joi, 13 mai 2010

Despre ADEVARATA EDUCATIE (I)

"Ignorant nu este cel caruia ii lipseste eruditia, ci acela care nu se cunoaste pe sine. Iar eruditul care cauta intelegerea doar in carti, in cunostinte, la somitati, este un smintit. Intelegerea vine doar prin cunoasterea de sine, care inseamna perceptia intregului proces psihologic al omului."

Ceea ce mi s-a intamplat mie, si perioada grea prin care a trecut viata mea, de doi ani incoace, m-a facut sa inteleg ca existenta, temeiul existentei insusi, a dorit sa imi descopere  cum functioneaza viata, in totalitatea ei, aratandu-mi - in cel mai dureros mod cu putinta - cum functioneaza mintea omeneasca, cu toate mecanismele de producere a dorintelor, frustrarilor ori neimplinirilor ei. Ceea ce am experimentat tardiv, m-a condus la o singura concluzie: daca as fi cunoscut toate acestea acum douazeci de ani, cand eram tanara, viata mea ar fi luat o alta turnura.

Tot ceea ce am scris in acest jurnal, a fost rodul propriei mele experiente, asa cum a venit ea si neavand la indemana experienta altor oameni, am trait descoperindu-mi in propria fiinta modul in care trebuie abordata viata, pentru a-i da valoare intrinseca.



Am gasit un autor acum o saptamana-ce bine era daca il gaseam cand am avut eu insami nevoie - care trateaza aceasta problema acuta: EDUCATIA. De ce educatia nu ne confera plenitudinea sufleteasca, si de ce ea nu ne face adevarati oameni liberi, dar liberi in adevaratul sens al cuvantului.

Ceea ce vreau sa prezint in continuare, sunt selectii care le pot fi utile celor care doresc a-si cunoaste interiorul, celor care doresc a-si educa copiii, si de ce nu, nepotii, despre ceea ce inseamna adevarata educatie, si cum pot trai viata, cunoscand-o mai intai cum functioneaza ea, in ei insisi.  Vreau sa redau, atat cat imi va permite timpul, modul de gandire al acestui autor - caruia , din motive pur obiective, nu doresc sa ii dau numele.

Daca cineva este constient de faptul ca, educatia care are loc in secolul XXI este uzata nu numai moral, ci in toate aspectele vietii in care ea intervine,  vor lectura cu interes si poate chiar cu placere, ceea ce doresc a evidentia.

Ceea ce numim astazi educatie, este doar o acumulare de informatii, aflate de fapt la indemana oricarei persoane care stie sa citeasca.  Un astfel de mod de instruire ofera o forma subtila de evadare din noi insine, si, ca toate fugile, duce inevitabil la sporirea mizeriei, mai ales a celei interioare.

Conflictele si starea noastra de confuzie este rezultatul raporturilor false pe care le intretinem cu oamenii, cu lucrurile, cu ideile, si cata vreme nu intelegem si nu modificam aceste raporturi, faptul de a invata, de a aduna date, de a dobandi diferite indemanari, nu poate decat sa ne cufunde si mai mult in haos si distrugere.

In societatea noastra, asa cum este ea organizata, ne trimitem copiii la scoala pentru ca ei sa invete o arta sau o stiinta care sa le ingaduie intr-o zi sa-si castige existenta.

Vrem sa facem din copilul nostru, mai intai de toate, un specialist si speram ca astfel sa-i dam o situatie economica sigura. Dar invatarea unei tehnici ne face capabili de a ne intelege pe noi insine? 

Este evident ca trebuie sa stii sa citesti si sa scrii, sa ai o meserie si sa poti exercita o profesie oarecare, dar acest fel de stiinta naste in noi capacitatea de a intelege viata? Fireste ca nu. Prin urmare, daca tehnica este singurul nostru scop, noi tagaduim in mod evident ceea ce este esential in viata.

Viata este durere, bucurie, frumusete, uratenie, iubire si cand o percepem ca un tot, aceasta intelegere, la fiecare nivel, creeaza propria sa tehnica. Dar contrariul nu este adevarat: o indemanare tehnica nu poate niciodata naste o intelegere creatoare.

