Ne dăm seama, când avem curajul să privim lucrurile în faţă, că suntem nişte fiinţe îngrozitor de singure şi izolate. În urma acestei constatări lucide, mai mult sau mai puţin conştiente, încercăm să fugim, să scăpăm fiindcă nu ştim ce anume s-ar putea ascunde dincolo sau în spatele acestei singurătăţi. Înspăimântaţi, căutăm să ne refugiem în diverse activităţi, distracţii religioase sau de altă natură. Pentru cine vrea să vadă acest fenomen în sine, lucrurile sunt destul de evidente. Ne izolăm prin activităţile noastre zilnice, prin atitudinea şi modul nostru de gândire; în ciuda legăturilor foarte strânse pe care le putem avea cu cineva, ne gândim, de fapt, mereu numai la noi înşine. De aici – o izolare şi o singurătate sporite, o dependenţă totală faţă de obiectele din jur şi o mulţime de necazuri şi suferinţe. Nu ştiu dacă dvs. vă daţi seama de aceste lucruri.
Poate că vom înţelege această izolare singurătate, dependenţă şi suferinţă acum, discutând împreună sub acest cort. E o stare mereu prezentă în fiecare dintre noi. E uşor de constatat chiar şi pentru cei mai puţin pătrunzători, că toate activităţile noastre sunt centrate pe propria noastră persoană. Suntem mereu obsedaţi de noi înşine: ne preocupă sănătatea noastră, faptul că trebuie să ne facem exerciţiile ori că trebuie să ne schimbăm; vrem o slujbă mai bănoasă, relaţiile cu oamenii mai mulţumitoare. “Eu vreau să ating iluminarea”; ‘Trebuie să fac ceva cu viaţa mea” -numai “eu”, “viaţa mea”, grijile şi problemele mele.
Această preocupare de noi înşine e prezentă în fiecare clipă; suntem devotaţi, trup şi suflet, propriei noastre persoane. E un lucru evident. Fie că mergem la birou sau la uzină, fie că realizăm o muncă socială proclamându-ne grija pentru bunăstarea întregii lumi, de fapt, tot preocuparea faţă de noi înşine e cea care ne mobilizează; “eul” are întotdeauna prioritate. Dar această preocupare zilnică de propria noastră persoană în raporturile cu ceilalţi, aduce cu sine izolarea. Fapt iarăşi foarte evident! Şi dacă scrutăm mai adânc problema, descoperim că această izolare produce ca efect imediat un sentiment de singurătate interioară, de ruptură, fără nici o legătură reală cu nimeni şi nimic. Poţi să te afli într-o mulţime de oameni sau împreună cu un prieten – acest sentiment al ruperii de toţi şi de toate persistă, mai mult, se adânceşte. Nu ştiu dacă l-aţi remarcat sau dacă, dimpotrivă, nu l-aţi cunoscut până acum. Când luăm seamă de această singurătate încercăm să fugim de ea. Cum? prin diferite forme de divertisment, prin meditaţie ş. a. m. d.
Sigur, toate acestea arată faptul că spiritul, superficial sau profund, ori simplu instrument al cunoaşterii sale tehnice, se vede privat de orice raport real repliindu-se asupra lui însuşi. Relaţiile umane sunt lucrul cel mai important din viaţă; dacă nu eşti în relaţii bune cu o singură persoană, nu poţi fi nici cu celelalte, îţi închipui că nu poţi avea relaţii bune decât cu persoana cutare sau cutare, dar aceste relaţii nu trec dincolo de nivelul declaraţiilor verbale şi sunt, prin urmare, iluzorii. Dar dacă la un moment dat înţelegi că relaţiile dintre doi oameni sunt identice cu relaţiile între toţi oamenii, atunci izolarea, singurătatea, capătă o cu totul altă semnificaţie.
