O ULTIMA PRIVIRE

                        



          " Către sfârşitul nopţii, când primul suspin al zorilor veni adus de vânt, deschizătorul de drumuri, cel care-şi spune ecou al unei voci încă neauzite, îşi părăsi patul şi se-ndreptă spre acoperişul casei sale.

Stătu acolo multă vreme privind cetatea adormită. Apoi îşi ridică fruntea şi, ca şi cum spiritele neadormite ale tutror celor adormiţi se adunaseră în jurul lui, el îşi deschise buzele spre a vorbi şi spuse:

         "Prieteni şi vecini şi voi ce zilnic treceţi prin faţa porţii mele, vă voi vorbi în somnul vostru, şi prin valea viselor voastre mă voi plimba dezgolit fără oprelişti - pentru că nepăsători sunteţi în ceasurile voastre de trezie şi surde sunt urechile voastre când sunt împovărate de sunet.

         "Mult v-am iubit şi peste poate.

         "Îl iubesc pe unul cum vă iubesc pe toţi, şi pe toţi ca şi cum aţi fi doar unul. Şi în primăvara inimii mele am cântat în grădinile voastre, iar în vara inimii mele am vegheat recolta voastră.

         "Da, v-am iubit pe toţi, uriaş sau pitic, pe cel care orbecăie în noapte, ca şi pe acela ce dansează pe piscuri în lumina zilei.

        "Tu, cel puternic, pe tine te-am iubit, deşi urmele pintenilor tăi de fier le simt încă în carne; şi pe tine, cel slab, deşi mi-ai pus la grea încercare credinţa şi răbdarea.

        "Pe tine, cel bogat, cât te-am iubit, chiar dacă amară mi-a fost mierea ta pe buze; şi tu, sărmanule, deşi mi-ai cunoscut ruşinea cea cu mâna goală.

       "Tu, poetule cu lăuta arcuită şi degetele oarbe, pe tine te-am iubit din suflet; şi pe tine învăţatule, mereu adunând straie învechite din cimitirul săracilor.

       "Tu, preotule, şi pe tine te-am iubit, tu care stai în tăcerile de ieri întrebându-te de soarta mea de mâine; şi pe voi adoratori de zei, imagini ale propriilor voastre năzuinţe.

       "Tu, cea mai însetată dintre femei, a cărei cupă este veşnic plină te-am iubit şi înţeles; şi tu femeie a nopţilor fără odihnă, şi pe tine te-am iubit şi te-am compatimit.

       "Tu, cel flecar, pe tine te-am iubit, zicând: "Viaţa are multe de spus" şi tu cel fără glas, te-am iubit şi pe tine, şi îmi spuneam în şoaptă:"Nu spune el oare prin tăceri ceea ce nu se poate auzi-n cuvinte?"

       "Şi tu, judecătorule şi criticule, şi pe tine te-am iubit; şi totuşi când m-ai văzut răstignit, ai spus: "El sânderează continuu, şi forma pe care o ia sângele lui pe pielea albă este frumoasă la privit."

       "Da, v-am iubit pe toţi, tânăr şi bătrân, salcie tremurândă şi stejar.

       "Dar vai, prea multă dragoste din inima mea v-a întors de la mine. Vreţi să vă potoliţi setea de dragoste doar bând din cupă şi nu din râul învolburat. Vă place s-ascultaţi murmurul stins al dragostei, însă când dragostea strigă vă acoperiţi urechile. 

       "Şi pentru că v-am iubit pe toţi, aţi spus: 

        "Inima lui este prea slabă şi supusă, şi mult prea largă îi este calea. Este dragostea unui nevoiaş, care culege firimituri chiar dacă stă la mese-mpărăteşti. Şi este dragostea unui om slab, pentru că puternicul iubeşte doar pe cel puternic. 

      "Şi pentru că v-am iubit peste putinţă, voi aţi spus:  

      "Nu poate fi decât dragostea unui orb care nu cunoaşte frumuseţea unuia şi nici urâţenia altuia. Şi e dragostea  celui căruia îi lipseşte simţul gustului şi nu deosebeşte vinul de oţet. E dragostea unui necuviincios şi a unui înfumurat, căci ce străin poate pretinde că ne iubeşte întocmai ca o mamă sau un tată, o soră sau un frate?

