Există anotimpuri pentru totul sub cer
pentru iarbă, şi pentru copaci
pentru munţi şi pentru stele
pentru oameni şi pentru gândurile lor
purtate de vânturi, întâi primăvăratice
mai apoi încălzindu-se-n soarele verii
şi luând foc, arzând întâi mocnit
crescând uriaşe limbi albastre
şi înghiţind totul, durere, tristeţe
şi plăcere în toamna –doamnă
suavă şi galbenă, şi gravă,
murind albită şi de troiene-acoperită.
Şi există anotimpuri
şi pentru dorinţa din noi:
pentru dorinţa de a fi iubit.
Înfiripată ca un fir de iarbă
creşte uriaşă odată cu noi
sufocând totul în jurul ei
pârjolind sufletul- plăcerea ei.
Tu să ştii, copilul meu drag,
când o vei vedea c-a răsărit,
s-o scrii pe o coală albă,
s-o îndoi frumos în patru
şi s-o ascunzi undeva
într-o carte, pe care
să o laşi uitată în biblioteca ta.
Şi să trăieşti apoi, să respiri,
să iubeşti şi să creşti
până la nori, şi dincolo de ei
până la stele şi dincolo de ele.
Joaca ta să fie cu aerul care intră şi iese afară
şi îţi încălzeşte inima să bată, bunăoară.
Într-o zi, când o vei fi uitat de tot
şi se va-ngălbeni şi cartea în care
i-ai făcut mormânt,
atunci ea va veni şi se va împlini.
N-o urmări, şi n-o lăsa să te urmărească,
ca să vină şi să te găsească, îngroap-o
de mică, altfel te va mânca de viu,
te va roade şi te va goli de tot.
Este sublim doar când dăruieşti,
iubire, şi nu să o cerşeşti,
fiindcă cerşind-o,
în veci n-ai s-o primeşti.
Este sublim doar când dăruieşti,
iubire, şi nu să o cerşeşti,
fiindcă cerşind-o,
în veci n-ai s-o primeşti.
Ca să vieze, totul mai întâi moare -
e legea firii de sub soare.