Ce sunt deci relaţiile umane? Vrem să vedem de ce oamenii sunt atât de singuri, disperat de singuri. Trăind fără iubire, dar însetaţi de ea, ei se împuţinează fizic şi psihic şi sfârşesc în nevroză. De fapt, majoritatea oamenilor sunt nevrotici, mai mult sau mai puţin dezechilibraţi, sclavi ai câte unei obsesii. Şi dacă priviţi acest lucru mai atent, pare că el decurge din lipsa totală de relaţii adevărate. Aşadar, înainte de a înţelege cum putem scăpa de singurătate şi suferinţă, de durerea şi angoasa existenţei umane, trebuie să aprofundam chestiunea relaţiilor între oameni, ce înseamnă să te afli în contact cu cineva.
Suntem noi oare în contact unii cu alţii? Gândirea afirmă că da, dar, de fapt, e posibil să mintă – căci a fi în contact cu cineva nu înseamnă doar să ai relaţii intime ori sexuale cu acea persoană.
Din cauză că nu înţeleg în profunzimea ei natura relaţiilor “sociale”, oamenii sunt cuprinşi de tristeţe şi confuzie, încep să se frământe. Acceptă anumite credinţe, fac gesturi de caritate, dar totul rămâne fără nici o valoare atâta timp cât între ei nu există raporturi lipsite de orice umbră de conflict. E posibil? Dvs. şi cu mine, de pildă, suntem într-o relaţie adevărată? S-ar putea ca între noi să existe raporturi excelente fiindcă eu oricum voi pleca în curând şi atunci aceste raporturi vor lua sfârşit.
E posibilă, aşadar, o relaţie adevărată, reală între doi oameni care se preocupă, fiecare în parte, de persoana lui? Atunci când fiecare îşi vede numai propriile ambiţii, nevoi, propria lui înfruntare cu lumea şi restul absurdităţilor meschine care formează însăşi viaţa? Un om prins într-o asemenea plasă ar putea să mai aibă relaţii adevărate cu un altul? Vă rog, urmăriţi-mă cu atenţie! E posibilă o relaţie realmente adevărată între un bărbat şi o femeie, dacă el este catolic şi ea protestantă ori dacă el este budist şi ea hindusă?
Deci ce înţelegem prin relaţii umane? Mie mi se pare că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante în viaţă, pentru că viaţa este făcută din relaţii. Unde nu sunt relaţii, nu există nici viaţă, sau atunci viaţa devine o suită de conflicte care sfârşesc în divorţ, singurătate – care aduce cu sine o mulţime de frământări, de anxietăţi şi tot felul de alte necazuri. Le cunoaşteţi cu toţii foarte bine. Pe de altă parte, putem vedea cu ochii noştri cât de pline de viaţă sunt relaţiile adevărate între oameni şi cât de puţini sunt aceia care au reuşit să distrugă zidul despărţitor dintre ei şi semenii lor. Pentru a frânge această barieră cu tot ce implică ea – şi nu este vorba doar de o barieră fizică – trebuie să adâncim problema acţiunii, a făptuirii.
Ce este acţiunea? Nu luăm în discuţie acţiunea trecută sau viitoare, ci acţiunea imediată. Acţiunea noastră este rezultatul unei concluzii la care am ajuns în prealabil şi se împlineşte conform acestei concluzii; ori se poate întemeia pe o anumită credinţă şi atunci urmează credinţa respectivă. Când pleacă de la credinţă anterioară, acţiunea se va desfăşura conform datelor acestei experienţe, a cunoaşterii acumulate. O astfel de acţiune se întemeiază pe trecut, iar relaţiile noastre se înscriu numai în trecut, ignorând pur şi simplu prezentul. Dacă, de pildă, eu am avut cu cineva o relaţie oarecare – şi această relaţie înseamnă, evident, acţiune – timp de câteva zile, săptămâni sau de câţiva ani, mi-am construit deja o imagine a persoanei respective şi atunci voi reacţiona conform acestei imagini iar persoana respectivă va reacţiona conform imaginii pe care şi-a făcut-o la rându-i despre mine; aşadar, până la urmă, relaţia nu este între noi doi, ci între imaginile noastre. Vă rog, analizaţi-vă spiritul, analizaţi-vă propria atitudine în relaţiile cu ceilalţi şi veţi descoperi foarte repede cât de adevărate sunt cuvintele mele. Toate relaţiile noastre sunt întemeiate pe imagini – cum aşadar să existe raporturile reale, adevărate cu ceilalţi dacă nu ne leagă decât nişte imagini?!