 In zilele noastre educatia se afla intr-un deplin faliment, pentru ca acorda intaietate tehnicii. Prin conferirea acestei importante excesive, noi distrugem omul. A cultiva capacitatea si eficienta fara a intelege viata, fara a avea o perceptie cuprinzatoare a procesului gandirii si a dorintelor, inseamna a dezvolta brutalitatea noastra, a provoca razboaie interioare de proportii ba chiar si razboaie exterioare, in sfarsit, a pune in pericol siguranta noastra fizica.

Dezvoltarea exclusiva a tehnicii a produs savanti, matematicieni, constructori de poduri, etcaetera, etcaetera, dar inteleg ei procesul total al vietii? Poate un specialist sa perceapa viata sub forma totalitatii? Poate, dar numai daca, si in momentul in care, inceteaza sa mai fie un specialist.

Procesul tehnologic rezolva probleme de un anumit fel - pentru unele persoane si la anumite niveluri - , dar are ca urmare consecinte mai vaste si mai profunde. A trai la un anumit nivel si a neglija procesul total al vietii inseamna a chema mizeria si distrugerea.

Nevoia cea mai staruitoare, problema cea mai urgenta pentru fiecare individ este de a avea o intelegere integrala a vietii, care sa-i ingaduie sa infrunte complexitatile ei ce cresc neincetat.

 Cunoasterea tehnica, oricat ar fi de necesara, nu va rezolva in niciun chip conflictele noastre psihologice, presiunile noastre interioare; si pentru ca am dobandit stiinta fara a intelege noi insine procesul total al vietii, tehnologia a devenit un mijloc de a ne distruge pe noi insine.

Omul care stie sa produca explozia atomului, dar care in inima lui n-are iubire, devine un monstru.

Noi ne alegem profesia dupa capacitatile noastre, dar daca avem o vocatie, ne va putea ea elibera de conflictele si de confuzia noastra?

 O anumita forma de instruire tehnica pare necesara; dar cand devenim ingineri, medici, contabili, unde ne aflam? Exercitarea unei profesii reprezinta cu adevarat implinirea vietii? In aparenta este, pentru cei mai multi dintre noi.

Diversele noastre profesii pot sa ne ocupe cea mai mare parte din existenta; dar insasi lucrurile pe care le producem si care ne entuziasmeaza intr-atat, sunt acelea care produc distrugerile si mizeriile noastre. Comportarea si valorile noastre transforma ocupatiile si lumea noastra in instrumente de invidie, de amaraciune si ura.

Fara cunoastere de sine, ocupatia pe care o avem provoaca doar frustrare, cu inevitabilele ei evadari in tot felul de activitati mai mult sau mai putin dar toate, daunatoare fiintei noastre.

Fara aceasta intelegere interioara, tehnica duce la dusmanie si la o brutalitate pe care le acoperim cu vorbe placute la auz. La ce bun sa dam atata importanta tehnicii si sa devenim entitati eficiente, daca rezultatul este o distrugere reciproca?

Progresul nostru material este uimitor, dar n-a facut decat sa creasca puterea noastra de a ne distruge unul pe altul si exista foamete si mizerie in toate colturile lumii. Omenirea nu e o specie pasnica si fericita.

Cand functia pe care o detinem capata o importanta suprema, viata devine mohorata si trista; devine o rutina mecanica si sterila, de care fugim cufundandu-ne in distractiile cele mai variate. Acumularea de cunostinte si dezvoltarea capacitatilor - ceea ce numim EDUCATIE - ne-a lipsit de plenitudinea vietii si de actiunea integrala.

Pentru ca nu intelegem procesul total al vietii, noi ne agatam de capacitate si de eficienta, care capata astfel o importanta zdrobitoare. Dar intregul nu poate fi inteles prin mijlocirea unei parti; el nu poate fi inteles decat prin actiune si experienta.

O alta caracteristica a acestei culturi a tehnicii este ca ea ne da un sentiment de securitate, nu numai economica, ci si psihologica. Este linistitor sa stii ca esti eficient si capabil. A sti ca putem canta la pian, sau ca suntem in stare sa construim o casa, ne da sentimentul de vitalitate, de independenta agresiva.

Dar a acorda importanta capacitatilor noastre, din cauza dorintei de securitate psihologica pe care o avem, inseamna a nega plenitudinea vietii.

Continutul total al vietii nu poate niciodata sa fie prevazut, el trebuie perceput clipa de clipa, dar noi ne temem de necunoscut si din aceasta cauza stabilim pentru ocrotirea noastra zone de protectie psihologica, sub forma de sisteme, de tehnici, de credinte. Si cata vreme cautam o securitate interioara, pierdem procesul total al vietii.

O buna educatie, care sa incurajeze totusi invatarea unei tehnici, trebuie sa realizeze ceva mult mai important; trebuie sa-l ajute pe om sa cunoasca prin experienta proprie, procesul total al vietii. Aceasta experienta directa va pune capacitatea si tehnica la locul lor adevarat. Daca cineva are intr-adevar ceva de spus, insusi faptul de a-l spune creeaza stilul; dar a invata un stil fara a-l experimenta interior, nu poate duce decat la superficialitate.

In intreaga lume inginerii se straduiesc sa conceapa masini care sa functioneze fara ajutorul omului. "Intr-o viata aproape in intregime servita de masini, ce vor deveni oamenii? Ei vor avea din ce in ce mai mult ragaz, fara sa stie cum sa-l foloseasca in mod intelept si vor cauta evadari in eruditie, in amuzamente care indobitocesc, in idealuri." 

Au fost scrise nenumarate carti despre idealul in educatie si totusi confuzia noastra despre acest subiect e mai mare ca oricand. Nu exista metoda pentru a-l invata pe copil sa fie integrat si liber. Cata vreme dam importanta principiilor, idealurilor, metodelor, nu vom face nimic pentru a-l ajuta pe individ sa se elibereze de propria sa activitate egotista, cu toate spaimele si conflictele ei.

-voi continua maine -

vineri, 7 mai 2010

O ULTIMA PRIVIRE

                        



          " Către sfârşitul nopţii, când primul suspin al zorilor veni adus de vânt, deschizătorul de drumuri, cel care-şi spune ecou al unei voci încă neauzite, îşi părăsi patul şi se-ndreptă spre acoperişul casei sale.

Stătu acolo multă vreme privind cetatea adormită. Apoi îşi ridică fruntea şi, ca şi cum spiritele neadormite ale tutror celor adormiţi se adunaseră în jurul lui, el îşi deschise buzele spre a vorbi şi spuse:

         "Prieteni şi vecini şi voi ce zilnic treceţi prin faţa porţii mele, vă voi vorbi în somnul vostru, şi prin valea viselor voastre mă voi plimba dezgolit fără oprelişti - pentru că nepăsători sunteţi în ceasurile voastre de trezie şi surde sunt urechile voastre când sunt împovărate de sunet.

         "Mult v-am iubit şi peste poate.

         "Îl iubesc pe unul cum vă iubesc pe toţi, şi pe toţi ca şi cum aţi fi doar unul. Şi în primăvara inimii mele am cântat în grădinile voastre, iar în vara inimii mele am vegheat recolta voastră.

         "Da, v-am iubit pe toţi, uriaş sau pitic, pe cel care orbecăie în noapte, ca şi pe acela ce dansează pe piscuri în lumina zilei.

        "Tu, cel puternic, pe tine te-am iubit, deşi urmele pintenilor tăi de fier le simt încă în carne; şi pe tine, cel slab, deşi mi-ai pus la grea încercare credinţa şi răbdarea.

        "Pe tine, cel bogat, cât te-am iubit, chiar dacă amară mi-a fost mierea ta pe buze; şi tu, sărmanule, deşi mi-ai cunoscut ruşinea cea cu mâna goală.

       "Tu, poetule cu lăuta arcuită şi degetele oarbe, pe tine te-am iubit din suflet; şi pe tine învăţatule, mereu adunând straie învechite din cimitirul săracilor.

       "Tu, preotule, şi pe tine te-am iubit, tu care stai în tăcerile de ieri întrebându-te de soarta mea de mâine; şi pe voi adoratori de zei, imagini ale propriilor voastre năzuinţe.

       "Tu, cea mai însetată dintre femei, a cărei cupă este veşnic plină te-am iubit şi înţeles; şi tu femeie a nopţilor fără odihnă, şi pe tine te-am iubit şi te-am compatimit.

       "Tu, cel flecar, pe tine te-am iubit, zicând: "Viaţa are multe de spus" şi tu cel fără glas, te-am iubit şi pe tine, şi îmi spuneam în şoaptă:"Nu spune el oare prin tăceri ceea ce nu se poate auzi-n cuvinte?"