         Acestea le-aţi spus şi încă multe altele. Căci nu o dată în pieţe voi m-aţi arătat cu degetul spunându-mi în batjocură:  

     "Iată-l pe cel fără de vârstă, omul cel fără anotimpuri, cel care la ora amiezii se joacă cu copiii noştri, iar la ceas de seară se aşează cu bătrânii şi este înţelept şi înţelegător."

        "Iar eu spuneam: Îi voi iubi mai mult. Da, şi mai mult. Îmi voi ascunde dragostea sub chip de ură, şi îmi voi învălui tandreţea în amărăciune. Voi purta mască de fier, şi numai înarmat şi îmbrăcat în zale îi voi căuta.

        "Apoi mi-am lăsat mâna grea pe rănile voastre şi, ca o furtună în noapte, am tunat în urechile voastre.


        "De pe acoperişul casei v-am strigat:  ipocriţi, farisei, şarlatani şi creaturi din lut făţarnice şi goale.


        "Pe aceia cu privirea scurtă v-am blestemat numindu-vă lilieci orbi, iar pe aceia prea aproape de pământ îi asemuiam cârtiţelor fără suflet. 


        "Vorbăreţului i-am spus că are limba otrăvită, iar celui tăcut că are buzele de piatră, şi pe cel simplu şi lipsit de iscusinţă l-am numir mortul pe care moartea încă nu l-a obosit.


       "Pe cei ce vor să afle ştiinţa lumii i-am numit profanatori ai Sfântului Duh, iar pe cei ce nu se-ndreaptă decât spre cele sfinte, i-am numit pescari de umbre care-şi aruncă năvodul în ape mici şi nu se aleg decât cu propria lor oglindire.

       "Astfel v-am denunţat cu buzele mele, în timp ce inima mea, care sângera cu mine, vă alinta-n cuvinte dulci.


     "Vorbi doar dragostea biciuită de ea însăşi.  

      Era mândria pe jumătate ucisă, cea care se zbătea în praf.  

      Foamea mea pentru dragostea voastră striga dezlănţuită de pe acoperişul casei, în vreme ce propria-mi iubire îngenunchea-n tăcere implorându-vă iertarea".

       Dar ce minune! 

       Doar masca mea v-a deschis ochii şi doar pretinsa-mi ură v-a trezit inimile! 

       Şi acum mă iubiţi.

       Iubiţi săbiile care v-au rănit şi săgeţile care v-au străpuns piepturile. Căci rănile vă aduc împăcare şi doar când beţi din propriul sânge vă-mbătaţi.


       Asemeni moliilor care zboară în jurul flăcării în căutarea pierderii de sine, vă adunaţi în fiecare zi-n grădina mea; şi cu chipuri înălţate şi priviri fermecate priviţi cum despic ţesătura zilelor voastre. 

       Şi-n şoaptă vă spuneţi unul altuia: 

 "Are în privire lumina lui Dumnezeu. Vorbeşte întocmai ca profeţii din vechime. Ne dezvăluie sufletele şi ne descuie inimile; şi ne cunoaşte căile aşa cum vulturul cunoaşte potecile vulpii".

         "Căile voastre le cunosc într-adevăr dar numai aşa cum vulturul cunoaşte căile puilor săi. Şi cu bucurie mi-aş dezvălui secretul. Totuşi, pentru că am nevoie de apropierea voastră mimez distanţa şi doar temându-mă de preaplinul dragostei voastre veghez zăgazurile iubirii mele". 

       Spunând acestea, deschizătorul de drumuri îşi acoperi chipul şi plânse amarnic. Ştia în inima lui că dragostea care îndură dezgolită umilinţa, e mai presus decât aceea care caută triumful deghizându-se; şi se ruşină de el însuşi. 

       Deodată, însă, îşi ridică fruntea şi întocmai celui ce se trezeşte dintr-un somn adânc, întinse braţele şi spuse: 


      "Noaptea s-a sfârşit, iar noi, odrasle ale nopţii, ne mistuim când zorii sosesc dansând pe dealuri; iar din cenuşa noastră va răsări o dragoste încă şi mai mare, care va râde-n soare şi va trăi în veci".