Look at me I'm a speck of sand,
And I'm building dreams in a stranger's land
Tell me why do I care.
Every time that I'm feeling down, oh they,
pick me up and they spin me round.
Tell me where do we go,
Tell me where do we go from here.
What are we gonna find out
Where are we gonna find out
Leave the wilderness, and this lonliness, dreams,
Just as long as there's two of us,
Just as long as there's two of us, I'll carry on
Won't you hold me
When are we gonna find out
Where are we gonna find out
What the universe is just waiting to hear,
Just as long as there's two of us,
To carry on.
Frumoasă piesa, cu atât mai mult cu cât are nişte versuri de o profunzime spirituală deosebită de a multor alţi compozitori, ca - de altfel - întreaga operă a celor de la Supertramp...am postat mai sus piesa în format audio...trebuie ascultată mai întâi...la final, am postat şi un videoclip, cu Roger Hodgson de la Supertramp, live.
După ce două zile mi-am pus toate treburile casnice la punct, ieri am cutreierat librăriile şi anticariatele, plăcere pe care nu pot să mi-o refuz în nici o zi liberă...Ee, şi a venit vremea calculelelor, cum hilar spunea Horaţiu Mălăele..
Anul acesta a fost cel mai important an din viaţa mea, de cotitură, îndrăznesc să afirm. Anul trecut am suferit cel mai mult din toată viaţa mea...de suferinţă fizică am avut parte toată viaţa, la greu, dar nu şi de suferinţă spirituală...anul ce tocmai se încheie, am suferit cu mult mai puţin decât anul trecut, căci am înţeles mai mult, şi închei anul fără nici o suferinţă în inimă căci, în ea şi-a făcut loc iubirea şi înţelegerea ei. Am suferit dar, sunt fericită căci, a meritat!!!
Firul de nisip cu care m-am identificat mereu - idee cu care începe şi Roger Hodgson "Two of us" - prin experienţa alchimică ce mi-a fost dăruită să o trăiesc, prin bunavoinţă divină, s-a transformat într-un fir de aur. Nimeni şi nimic nu îmi mai pot întuneca înţelegerea la care am ajuns. Nu vreau să mă compar cu nimeni fiindcă dacă apare comparaţia, automat apare subestimarea unuia şi judecarea celuilalt...
Am aflat cine sunt eu cu adevărat...am ajuns să cunosc adevărata iubire, şi am ajuns să înţeleg cuvintele lui Iisus: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" nici mai puţin, dar nici mai mult decât mă iubesc pe mine...dacă, cu mine am fost severă în căutarea propriei mele fiinţe - şi voi continua să fiu, pentru a nu pierde ceea ce am câştigat cu multă suferinţă - cum aş putea să fiu blândă cu altcineva, fără a deveni ipocrită, fariseică?
Iubirea este într-adevăr severitate, în marea majoritate a timpului, aşa cum am aflat şi de la Abd-ru-shin din cunoaşterea vie pe care ne-a transmis-o scriind "În lumina adevărului". "Adevărata iubire nu va ţine cont de ceea ce îi convine celuilalt, de ceea ce îi face plăcere sau ceea ce îl bucură, ci ea se va orienta numai după ceea ce îi foloseşte celuilalt! Indiferent dacă aceasta îi face plăcere sau nu. Aceasta este iubirea adevărată...Dacă s-ar analiza neîndurător din temelie toate aşa-numitele iubiri, din ele nu ar mai rămâne nimic altceva decât egoism, vanitate, slăbiciune, comoditate, închipuire sau instincte.”
Cea mai mare bucurie pe care o trăiesc zi de zi, de aproximativ două luni, este că mi-am aruncat toate măştile la gunoi...mă port la fel, şi cu managerul firmei la care lucrez, şi cu un om obişnuit...şi înainte vreme, am considerat mereu că toţi suntem oameni şi că funcţia sau faima, ori respectabilitatea, nu îmi pot impune să mă port diferit faţă de ei, şi nici nu m-am purtat! Măştile pe care le-am aruncat sunt cele referitoare la gândurile pe care le aveam în legătură cu ei, şi ceea ce le spuneam, de fapt. Acum, spun exact ceea ce gândesc! şi niciodată nu îmi voi mai menaja interlocutorul, din teamă - pe care o aveam înainte vreme - de a nu-l deranja cumva, ca să nu îşi schimbe cumva impresia despre mine.
Sunt eu însămi, în orice împrejurare, indiferent despre cine ar fi vorba: de Dumnezeu sau de oameni! Şi cum Dumnezeu e pretutindeni şi îţi ştie şi gândurile şi măştile pe care ţi le pui, ce poate fi mai benefic decât că sunt eu însămi cu oricine aş interacţiona?
Am citit undeva o părere, la parabola cu sămânţa de muştar - care se ştie că face referire la faptul că, sămânţa numai dacă va muri, va creşte şi se va dezvolta - că Dumnezeu, înainte de crearea universului a fost o sămânţă, un atom, iar murind - prin explozia primară - a creat Universul, univers care îl conţine pe Dumnezeu însuşi şi este în continuă expansiune...este VIU! Mi-a plăcut extraordinar de mult această idee care, trebuie să recunosc că pare destul de verosimilă, dacă stau să analizez fenomenul...
Anul care stă să vină şi toţi care îi vor urma, nu îmi doresc decât să nu ratez momentul prezent...momentul viu, căci trecutul a murit, iar viitorul nu mă interesează fiindcă, vorba lui Einstein, viitorul oricum vine, şi vine mai repede decât îl aşteptăm noi...nu-mi place să sărbătoresc faptul că am mai îmbătrânit cu un an, iar ziua de 31 decembrie îmi aduce aminte de moartea tatălui meu, din aceeaşi zi de acum 31 de ani...nu mai sunt tristă, dar nici bucuroasă nu pot fi...
Tuturor oamenilor, printre care se află şi artistul meu iubit, Daniel Iancu - cauza şi motorul transformării mele spirituale - le doresc acelaşi lucru, pe care mi-l doresc mie însămi, la anul care stă să vină şi la cât mai mulţi ani!
Şi încă ceva: să fiţi iubiţi!!!
Şi încă ceva: să fiţi iubiţi!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu