa dincolo de momentul de fata, exista in mintea mea un strat mai profund, care gandeste constient sau inconstient la ceea ce s-ar putea intampla in viitor, sau care se ingrijoreaza ca ceva din trecut ar putea da navala peste mine. Astfel incat, sunt infricosat atat de viitor cat si de trecut.
Am impartit timpul in trecut si viitor, si gandirea intervine si spune: “Ai grija, asta nu trebuie sa se mai intample” sau : “Fii pregatit pentru ceea ce va veni; viitorul poate fi plin de primejdii pentru tine; ceea ce ai azi, maine s-ar putea risipi; maine ai putea sa mori, sotia te-ar putea parasi, ti-ai putea pierde slujba; singuratatea te pandeste; pune-te la adapost de ziua de maine.”
Luati acum in considerare forma de frica, aceea care va este proprie. Priviti la ea. Observati reactia pe care o aveti fata de ea. Puteti privi la ea fara sa aveti tentatia de a fugi, fara sa incercati sa o justificati, sa o condamnati sau sa o suprimati?
Puteti privi la ea fara interventia cuvantului care o provoaca? Puteti privi la moarte, spre exemplu, fara cuvantul care produce frica de moarte? Acest cuvant produce o vibratie nervoasa particulara, tot asa cum cuvantul iubire, care insoteste propriile sale imagini, are propriul sau fior.
Ei bine, imaginea pe care o aveti in minte despre moarte, amintirea multor morti la care ati asistat, asocierea dumneavoastra cu acele evenimente – oare nu aceste lucruri sunt cele care va sadesc in suflet frica de moarte? Sau, de fapt, disparitia fizica este cea care va produce frica si nicidecum imaginea acestui sfarsit?
Cuvantul moarte este cel care va inspaimanta sau sfarsitul real? Daca cuvantul sau daca amintirile sunt cele care va provoaca frica, atunci ceea ce simtiti nu este deloc frica.
Sa presupunem ca cineva a fost bolnav in urma cu doi ani, si ca memoria a inregistrat amintirea acelei suferinte; ea ii sopteste acum ca trebuie sa aiba grija ca nu cumva boala sa revina. Prin urmare, memoria si asociatiile ei sunt cele care provoaca in el o frica aparenta, dar care nu este deloc reala fiindca in momentul de fata el se bucura de o sanatate de fier.
Gandirea – care este totdeauna veche, caci ea este o reactie a memoriei, iar amintirile sunt intotdeauna vechi – gandirea a creat in decursul timpului sentimentul de frica, sentiment care nu este un fapt real.
Adevarul este ca persoana in cauza se simte bine. Insa experienta care a ramas inregistrata ca amintire, face sa se iveasca gandul: “Trebuie sa ai grija, ca nu cumva sa te imbolnavesti din nou”.
Vedem astfel ca gandirea da nastere unei frici de o anumita categorie. Dar in afara de aceasta frica produsa de minte, exista o alta? Este frica intotdeauna rezultatul gandirii si, daca este, exista si alte forme de frica?"
-Voi continua cu a doua parte intr-o alta postare-
sâmbătă, 15 mai 2010
Despre ADEVARATA EDUCATIE (IV)
"Educatorul priceput, cunoscand natura interioara a libertatii, ajuta fiecare elev in parte sa observe si sa inteleaga valorile si constrangerile sociale pe care le proiecteaza; il ajuta sa devina constient de influentele exterioare care-l conditioneaza si care lucreaza asupra lui; il ajuta sa vada ca propriile sale dorinte contribuie la limitarea mintii si la nasterea fricii; il ajuta , pe masura ce creste, sa observe si sa inteleaga relatiile sale cu toate lucrurile, intrucat nazuinta de realizare personala naste conflicte si suferinte.
Fara indoiala, este cu putinta sa-l ajuti pe individ sa perceapa, fara conditionare, valorile durabile ale vietii.