       "Şi tu, judecătorule şi criticule, şi pe tine te-am iubit; şi totuşi când m-ai văzut răstignit, ai spus: "El sânderează continuu, şi forma pe care o ia sângele lui pe pielea albă este frumoasă la privit."

       "Da, v-am iubit pe toţi, tânăr şi bătrân, salcie tremurândă şi stejar.

       "Dar vai, prea multă dragoste din inima mea v-a întors de la mine. Vreţi să vă potoliţi setea de dragoste doar bând din cupă şi nu din râul învolburat. Vă place s-ascultaţi murmurul stins al dragostei, însă când dragostea strigă vă acoperiţi urechile. 

       "Şi pentru că v-am iubit pe toţi, aţi spus: 

        "Inima lui este prea slabă şi supusă, şi mult prea largă îi este calea. Este dragostea unui nevoiaş, care culege firimituri chiar dacă stă la mese-mpărăteşti. Şi este dragostea unui om slab, pentru că puternicul iubeşte doar pe cel puternic. 

      "Şi pentru că v-am iubit peste putinţă, voi aţi spus:  

      "Nu poate fi decât dragostea unui orb care nu cunoaşte frumuseţea unuia şi nici urâţenia altuia. Şi e dragostea  celui căruia îi lipseşte simţul gustului şi nu deosebeşte vinul de oţet. E dragostea unui necuviincios şi a unui înfumurat, căci ce străin poate pretinde că ne iubeşte întocmai ca o mamă sau un tată, o soră sau un frate?

         Acestea le-aţi spus şi încă multe altele. Căci nu o dată în pieţe voi m-aţi arătat cu degetul spunându-mi în batjocură:  

     "Iată-l pe cel fără de vârstă, omul cel fără anotimpuri, cel care la ora amiezii se joacă cu copiii noştri, iar la ceas de seară se aşează cu bătrânii şi este înţelept şi înţelegător."

        "Iar eu spuneam: Îi voi iubi mai mult. Da, şi mai mult. Îmi voi ascunde dragostea sub chip de ură, şi îmi voi învălui tandreţea în amărăciune. Voi purta mască de fier, şi numai înarmat şi îmbrăcat în zale îi voi căuta.

        "Apoi mi-am lăsat mâna grea pe rănile voastre şi, ca o furtună în noapte, am tunat în urechile voastre.


        "De pe acoperişul casei v-am strigat:  ipocriţi, farisei, şarlatani şi creaturi din lut făţarnice şi goale.


        "Pe aceia cu privirea scurtă v-am blestemat numindu-vă lilieci orbi, iar pe aceia prea aproape de pământ îi asemuiam cârtiţelor fără suflet. 


        "Vorbăreţului i-am spus că are limba otrăvită, iar celui tăcut că are buzele de piatră, şi pe cel simplu şi lipsit de iscusinţă l-am numir mortul pe care moartea încă nu l-a obosit.


       "Pe cei ce vor să afle ştiinţa lumii i-am numit profanatori ai Sfântului Duh, iar pe cei ce nu se-ndreaptă decât spre cele sfinte, i-am numit pescari de umbre care-şi aruncă năvodul în ape mici şi nu se aleg decât cu propria lor oglindire.

       "Astfel v-am denunţat cu buzele mele, în timp ce inima mea, care sângera cu mine, vă alinta-n cuvinte dulci.


     "Vorbi doar dragostea biciuită de ea însăşi.  

      Era mândria pe jumătate ucisă, cea care se zbătea în praf.  

      Foamea mea pentru dragostea voastră striga dezlănţuită de pe acoperişul casei, în vreme ce propria-mi iubire îngenunchea-n tăcere implorându-vă iertarea".

       Dar ce minune! 

       Doar masca mea v-a deschis ochii şi doar pretinsa-mi ură v-a trezit inimile! 

       Şi acum mă iubiţi.

       Iubiţi săbiile care v-au rănit şi săgeţile care v-au străpuns piepturile. Căci rănile vă aduc împăcare şi doar când beţi din propriul sânge vă-mbătaţi.


       Asemeni moliilor care zboară în jurul flăcării în căutarea pierderii de sine, vă adunaţi în fiecare zi-n grădina mea; şi cu chipuri înălţate şi priviri fermecate priviţi cum despic ţesătura zilelor voastre. 