Ceea ce mi-aş dori eu ar fi nişte relaţii lipsite de orice conflict, în care nimeni să nu se folosească de nimeni, să nu exploateze pe nimeni, nici sexual, nici pentru propria plăcere, bucurându-se doar de o trecătoare companie. E foarte limpede că un conflict interior distruge orice relaţie adevărată – aşadar trebuie să-1 rezolv în esenţa lui, iar nu marginal. Nu pot să rezolv conflictul decât prin înţelegerea acţiunii mele în viata de zi cu zi, nu numai în cadrul unor relaţii. Vreau să-mi dau seama dacă toate activităţile mele tind să mă izoleze, adică să ridice un zid de netrecut în jurul meu; zid care înseamnă, în ultimă instanţă, grija egoistă de mine însumi, de viitorul meu, de fericirea mea, de sănătatea mea, de Dumnezeul şi credinţa mea, de succesele sau insuccesele mele. Mă urmăriţi? Sau credeţi că raporturile umane nu au nimic de a face cu “eul” meu, cu egoismul meu? Eu sunt un centru ale cărui activităţi se axează exclusiv pe fericirea mea, pe satisfacţiile şi gloria mea, activităţi care, în mod obligatoriu, tind să mă izoleze. Şi unde apare izolarea, apare şi ataşamentul faţă de ceva, dependenţa; dacă ataşamentele mele sunt impregnate de incertitudine sau dependenţă, încep să sufăr şi ca urmare, să mă izolez total de ceilalţi oameni. Realmente aşa stau lucrurile – nu fac teorii, nu spun poveşti.
De-a lungul anilor mi-am construit un set de imagini despre mine însumi şi despre cei din jur. M-am întărit prin activităţile, credinţele mele ş. a. m. d. Prima întrebare este, deci, următoarea: cum să scap de aceste imagini? De imaginea Dumnezeului în care cred, de toate condiţionările mele, imagini care înseamnă pentru mine căutarea celebrităţii şi a iluminării (care, în fond, e acelaşi lucru!), obligaţia de a mă implini în ceva, ca să nu ajung un ratat. Am creat, vai, o mulţime de imagini despre mine însumi şi despre ceilalţi. Cum voi scăpa de ele? Pot să dărâm această structură de imagini printr-un proces analitic? Evident că nu.
Atunci ce-i de făcut? E o problemă foarte importantă pe care trebuie s-o rezolv acum, iar nu s-o amân pe altădată. Dacă n-o rezolv astăzi mă va tulbura şi mai tare; mintea mea are nevoie de ordine ca să funcţioneze bine, sănătos, normal, să nu ajungă la nevroză. Acum trebuie să-mi pun ordine în viaţă, în mine, chiar în cursul acestei zile, altfel voi cădea pradă frământărilor, coşmarurilor de tot felul şi mâine nu voi mai fi în stare de nimic. Trebuie aşadar să rezolv cât mai repede această problemă.
Cum să fac deci să înceteze crearea imaginilor? Mai întâi, desigur, având grijă să nu-mi creez o super-imagine. Am în cap o mulţime de imagini şi, neputându-mă elibera de ele, inventez, din nenorocire, o super-imagine -sinele superior, atman sau un agent exterior, spiritual, ca de pildă “Marele Frate” din lumea comunistă. Trebuie aşadar să pun capăt o dată pentru totdeauna tuturor imaginilor pe care le-am creat, dar fără a-mi crea una superioară, mai nobilă, într-un fel. Vedem aşadar că în clipa în care ne sprijinim fie măcar şi pe o singură imagine, orice posibilitate de a avea relaţii adevărate cu ceilalţi dispare, deoarece imaginile separă, divizează şi acolo unde există separaţie există în mod obligatoriu şi conflict, nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi la cel al indivizilor. Până aici e, cred, destul de limpede. Deci, cum mă pot debarasa de toate imaginile pe care le-am acumulat în aşa fel încât spiritul meu să fie complet liber, proaspăt, întinerit, capabil să observe orice segment al vieţii cu un alt ochi, transfigurat?
Mai întâi trebuie să descopăr (dar fără a face apel la analize simandicoase!) cum se nasc imaginile? Altfel spus, trebuie să învăţ să observ. Observaţia se întemeiază pe analiză? Observ, deci văd – este oare acest act rezultatul vreunei analize, al vreunui exerciţiu care se derulează într-un interval de timp? Sau e un act întâmplat în afara timpului? Dintotdeauna omul a încercat să meargă dincolo de timp prin diferite mijloace şi procedee, iar tentativele lui au sfârşit mereu cu câte un eşec. Presimţind, poate, că nu este în stare să se debaraseze de toată această mulţime de imagini, el şi-a creat o super-imagine devenind astfel sclavul propriei sale creaţii. Nu poate fi, deci, liber niciodată fiindcă această super-imagine – sufletul, sinele superior, statul sau mai ştiu eu ce – e tocmai opusul libertăţii; e pur şi simplu o imagine în plus. Prin urmare e o problemă vitală pentru mine să pun capăt imaginilor. Numai şi numai atunci voi putea întreţine raporturi juste cu ceilalţi; dar ne întrebăm dacă e posibil să punem capăt tuturor imaginilor dintr-o dată, iar nu în timp, descotorosindu-ne pe rând de ele, lucru care, până la urmă, n-ar duce la nimic.
Trebuie să descopăr dacă sunt în stare să distrug acest mecanism al spiritului de creare a imaginilor şi în acelaşi timp, să mă întreb ce înseamnă “a fi lucid”. Pentru că asta îmi va îngădui să rezolv problema şi să pun capăt tuturor imaginilor, intr-un cuvânt, să-mi dobândesc libertatea. Căci unde există libertate există şi posibilitatea de a avea relaţii juste cu cineva, relaţii lipsite de orice formă conflictuală.
Ce este aşadar luciditatea? Ea presupune o atenţie lipsită de orice formă de alegere. Nu mai pot alege o imagine preferată în detrimentul alteia; pentru ca atunci n-aş mai ajunge la nici un capăt. Trebuie să descopăr ce este luciditatea – o stare în care nu mai există alegere, ci numai pură observaţie, viziunea pură.
Aşadar, ce înseamnă “a vedea”? Cum privesc eu un copac, un munte, un deal, luna, o apă curgătoare? pe obicei nu mă reduc la simplă şi pură vizualizare, în mintea mea există deja o imagine constituită a copacului, a norului, a râului respectiv. Acest râu mai are şi un nume al său, susură într-un anume fel, clipoceşte într-un mod plăcut sau neplăcut. Mereu observ, iau seamă de lucrurile din jur în funcţie de nişte preferinţe sau aversiuni, comparându-le unele cu altele. Dar nu e posibil să observ şi să ascult acest râu fără să fac o alegere, în afara oricărui ataşament, oricărei împotriviri interioare sau conceptualizări?
Faceţi, vă rog, acest lucru, acum, în timpul discuţiei noastre, ca exerciţiu de dimineaţă! Sunt în stare să ascult susurul acestui râu fără nici o intruziune din trecut? Sunt în stare să observ toate aceste lucruri diferite unele de altele, fără să aleg între ele? Adică fără să condamn pe vreunul şi fără să mă ataşez de altul, să le contemplu numai, şi atât? Nu sunt în stare, nu-i aşa? De ce? Pentru că mintea mea e atât de obişnuită cu prejudecăţile şi preferinţele ei? Pentru că e leneşă şi nu dispune de energia necesară? Sau poate fiindcă mintea mea nu vrea să scape cu adevărat de imagini şi se cramponează, în secret, de una anume? Asta înseamnă că, de fapt, spiritul refuză să vadă că orice existenţă este relaţie şi că atunci când între relaţii intervin conflicte, viaţa devine un coşmar din care se nasc singurătatea şi confuzia. Oare spiritul îşi dă seama în mod direct, iar nu conceptual, de acest adevăr, anume că acolo unde sunt conflicte, relaţiile autentice nu sunt posibile?
Cum putem scăpa de imaginile pe care ni le-am format? Mai întâi trebuie să descoperim cum s-au format ele; care este deci mecanismul creării lor. Dar acest lucru nu se poate vedea din moment ce noi vorbim tot timpul, discutăm doar, inutil, din moment ce există violenţa de limbaj, brutalitate în exprimare; dacă nu suntem profund atenţi la clipa de faţă, atunci mecanismul de construcţie a imaginilor începe să se mişte; altfel spus, când spiritul nu este profund atent în chiar momentul acţiunii pe care dorim s-o săvârşim, mecanismul creator de imagini funcţionează după bunul său plac. Când cineva, de pildă,îmi spune ceva plăcut sau neplăcut şi dacă, atunci când persoana respectivă îmi vorbeşte, eu nu catadixesc să-i acord vreo atenţie, imediat se declanşează mecanismul, în schimb, dacă sunt atent şi lucid, construcţia imaginilor încetează. Când spiritul e pe deplin treaz, atent la ceea ce se întâmplă în imediat, când nu este distrat, înspăimântat, gata să respingă mereu câte ceva din ceea ce aude, atunci construcţia imaginilor devine imposibilă, încercaţi să verificaţi lucrul acesta într-o zi; veţi vedea că am dreptate!
Prin urmare, am văzut cum putem împiedica formarea imaginilor; dar ce se va-ntâmpla cu toate aceste imagini acumulate până în prezent? V-aţi pus vreodată această întrebare? S-ar părea că nici nu vă interesează. Pentru că dacă e într-adevăr o problemă serioasă, adevărată, vitală pentru voi, ar fi trebuit să o fi rezolvat deja până acum iar nu să staţi şi să aşteptaţi să găsească altcineva răspunsul în locul vostru. Ei bine, ce se întâmplă, deci, cu toate imaginile înmagazinate de noi în creier? Vă daţi seama ce număr imens de imagini ţineţi ascunse în mintea voastră? Veţi putea scăpa încetul cu încetul de ele, eliminându-le una câte una? Asta v-ar lua un timp infinit. Căci numai bine scăpaţi de una şi îndată veţi crea alta. Acest proces de eliminare a imaginilor una după alta riscă să nu se mai sfârşească Aşadar sunteţi în posesia adevărului – nu vă puteţi debarasa pe rând de imaginile din mintea noastră. Spiritul care a surprins realmente acest adevăr este total conştient atunci când îşi creează o nouă imagine, în această clipă de atenţie, vizionară, toate imaginile dispar. Mă întreb dacă sesizaţi acest lucru.
Imaginile se formează atunci când spiritul nu este atent şi trebuie să recunoaştem că majoritatea dintre noi se află în această situaţie. Când însă privim cu maximum de atenţie o singură imagine, imediat devenim atenţi la întreg mecanismul construcţiei de imagini. Şi văzându-l cum funcţionează îl putem opri; fie că e vorba de trecut, de prezent sau de viitor. Ce contează este, deci, atenţia noastră, iar nu capacitatea de imagini pe care ne-am creat-o. Vă rog, încercaţi să înţelegeţi acest lucru foarte important. Dacă îl veţi înţelege, veţi înţelege, practic, tot mecanismul mentalului.
Din păcate cei mai mulţi dintre noi n-au fost în stare să-şi rezolve problemele; nu prea ştim cum s-o facem şi continuăm să trăim cu ele transformându-le într-un fel de obişnuinţă, de armură impenetrabilă. Dacă avem o problemă nerezolvată încă, nu mai avem energie; Problema respectivă ne absoarbe întreaga energie; şi astfel până şi lipsa de energie devine, în cele din urmă, o obişnuinţă. Dacă deci sunteţi cât de cât serioşi, dacă vreţi să duceţi cu adevărat o viaţă fără conflicte, trebuie să descoperiţi cum să vă rezolvaţi imediat problemele; altfel spus trebuie să acordaţi atenţie oricărei probleme care vă frământă, iar nu să încercaţi, să vă siliţi s-o rezolvaţi. Pentru că dacă vă încrâncenaţi să-i găsiţi o soluţie, vă aşezaţi în afara problemei rămânând totuşi cu problema în timp ce, dacă îi acordaţi atenţia voastră deplină, atunci veţi descoperi soluţia în problemă, nu în afara ei.
Îngăduiţi-mi să mă exprim altfel. Ştim cu toţii ce înseamnă suferinţa fizică sau psihologică, interioară deci. Suferinţa fizică poate fi tratată cu diferite leacuri atât de bine încât nu rămânem nici măcar cu amintirea ei. Dacă suntem pe deplin conştienţi de această suferinţă şi dacă, în luarea noastră de cunoştinţă, ne amintim de trecut, atunci suferinţa dispare; prin urmare vom dispune de energia necesară pentru a înfrunta şi suferinţa viitoare când, fără îndoială, aceasta va veni. Toţi, cred, am de suferit şi psihologic – unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare am suferit în felul său. Când suferim, din instinct, vrem să scăpăm, să fugim de boală şi atunci ne găsim câte un refugiu – într-o religie, în diferite distracţii, în lectură ş. a. m. d.
Ei bine, dacă spiritul este foarte atent şi nu dă înapoi în faţa suferinţei, veţi vedea că din această stare totală se naşte o energie atât de puternică – aproape o pasiune – încât suferinţa încetează de la sine. La fel şi cu imaginile – sfârşesc instantaneu atunci când nu există nici o preferinţă pentru nici una din ele; acest lucru e foarte important. Când n-avem nici o preferinţă, nu mai avem nici o prejudecată. Suntem atunci în stare să privim şi, prin această pură privire a lucrurilor, ajungem nu numai la înţelegerea procesului de formare a imaginilor, ci chiar la brusca lui istovire şi isprăvire.
Vedem, aşadar, cât de importante sunt relaţiile umane, vedem că e posibilă o relaţie fără conflict, o stare de iubire, prin urmare. Căci iubirea nu este o imagine; nu este o plăcere şi cu atât mai puţin o dorinţă. Iubirea nu se poate cultiva, exersa, ea nu depinde de memorie. Sunt deci în stare să trăiesc zilnic, fără să mă preocup de mine însumi? Pentru că această preocupare de mine însumi este principala imagine. Sunt în stare să trăiesc fără ea? Atunci abia nu voi mai cunoaşte singurătatea, izolarea şi suferinţa.
Ascultător: Când priveşti în adâncul tău şi simţi că eşti cuprins de o pasiune fără motiv – pasiunea de a înţelege, putem recunoaşte, cu puţină francheţe, că, de fapt, acest sentiment nu este altceva decât dorinţa de a avea experienţa realităţii. Sinele (adică tot ceea ce noi cunoaştem) poate avea acest sentiment fără nici un mobil şi poate percepe diferenţa esenţială care există între cele două sentimente?
Krishnamurti: – Mai întâi de toate, ce este “sinele”, “eul”? În mod sigur, “eul” este rezultatul educaţiei noastre, al conflictelor şi culturii noastre, al relaţiilor noastre cu restul lumii; acest “eu” este rezultatul propagandei căreia i-am fost supuşi vreme de cinci mii de ani. Este “eul” legat de casa, bărbaţii, nevestele noastre ş. a. m. d. Acest “eu” spune: “Vreau să fiu fericit, vreau să reuşesc în viaţă”. Acest “eu” afirmă:sunt creştin, sunt comunist sau hindus. “Eul” creează toate aceste îngrozitoare diviziuni, nu-i aşa?
Ei bine, “eul” izolat, limitat prin structura şi natura sa, separatist, poate avea vreo pasiune? Evident că nu. Sigur, poate avea pasiunea plăcerii, dar asta nu intră în discuţia noastră de acum. Pasiunea se naşte odată cu sfârşitul “eului”; numai un spirit eliberat de prejudecăţi, opinii, judecăţi personale şi condiţionări poate cunoaşte adevărata pasiune cu energia şi intensitatea ei pentru că e în stare să vadă realitatea. Văd că sunteţi de acord cu mine şi că spuneţi “da”, dar oare acest “da” nu e o afirmaţie pur verbală? Sau v-aţi dat seama realmente de acest adevăr şi sunteţi, prin urmare, liber?
