Oamenii s-au suparat pe Dumnezeu...

Ce ii face pe oameni sa nu evolueze, sa nu devina simpli si geniali in gandire, sa nu isi foloseasca toata energia de care dispun ca sa prospere si ei, si cei de langa ei? Ce ne trage in jos si ne face mici la suflet, si nu ne da voie sa devenim ceea ce Dumnezeu ne-a creat sa fim, fiinte care au suflet si o imparatie de lumina in noi insine? Ranchiuna, tinerea in minte a ceea ce ne-a ranit, a celor care ne-au suparat, ori ne-au jignit. Pe cine oare a jignit? 

Are vreo legatura jignirea pe care ne-a facut-o cineva,  cu noi? Nu, are legatura doar cu cel care a facut-o, pe el il chinuie o suparare, el are o rana. De ce Dumnezeu ne spune sa uitam? doar de dragul de a uita? nu... ne spune sa uitam pentru ca pacea din inima si din minte, care ii urmeaza uitarii tuturor ranchiunelor, ne ajuta sa devenim creatori, sa ne folosim intreaga energie pentru a evolua, indiferent pe ce plan dorim sa evoluam, profesional, ori spiritual... dar cert este ca evoluam pe toate planurile. 

Einstein, in care avem cu totii incredere, ne-a transmis marele secret al creativitatii fiintei umane: acela de a uita tot ceea ce stim, tot ceea ce am aflat, tot ceea ce am invatat, tot ceea ce ne ingusteaza orizontul gandirii, caci cu o minte curatata de vechile rationamente, de vechile cunostinte, de vechile pre-judecati, de toate nemultumirile, de toate ranchiunele, putem gandi simplu, iar ceea ce este simplu, este intotdeauna genial. 

Ce nu ne lasa sa ne curatam gandurile si inima? spinii mandriei, ai orgoliului ca suntem cineva. Nu suntem nimeni si nu suntem ceva , nu suntem decat nimic, praf si pulbere, nu avem decat sufletul care vrea sa creasca, dar nu poate din cauza a ceva iluzoriu, cum este acest orgoliu. 

Tinem minte totul, si cuplurile ajung la divort: in familie, in echipe, in politica. Familiile se despart, echipele nu mai sunt sudate si se calca in picioare, care mai de care sa se afirme in defavoarea celuilalt, clasa politica se scindeaza si tara asta se duce de rapa... 

caci dupa alegeri opozitia  nu poate uita ca a pierdut, ca ceilalti au castigat, ca exista un grup de oameni care nu i-au ales pe ei, si prin urmare ii lasa sa crape pe toti oamenii, inclusiv pe aceia care i-au ales; nu-i mai intereseaza scopul inalt pentru care s-au angajat in politica, nu-i mai intereseaza decat sa se razbune, nu sa faca echipa cu puterea si sa gaseasca solutiile simple, la indemana, geniale, care sa ne  scoata din criza. 

E o criza care se repeta in fiecare secol de doua sau trei ori. Istoria se repeta la nesfarsit, pentru ca oamenii nu uita si nu iarta. Uitand, iertand, ne curatam mintea de gunoaiele care ne fura energia atat de necesara unui act creator. Suntem sofisticati si super specializati, complicati in gandire, rationamente si vorbire, dar nu reusim sa devenim creatori, simpli si geniali, asa cum Dumnezeu ne-a creat. 

Daniel Iancu are o piesa pe care eu o consider intuitiva, adica inspirata de divinitate; de aceea m-am intristat cand a creat acel videoclip atat de ... mediocru. De-as sti. La fel ne vorbeste si Dumnezeu, prin glasul constiintei : 

"De-as sti ca vrei, sa uiti si sa incepem iar, de-as sti ca poti, sa ierti pentru o clipa doar, [...]de-as sti ca noi, si numai noi vom fi in vis, ti-as da cheia de la Paradis"...