       Şi-n şoaptă vă spuneţi unul altuia: 

 "Are în privire lumina lui Dumnezeu. Vorbeşte întocmai ca profeţii din vechime. Ne dezvăluie sufletele şi ne descuie inimile; şi ne cunoaşte căile aşa cum vulturul cunoaşte potecile vulpii".

         "Căile voastre le cunosc într-adevăr dar numai aşa cum vulturul cunoaşte căile puilor săi. Şi cu bucurie mi-aş dezvălui secretul. Totuşi, pentru că am nevoie de apropierea voastră mimez distanţa şi doar temându-mă de preaplinul dragostei voastre veghez zăgazurile iubirii mele". 

       Spunând acestea, deschizătorul de drumuri îşi acoperi chipul şi plânse amarnic. Ştia în inima lui că dragostea care îndură dezgolită umilinţa, e mai presus decât aceea care caută triumful deghizându-se; şi se ruşină de el însuşi. 

       Deodată, însă, îşi ridică fruntea şi întocmai celui ce se trezeşte dintr-un somn adânc, întinse braţele şi spuse: 


      "Noaptea s-a sfârşit, iar noi, odrasle ale nopţii, ne mistuim când zorii sosesc dansând pe dealuri; iar din cenuşa noastră va răsări o dragoste încă şi mai mare, care va râde-n soare şi va trăi în veci".

joi, 6 mai 2010

Love ends when You stop believing in it!!!



Just a small town girl
Living in a lonely world
She took the midnight train
Going anywhere
Just a city boy
Born and raised in South Detroit
He took the midnight train
Going anywhere

A singer in a smokey room
A smell of wine and cheap perfume
For a smile they can share the night
It goes on and on and on and on

Strangers waiting
Up and down the boulevard
Their shadows searching
In the night
Streetlights, people
Living just to find emotion
Hiding, somewhere in the night

Working hard to get my fill
Everybody wants a thrill
Paying anything to roll the dice
Just one more time
Some will win
Some will lose
Some were born to sing the blues
Oh, the movie never ends
It goes on and on and on and on

Strangers waiting
Up and down the boulevard
Their shadows searching
In the night
Streetlights, people
Living just to find emotion
Hiding, somewhere in the night

Don't stop believing
Hold on to the feeling
Streetlights, people
Don't stop believing
Hold on
Streetlights, people

miercuri, 5 mai 2010

Monografie muzicala VAN MORRISON

Astazi, am gasit o monografie muzicala despre Van Morrison, unde credeti? 
Pe INTERNET ARCHIVE !!!
E super !!!Un cadou superb facut fiicei mele care, astazi 5 MAI, implineste frumoasa varsta de 17 ani.







Si nunta Mariei!!!

sâmbătă, 1 mai 2010

Un fel de dar de nuntă - pentru Andreea Iancu



Mizează pe iubire - 
sau Scara pe care trebuie s-o urci

E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune,
zice inspirat poetul, Eminescu, pe-al său nume ....
Criticilor mei, le mărturisesc că, nici măcar poet nu sunt.
Mi-e greu, în rime să aşez degrabă, ce voiesc, în amănunt.


Nu te gândi c-unui străin nu-i e permis a-ţi dărui
Puţină apă înainte de, greul drum a ţi-l croi;
Suntem cu toţii picături de univers
Ce, din a lor iubire simplă şi pură, se unesc.


Nu e ceva cu vreo valoare explicită
ci numai apă, ce cu puterea-ţi dăruită
să o preschimbi tu singură în vin,
chiar ca în Cana, la-ntâia nuntă plină de divin.


Lumea-ţi urează fericire,
Eu îţi doresc să dobândeşti iubire.
Fericirea nu e, ceva pe care să îl cucereşti,
Ea e prezentă-n fiecare clipă, când iubeşti.


Lumea-ţi urează casă de piatră - afirmaţie bizară
Căci casa de piatră-i adevărată închisoare
În care nu se poate creşte-o floare
Cum e iubirea; de-aceea-i tot mai rară.


Lumea aleargă după fericire,
Nimeni în schimb nu vrea, după iubire
Iar fericirea – ei nu văd c-o au deja
dar, numai alergătura lor le-o ia.


Fericirea nu e, ceva misterios pe care să-l atingi
Ea e aici, acum, de poţi cu sufletul, să vezi, să-ţi strigi
Iubirea, pentru tot ce te-nconjoară, pentru bătaia inimii,
şi aerul, care îţi intră şi îţi iese-afară.