Impotriva acestei inregimentari multi se revolta; dar din nefericire revolta lor este doar o reactie conditionata, si care nu face decat sa intunece existenta.
Un bun educator, stiind ca mintea are tendinta de a reactiona, ii ajuta pe tineri sa schimbe valorile stabilite, nu reactionand, ci invatandu-i sa fie constienti de intregul proces al vietii. Cooperarea autentica intre om si om nu este posibila fara armonia deplina pe care o educatie potrivita ar putea sa o faca sa infloreasca in individ.
De ce suntem atat de siguri ca pentru noi, ca si pentru generatia noua, provocarea unor modificari fundamentale in raporturile umane ar fi imposibila chiar si in contextul unei educatii potrivite? N-am incercat niciodata pana acum, si cum cei mai multi dintre noi se pare ca se tem de educatia despre care vorbesc, nu suntem inclinati sa o incercam.
Ferindu-ne in acelasi timp de a examina chestiunea in fond, afirmam ca natura umana nu poate fi schimbata, acceptam lucrurile asa cum sunt si incurajam copilul sa se adapteze societatii actuale; il conditionam dupa felul nostru de a trai, si avem dorinta vie s-o scoata cat mai bine la capat. Dar o asemenea modelare intemeiata pe valorile noastre curente, care ne duc la razboi si la foamete, poate fi numita EDUCATIE?
Sa nu ne amagim gandind ca aceasta conditionare va dezvolta inteligenta si va introna fericirea.
Daca ramanem fricosi, lipsiti de afectiune, exasperant de apatici, toate astea arata ca de fapt nu avem dorinta de a incuraja individul sa se dezvolte in dragoste si omenie, ci ca preferam sa-l vedem ca are parte de nenorocirile care ne impovareaza pe noi insine si din care face parte chiar si el insusi.
A conditiona copilul pana a-l determina sa accepte mediul asa cum este. ar fi o prostie vadita. Cata vreme nu introducem o schimbare in EDUCATIE, vom fi de-a dreptul responsabili de perpetuarea haosului si a mizeriei.
Iar daca se iveste o revolutie brutala si monstruoasa, ea nu face decat sa dea unui grup de persoane posibilitatea de a pune in actiune propriile sale mijloace de asuprire, fie prin persuasiune psihologica, fie prin forta brutala.
Din motive politice si industriale, disciplina a devenit un factor important in structura sociala actuala si, din cauza dorintei noastre de a fi psihologic in siguranta, acceptam si practicam diferite forme de constrangere. Acestea asigura un rezultat, iar noi pretuim scopul ca fiind mai important decat mijloacele, desi mijloacele determina scopul.
Unul dintre pericolele disciplinei este ca sistemul devine mai important decat fiintele umane care sunt cuprinse in el. Sistemul se transforma intr-un inlocuitor al iubirii si ne atasam de el pentru ca inimile noastre sunt goale.
Libertatea nu-si croieste niciodata drum prin discipline, prin impotriviri. Ea nu este un scop, un obiectiv de atins: LIBERTATEA ESTE LA INCEPUT, NU LA SFARSIT, ea nu sta in vreun ideal indepartat.
LIBERTATEA nu inseamna prilejul de a ne satisface un gust personal sau de a nu tine seama de respectul pentru altcineva. Educatorul sincer va ocroti copilul si-l va ajuta, in toate modurile cu putinta, sa se dezvolte in sensul unei libertati reale; dar va fi cu neputinta s-o faca daca este subjugat unei ideologii oarecare, daca este dogmatic, sau daca este atras de oricare cercetare personala.
SENSIBILITATEA nu poate fi niciodata trezita prin constrangere. Nu poti obliga copilul sa fie linistit, iar a folosi constrangerea inseamna ca n-ai observat ce anume il face pe copil sa fie incapatanat, obraznic etc.
Constrangerea naste antagonism si frica. Recompensele si pedepsele sub orice forma nu fac decat sa inrobeasca si sa amorteasca mintea, iar daca asta este ceea ce vrem, educatia prin constrangere este un procedeu excelent.