 Dar noi nu vrem sa-l ascultam, sa ne curatam de gandurile care ne paraziteaza si ne storc de energia necesara actului creatiei, al creatiei simple si geniale...si preferam sa divortam, de partenerul de viata, de oameni si de Dumnezeu, apoi sa ne plangem si sa fim suparati pe viata, negandindu-ne ca viata este de la Dumnezeu, primita in dar;

si ea devine viata pe care o meritam, dar nu cea pe care am merita-o daca am deveni cu gandul si inima curate. Si Dumnezeu ne vorbeste in fiecare zi, dar noi nu auzim, nu vedem decat ...rautatile, si nemultumirile....El ne asteapta sa IL iertam, caci daca suntem suparati pe viata, pe EL suntem suparati...

cautati in voi insiva cauza radacina a supararii voastre pe viata pe care o traiti, pe nenorocirile pe care le vedeti in jur si nu le suportati, si cunoasteti ca sunteti suparati pe Dumnezeu. Iar El ne spune in fiecare clipa: "De-as sti ca vrei, sa uiti si sa incepem iar, de-as sti ca poti, sa ierti pentru o clipa doar, [...]de-as sti ca noi, si numai noi vom fi in vis, ti-as da cheia de la Paradis"...

VAN MORRISON - SOME PEACE OF MIND

Viu vs. mort

Multi, prea multi oameni castiga simpatia lumii si isi pierd sufletul. Multi, prea multi, si mai multi oameni traiesc vieti goale, fara suflet, deoarece se hranesc cu popularitate, apreciere si glorie, cu "Eu sunt deosebit, tu esti deosebit, priveste-ma, acorda-mi atentie, sustine-ma, pretuieste-ma", cu a fi seful, cu a avea putere, cu a castiga cursa.

Cu asta te hranesti tu?

Daca da, esti mort. Ti-ai pierdut sufletul.

Compara sentimentele care te cuprind cand iesi invingator intr-o disputa, sau intr-o cursa, sau cand devii foarte cunoscut, sau cand toata lumea te aplauda, compara-le cu sentimentele care te cuprind cand te apropii de natura, sau cand comunici - cu adevarat - cu un om de a carui companie te bucuri in public si in intimitate, fara sa te cramponezi de el, fara sa te agati de el.

Primele sunt sentimentele pe care eu le numesc lumesti; pe cele din urma le numesc sentimente de suflet.

Multi isi doresc inaintea mortii sa isi poata intoarce clepsidra si sa isi retraiasca viata asa cum merita viata traita: ca pe un mister. Dar acest lucru nu mai este posibil...timpul a expirat pentru ei.

I am a speck of sand...

Roger Hodgson - Two of us
SUPERTRAMP

Look at me I'm a speck of sand,
And I'm building dreams in a stranger's land

Tell me why do I care.

Every time that I'm feeling down, oh they,
pick me up and they spin me round.
Tell me where do we go,
Tell me where do we go from here.



What are we gonna find out

Where are we gonna find out

Leave the wilderness, and this lonliness, dreams,
Just as long as there's two of us,
Just as long as there's two of us, I'll carry on


Won't you hold me

When are we gonna find out

Where are we gonna find out

What the universe is just waiting to hear,
Just as long as there's two of us,
To carry on.

       Frumoasă piesa, cu atât mai mult cu cât are nişte versuri de o profunzime spirituală deosebită de a multor alţi compozitori, ca - de altfel - întreaga operă a celor de la Supertramp...am postat mai sus piesa în format audio...trebuie ascultată mai întâi...la final, am postat şi un videoclip, cu Roger Hodgson de la Supertramp, live.

       După ce două zile mi-am pus toate treburile casnice la punct, ieri am cutreierat librăriile şi anticariatele, plăcere pe care nu pot să mi-o refuz în nici o zi liberă...Ee, şi a venit vremea calculelelor, cum hilar spunea Horaţiu Mălăele..

       Anul acesta a fost cel mai important an din viaţa mea, de cotitură, îndrăznesc să afirm. Anul trecut am suferit cel mai mult din toată viaţa mea...de suferinţă fizică am avut parte toată viaţa, la greu,  dar nu şi de suferinţă spirituală...anul ce tocmai se încheie, am suferit cu mult mai puţin decât anul trecut, căci am înţeles mai mult, şi închei anul fără nici o suferinţă în inimă căci, în ea şi-a făcut loc iubirea şi înţelegerea ei. Am suferit dar, sunt fericită căci, a meritat!!!