Fericirea nu e dorinţa de-a ajunge Cineva
Şi nu e plină de mister, ca precolumbienii maya
De îţi doreşti s-ajungi în vârf, pe Himalaya
Cu stupoare se poate constata că, fericirea e altundeva.

În ascensiunea sa, Cineva se aştepta
să o găsească-n priponită-n vârf, dar ea nu e acolo
Pierduta-o pe drum, în tulburarea sa.


Lumea-ţi urează copii frumoşi să ai
Pe care bucuroasă societăţii să îi dai,
Tribut de sânge, de mii şi mii de ani
În respectarea miilor de reguli, fani.


În loc, cu fel de fel de reguli, inteligenţa să le-o-ngheţi
Ci mai degrabă de la ei - copiii tăi - să reînveţi
Cum ei se joacă, şi cum o fac cu competenţă
Cu toată fiinţa lor, nu doar din complezenţă.


Bătrâni nu sunt aceia datori a educa,
Ci-aceia ce renunţă voit, a se juca.
Joaca nu este numai de copii,
Râvnita fericire se află doar în ea.

Că-nveţi, că mergi, că suferi, nu contează
Joacă e, dacă inima-ţi vibrează.


Copiilor când, jocul de le tulburi, îndrăzneşti,
se supăra şi ţipă, dar de cum, tu le zâmbeşti,
pe dată se înseninează şi uită, cât clipeşti!


Nici un copil micuţ nu ai să-l vezi că are
Rea ţinere de minte primită din născare.
El uită tot, ce mai devreme l-a durut,
Iară tristeţea, ca prin farmec i-a trecut.


Doar astă joacă aduce fericirea
Şi un duet făcând cu ea, iubirea;
Nu este altă cale de-a lor înfăptuire,
Nici titluri şi nici faima, nu aduc împlinire.


Iubirea, atunci când va veni, de-o vei primi la tine
Precum şi bucuria jocului în sine,
Astea, le vei putea lua cu tine.
Restul sunt fum, doar amăgire
Pentru - loviţi ce sunt - cei, de orbire.


Aşa că, niciodată să nu cauţi fericirea,
Ea e aici, acum – e joaca de-a viaţa - să afli doar iubirea!
Iar lumina ce-i urmează, şi-o ascunzi adânc în tine
De o găseşti, îţi luminează calea, doar la bine.


Lumina nu o vei afla, de-ţi vei căra cu conştiinciozitate mapa
plină cu titluri şi cu faimă, şi mari abilităţi,
Trebuie să te decojeşti foaie cu foaie, precum ceapa,
De caracter, de personalitate, şi de prejudecăţi.


Debutul şablonat, unanim acceptat
E necesar, e-adevărat, dar mult prea înfrumuseţat
De jurăminte pân’ la moarte, făcute doar să fie încălcate.
Căci orice vis se risipeşte, de nu se vrea trăi iubirea;
şi în tristeţe te-adânceşte, rămânând doar cu amintirea.


Nu-s decât vorbe ipocrite, sparte,
d-ecouri milenare, propagate doar de moarte.
Ipocrizia lor e-o farsă , ca o trapă
În care cad cei ce, dormind, din ele se adapă.


Singura este voinţa, ce se cere-a fi duală
Căci scara-nfăptuirii e numai singulară.
Titluri şi faima şi respectul, sunt chestii secundare
Ce îi conferă unisensul, doar unei vieţi pecuniare.


De-alegi doar astă scară, te va duce doar în jos.
Încă din timpul vieţii, devii un om prea găunos.
Impropriu e să crezi că urcă, fiindcă verticalitatea
Trucată ca pozitivă, i-a dat-o doar societatea.


Căci la fine, pe când dreapta, ţie ţi se va trasa
Matematic ţi se-arată: nu pe-acestea le poţi lua;
Singura este iubirea, ce-ţi permite ca să zbori
Să n-o pierzi pe drum, din ea, aripe dăltuieşte-ţi, apriori.


De darul ţi se pare deplasat, mă iartă
Dar...carta ce ţi-am dedicat, e-un fel de hartă
Pe care, de vei vrea, în inimă a o păstra,
Prin labirintul vieţii, te poate îndruma...