Dar o astfel de educatie nu ajuta nici la intelegerea copilului, nici nu poate crea un mediu in care sa inceteze sentimentul separatiei si al urii.
IUBIREA PENTRU COPIL CONTINE EA SINGURA IN MOD POTENTIAL TOATA EDUCATIA.
Dar cei mai multi oameni nu-si iubesc copiii; ei au ambitii pentru ei - ceea ce inseamna ca au ambitii pentru ei insisi.
Din nefericire suntem atat de ocupati cu activitatile mintii, incat avem putina vreme pentru elanurile inimii. La urma urmei, disciplina inseamna rezistenta; insa rezistenta poate vreodata sa nasca IUBIRE?
Disciplina poate doar sa ridice ziduri in jurul nostru, ea nu poate produce INTELEGEREA, caci intelegerea este RODUL OBSERVARII, AL CERCETARII, ATUNCI CAND TOATE PREJUDECATILE AU FOST DATE LA O PARTE.
Disciplina este un mijloc lesnicios de a avea copilul in mana, dar ea nu ajuta la intelegerea problemelor pe care le pune viata.
O anumita forma de constrangere, o disciplina comportand pedepse si recompense poate fi necesara pentru a mentine o ordine si o liniste aparente, atunci cand sunt multi elevi intr-o clasa; dar un educator bun care se ocupa doar de un numar mic de elevi, are nevoie de un regim de asuprire, intitulat politicos "disciplina"?
Daca salile de clasa nu sunt aglomerate, iar profesorul poate sa acorde intreaga sa atentie fiecarui copil, sa-l observe si sa-l ajute, este evident ca dominarea sau constrangerea nu este necesara sub nici o forma. Daca intr-un astfel de grup, un elev persista sa creeze dezordine, sa fie turbulent fara motiv, educatorul trebuie sa se informeze cu privire la cauza conduitei lui rele, care poate fi urmarea unui regim alimentar nepotrivit, a unei lipse de odihna, a conflictelor familiale sau A VREUNEI FRICI ASCUNSE.
La urma urmei, rolul educatorului este de a ajuta elevul sa inteleaga COMPLEXITATILE INTREGII SALE FIINTE.
A-i cere sa-si inabuse o parte din natura sa in folosul altei parti, inseamna a crea in el un nesfarsit conflict, care determina tulburari sociale.
Inteligenta, nu disciplina, este cea care naste ordinea.
Conformismul si ascultarea nu-si afla locul intr-o educatie adevarata. Cooperarea intre invatator si elev este imposibila daca nu exista o afectiune reciproca si un respect mutual.
Cand copilului ii sunt cerute manifestari de respect pentru cei mai in varsta, ele devin in general un simplu obicei, un sir de gesturi, pur exterioare, iar frica ia infatisarea veneratiei. Fara respect si consideratie pentru celalalt, nu este cu putinta o revelatie vie, mai ales cand profesorul nu este decat instrumentul propriei sale stiinte.
Daca profesorul cere respect de la elevii sai si el are foarte putin respect pentru ei, este evident ca el va provoca indiferenta si o lipsa de respect.
Daca nu se tine seama de viata omeneasca, stiinta nu va duce decat la distrugere si la mizerie.
Cultivarea respectului pentru altul este un element esential al educatiei, dar daca educatorul nu poseda el insusi aceasta calitate, nu-si poate ajuta elevii sa ajunga la o viata.
INTELIGENTA este perceperea esentialului, iar pentru a discerne esentialul trebuie sa fii liber de piedicile pe care mintea le proiecteaza in cautarea propriei sale sigurante si a propriului sau confort. FRICA este de neinlaturat cata vreme mintea este in cautarea unei sigurante; iar cand fiintele omenesti sunt inregimentate, sub orice forma, ascutimea mintii si inteligenta sunt distruse.
Scopul educatiei este acela de a stabili raporturi inteligente, nu numai intre un individ si altul, ci si intre individ si societate in general; si de aceea este esential ca educatia, mai intai si mai ales, sa-i ajute intotdeauna pe profesor si pe elev sa inteleaga propriile lor procese psihologice.
Inteligenta consta in a te intelege, a te depasi si a merge dincolo de tine insuti; dar nu poate exista inteligenta, cata vreme dureaza FRICA, CEA CARE PERVERTESTE INTELIGENTA si este una dintre cauzele actiunii egocentrice.
Disciplina poate inabusi teama, dar nu o dezradacineaza, tot la fel cum SUPERFICIALA CUNOASTERE pe care o primim in educatia moderna nu face altceva decat sa o ingroape si mai adanc.
In perioada tineretii noastre, in cele mai multe din caminele si scolile noastre ni se introduce FRICA. Nici parintii si nici profesorii n-au rabdarea, timpul sau intelepciunea de a risipi temerile instinctive ale copilariei care, pe masura ce crestem, pun stapanire pe comportamentul si pe judecata noastra, creand un mare numar de probleme.
Invatamantul despre care vorbesc trebuie sa ia in consideratie aceasta chestiune, caci FRICA PERVERTESTE intreaga noastra conceptie despre existenta.
A fi liber de frica este inceputul intelepciunii, iar o educatie demna de acest nume provoaca in noi acea eliberare care, doar ea, poate trezi o INTELIGENTA destul de profunda pentru a fi creatoare."
-voi continua dupa-amiaza-
Fara indoiala, este cu putinta sa-l ajuti pe individ sa perceapa, fara conditionare, valorile durabile ale vietii.
Unii vor obiecta ca aceasta dezvoltare completa a individului ar conduce la haos; DAR ESTE ADEVARAT ACEST LUCRU?
Lumea este deja intr-o stare de confuzie, iar asta se intampla fiindca INDIVIDUL N-A INVATAT SA SE INTELEAGA PE SINE INSUSI. IN TIMP CE I S-AU ACORDAT ANUMITE LIBERTATI SUPERFICIALE, EL A FOST INVATAT SA SE CONFORMEZE, SA ACCEPTE VALORI CONSACRATE.
Impotriva acestei inregimentari multi se revolta; dar din nefericire revolta lor este doar o reactie conditionata, si care nu face decat sa intunece existenta.
Un bun educator, stiind ca mintea are tendinta de a reactiona, ii ajuta pe tineri sa schimbe valorile stabilite, nu reactionand, ci invatandu-i sa fie constienti de intregul proces al vietii. Cooperarea autentica intre om si om nu este posibila fara armonia deplina pe care o educatie potrivita ar putea sa o faca sa infloreasca in individ.
De ce suntem atat de siguri ca pentru noi, ca si pentru generatia noua, provocarea unor modificari fundamentale in raporturile umane ar fi imposibila chiar si in contextul unei educatii potrivite? N-am incercat niciodata pana acum, si cum cei mai multi dintre noi se pare ca se tem de educatia despre care vorbesc, nu suntem inclinati sa o incercam.
Ferindu-ne in acelasi timp de a examina chestiunea in fond, afirmam ca natura umana nu poate fi schimbata, acceptam lucrurile asa cum sunt si incurajam copilul sa se adapteze societatii actuale; il conditionam dupa felul nostru de a trai, si avem dorinta vie s-o scoata cat mai bine la capat. Dar o asemenea modelare intemeiata pe valorile noastre curente, care ne duc la razboi si la foamete, poate fi numita EDUCATIE?
Sa nu ne amagim gandind ca aceasta conditionare va dezvolta inteligenta si va introna fericirea.
Daca ramanem fricosi, lipsiti de afectiune, exasperant de apatici, toate astea arata ca de fapt nu avem dorinta de a incuraja individul sa se dezvolte in dragoste si omenie, ci ca preferam sa-l vedem ca are parte de nenorocirile care ne impovareaza pe noi insine si din care face parte chiar si el insusi.
A conditiona copilul pana a-l determina sa accepte mediul asa cum este. ar fi o prostie vadita. Cata vreme nu introducem o schimbare in EDUCATIE, vom fi de-a dreptul responsabili de perpetuarea haosului si a mizeriei.
Iar daca se iveste o revolutie brutala si monstruoasa, ea nu face decat sa dea unui grup de persoane posibilitatea de a pune in actiune propriile sale mijloace de asuprire, fie prin persuasiune psihologica, fie prin forta brutala.
Din motive politice si industriale, disciplina a devenit un factor important in structura sociala actuala si, din cauza dorintei noastre de a fi psihologic in siguranta, acceptam si practicam diferite forme de constrangere. Acestea asigura un rezultat, iar noi pretuim scopul ca fiind mai important decat mijloacele, desi mijloacele determina scopul.
Unul dintre pericolele disciplinei este ca sistemul devine mai important decat fiintele umane care sunt cuprinse in el. Sistemul se transforma intr-un inlocuitor al iubirii si ne atasam de el pentru ca inimile noastre sunt goale.
Libertatea nu-si croieste niciodata drum prin discipline, prin impotriviri. Ea nu este un scop, un obiectiv de atins: LIBERTATEA ESTE LA INCEPUT, NU LA SFARSIT, ea nu sta in vreun ideal indepartat.
LIBERTATEA nu inseamna prilejul de a ne satisface un gust personal sau de a nu tine seama de respectul pentru altcineva. Educatorul sincer va ocroti copilul si-l va ajuta, in toate modurile cu putinta, sa se dezvolte in sensul unei libertati reale; dar va fi cu neputinta s-o faca daca este subjugat unei ideologii oarecare, daca este dogmatic, sau daca este atras de oricare cercetare personala.
SENSIBILITATEA nu poate fi niciodata trezita prin constrangere. Nu poti obliga copilul sa fie linistit, iar a folosi constrangerea inseamna ca n-ai observat ce anume il face pe copil sa fie incapatanat, obraznic etc.
Constrangerea naste antagonism si frica. Recompensele si pedepsele sub orice forma nu fac decat sa inrobeasca si sa amorteasca mintea, iar daca asta este ceea ce vrem, educatia prin constrangere este un procedeu excelent.
Dar o astfel de educatie nu ajuta nici la intelegerea copilului, nici nu poate crea un mediu in care sa inceteze sentimentul separatiei si al urii.
IUBIREA PENTRU COPIL CONTINE EA SINGURA IN MOD POTENTIAL TOATA EDUCATIA.
Dar cei mai multi oameni nu-si iubesc copiii; ei au ambitii pentru ei - ceea ce inseamna ca au ambitii pentru ei insisi.
Din nefericire suntem atat de ocupati cu activitatile mintii, incat avem putina vreme pentru elanurile inimii. La urma urmei, disciplina inseamna rezistenta; insa rezistenta poate vreodata sa nasca IUBIRE?
Disciplina poate doar sa ridice ziduri in jurul nostru, ea nu poate produce INTELEGEREA, caci intelegerea este RODUL OBSERVARII, AL CERCETARII, ATUNCI CAND TOATE PREJUDECATILE AU FOST DATE LA O PARTE.
Disciplina este un mijloc lesnicios de a avea copilul in mana, dar ea nu ajuta la intelegerea problemelor pe care le pune viata.
O anumita forma de constrangere, o disciplina comportand pedepse si recompense poate fi necesara pentru a mentine o ordine si o liniste aparente, atunci cand sunt multi elevi intr-o clasa; dar un educator bun care se ocupa doar de un numar mic de elevi, are nevoie de un regim de asuprire, intitulat politicos "disciplina"?