       Firul de nisip cu care m-am identificat mereu - idee cu care începe şi Roger Hodgson "Two of us" - prin experienţa alchimică ce mi-a fost dăruită să o trăiesc, prin bunavoinţă divină, s-a transformat într-un fir de aur. Nimeni şi nimic nu îmi mai pot întuneca înţelegerea la care am ajuns. Nu vreau să mă compar cu nimeni fiindcă dacă apare comparaţia, automat apare subestimarea unuia şi judecarea celuilalt...

      Am aflat cine sunt eu cu adevărat...am ajuns să cunosc adevărata iubire, şi am ajuns să înţeleg cuvintele lui Iisus: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" nici mai puţin, dar nici mai mult decât mă iubesc pe mine...dacă, cu mine am fost severă în căutarea propriei mele fiinţe - şi voi continua să fiu, pentru a nu pierde ceea ce am câştigat cu multă suferinţă - cum aş putea să fiu blândă cu altcineva, fără a deveni ipocrită, fariseică?

      Iubirea este într-adevăr severitate, în marea majoritate a timpului, aşa cum am aflat şi de la Abd-ru-shin din cunoaşterea vie pe care ne-a transmis-o scriind "În lumina adevărului". "Adevărata iubire nu va ţine cont de ceea ce îi convine celuilalt, de ceea ce îi face plăcere sau ceea ce îl bucură, ci ea se va orienta numai după ceea ce îi foloseşte celuilalt! Indiferent dacă aceasta îi face plăcere sau nu. Aceasta este iubirea adevărată...Dacă s-ar analiza neîndurător din temelie toate aşa-numitele iubiri, din ele nu ar mai rămâne nimic altceva decât egoism, vanitate, slăbiciune, comoditate, închipuire sau instincte.”

       Cea mai mare bucurie pe care o trăiesc zi de zi, de aproximativ două luni, este că mi-am aruncat toate măştile la gunoi...mă port la fel, şi cu managerul firmei la care lucrez, şi cu un om obişnuit...şi înainte vreme, am considerat mereu că toţi suntem oameni şi că funcţia sau faima, ori respectabilitatea, nu îmi pot impune să mă port diferit faţă de ei, şi nici nu m-am purtat! Măştile pe care le-am aruncat sunt cele referitoare la gândurile pe care le aveam în legătură cu ei, şi ceea ce le spuneam, de fapt. Acum, spun exact ceea ce gândesc! şi niciodată nu îmi voi mai menaja interlocutorul, din teamă - pe care o aveam înainte vreme - de a nu-l deranja cumva, ca să nu îşi schimbe cumva impresia despre mine.

       Sunt eu însămi, în orice împrejurare, indiferent despre cine ar fi vorba: de Dumnezeu sau de oameni! Şi cum Dumnezeu e pretutindeni şi îţi ştie şi gândurile şi măştile pe care ţi le pui, ce poate fi mai benefic decât că sunt eu însămi cu oricine aş interacţiona?

      Am citit undeva o părere, la parabola cu sămânţa de muştar - care se ştie că face referire la faptul că, sămânţa numai dacă va muri, va creşte şi se va dezvolta - că Dumnezeu, înainte de crearea universului a fost o sămânţă, un atom, iar murind - prin explozia primară - a creat Universul, univers care îl conţine pe Dumnezeu însuşi şi este în continuă expansiune...este VIU! Mi-a plăcut extraordinar de mult această idee care, trebuie să recunosc că pare destul de verosimilă, dacă stau să analizez fenomenul...

      Anul care stă să vină şi toţi care îi vor urma, nu îmi doresc decât să nu ratez momentul prezent...momentul viu, căci trecutul a murit, iar viitorul nu mă interesează fiindcă, vorba lui Einstein, viitorul oricum vine, şi vine mai repede decât îl aşteptăm noi...nu-mi place să sărbătoresc faptul că am mai îmbătrânit cu un an, iar ziua de 31 decembrie îmi aduce aminte de moartea tatălui meu, din aceeaşi zi de acum 31 de ani...nu mai sunt tristă, dar nici bucuroasă nu pot fi...

Tuturor oamenilor, printre care se află şi artistul meu iubit, Daniel Iancu - cauza şi motorul transformării mele spirituale - le doresc acelaşi lucru, pe care mi-l doresc mie însămi, la anul care stă să vină şi la cât mai mulţi ani!

Şi încă ceva:  să fiţi iubiţi!!!