Daca salile de clasa nu sunt aglomerate, iar profesorul poate sa acorde intreaga sa atentie fiecarui copil, sa-l observe si sa-l ajute, este evident ca dominarea sau constrangerea nu este necesara sub nici o forma. Daca intr-un astfel de grup, un elev persista sa creeze dezordine, sa fie turbulent fara motiv, educatorul trebuie sa se informeze cu privire la cauza conduitei lui rele, care poate fi urmarea unui regim alimentar nepotrivit, a unei lipse de odihna, a conflictelor familiale sau A VREUNEI FRICI ASCUNSE.
EDUCATIA despre care vorbesc cuprinde cultivarea libertatii si a inteligentei, care este imposibila sub orice forma de constrangere ce insoteste frica.
A-i cere sa-si inabuse o parte din natura sa in folosul altei parti, inseamna a crea in el un nesfarsit conflict, care determina tulburari sociale.
Inteligenta, nu disciplina, este cea care naste ordinea.
Conformismul si ascultarea nu-si afla locul intr-o educatie adevarata. Cooperarea intre invatator si elev este imposibila daca nu exista o afectiune reciproca si un respect mutual.
Cand copilului ii sunt cerute manifestari de respect pentru cei mai in varsta, ele devin in general un simplu obicei, un sir de gesturi, pur exterioare, iar frica ia infatisarea veneratiei. Fara respect si consideratie pentru celalalt, nu este cu putinta o revelatie vie, mai ales cand profesorul nu este decat instrumentul propriei sale stiinte.
Daca profesorul cere respect de la elevii sai si el are foarte putin respect pentru ei, este evident ca el va provoca indiferenta si o lipsa de respect.
Daca nu se tine seama de viata omeneasca, stiinta nu va duce decat la distrugere si la mizerie.
Cultivarea respectului pentru altul este un element esential al educatiei, dar daca educatorul nu poseda el insusi aceasta calitate, nu-si poate ajuta elevii sa ajunga la o viata.
INTELIGENTA este perceperea esentialului, iar pentru a discerne esentialul trebuie sa fii liber de piedicile pe care mintea le proiecteaza in cautarea propriei sale sigurante si a propriului sau confort. FRICA este de neinlaturat cata vreme mintea este in cautarea unei sigurante; iar cand fiintele omenesti sunt inregimentate, sub orice forma, ascutimea mintii si inteligenta sunt distruse.
Scopul educatiei este acela de a stabili raporturi inteligente, nu numai intre un individ si altul, ci si intre individ si societate in general; si de aceea este esential ca educatia, mai intai si mai ales, sa-i ajute intotdeauna pe profesor si pe elev sa inteleaga propriile lor procese psihologice.
Inteligenta consta in a te intelege, a te depasi si a merge dincolo de tine insuti; dar nu poate exista inteligenta, cata vreme dureaza FRICA, CEA CARE PERVERTESTE INTELIGENTA si este una dintre cauzele actiunii egocentrice.
Disciplina poate inabusi teama, dar nu o dezradacineaza, tot la fel cum SUPERFICIALA CUNOASTERE pe care o primim in educatia moderna nu face altceva decat sa o ingroape si mai adanc.
In perioada tineretii noastre, in cele mai multe din caminele si scolile noastre ni se introduce FRICA. Nici parintii si nici profesorii n-au rabdarea, timpul sau intelepciunea de a risipi temerile instinctive ale copilariei care, pe masura ce crestem, pun stapanire pe comportamentul si pe judecata noastra, creand un mare numar de probleme.
Invatamantul despre care vorbesc trebuie sa ia in consideratie aceasta chestiune, caci FRICA PERVERTESTE intreaga noastra conceptie despre existenta.
A fi liber de frica este inceputul intelepciunii, iar o educatie demna de acest nume provoaca in noi acea eliberare care, doar ea, poate trezi o INTELIGENTA destul de profunda pentru a fi creatoare."
-voi continua dupa-amiaza-
Abonați-vă la:
Postări (Atom)