Motto: "When there is something you really want, fight for it, do not give up no matter how hopeless it seems. And, when you have lost hope, ask yourself if you are gonna wish you gave, it just one more shot; because the best things in life do not come free."
Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor, cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ? Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s. Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis.
de Radu Gyr
O luptă pe care o pierzi, sau din care te retragi strategic, nu înseamnă că ai pierdut şi bătălia.
Adevărata înfrângere este atunci când - cum prea bine spune Radu Gyr - renunţi la visul care îţi insuflă motivaţia de a nu te da bătut.
Nu a fi învingător înseamnă a fi fericit. Am mai spus acest lucru, dar îl repet: Michelangelo a sculptat tristeţea pe chipul Învingătorului...
Am încredere că, bucuria de a trăi rezidă în însăşi competiţia la care participi luptând pentru visul tău...şi câte satisfacţii poţi avea!
Gheorghe Gheorghiu - Eu sunt nebunul care te iubeste
Această dragoste, această lumină care nu mă cruţă care mă obligă să-mi aduc totul aminte şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie, cerul ca un obraz de copil. Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări. Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii, am crezut tot ce ni s-a spus, marea fierbea ca sîngele nostru şi cînd tăceau valurile nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos. Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina era un fel de amintire ciudată şi printre păsări albe care zburau între noi şi greşelile noastre şi nu ne mai separa de zei decît moartea. De ce trebuia să fiu vinovat cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios? Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă, cînd eram stînjeniţi amîndoi şi nu mai ştiam ce să spunem, dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări, iar păsările albe care zburau pe mare între umbrele noastre şi zei îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul, aceştia suntem şi nu alţii, noi care-am fost împreună şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea? De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce? Da, trebuiau. Trebuiau, poate. Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi pentru a învăţa să iubim. Trebuia să greşim pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună că ştiu totul despre iubire şi ţărm. Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii luminîndu-ne mîinile în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine. Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie, şi mă întreb, poate, pentru ultima oară: De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra decît iubind şi mai mult ţărmul pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi? Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost? Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios. Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există şi există şi ţărmul, există în zori plaja goală şi există urmele care ne fac vinovaţi, există corăbiile care ne-au dus la Troia şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă, există amintirile şi există pescăruşii ţipînd, există nisipul de care mă lipeam gol la amiază şi există locul gol de lîngă mine, exită toate, numai tinereţea s-a dus în acest prea lung asediu al Troiei, în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi. O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările şi cînd ne-am întors ne-am dat seama cît de puţin ne îndepărtaseram de ţărm. De fapt, nu ne îndepărtaseram deloc. Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri numai că eram mai bătrîni şi ne venea greu să surîdem. Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surîde uşor. Şi iubim altfel, mai trist. În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri, iubim…
V
Suntem obosiţi şi nu ne mai separă de zei decît moartea. Am văzut cum se goleşte clepsidra şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor, nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie, altfel mormintele ar cuceri toată lumea. Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii. Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om. Această dragoste, această lumină şi vîntul care nu ne cruţă. care ne obligă să ne-aducem totul aminte…
Eu nu stiu a scrie versuri dar, regasindu-ma in caracterizarea lui Ion Minulescu, imi permit sa il citez:
"Eu sunt o ‘mperechere de straniu Şi comun, De aiurări de clopot Şi frământări de clape- În suflet port tristeţea planetelor ce-apun Şi ‘n cântece, tumultul căderilor de ape...
Eu sunt o cadenţare de bine Şi de rău, De glasuri răzvrătite Şi resemnări târzii- În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu Şi ‘n visuri, majestatea solarei agonii...
Eu sunt o ‘ncrucişare de harfe Şi trompete, De leneşe pavane Şi repezi farandole- În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete Şi ‘n râs, impertinenţa sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proză Şi de vers, De crime Şi idile, De artă Şi eres- În craniu port Imensul, stăpân pe Univers Şi ‘n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles !..."
"Sunt Daniel Buzdugan de la Radio ZU, a fost o farsa! V-ati suparat?"
Ce ma amuza fraza asta! Mai ales intrebarea pusa candid:"V-ati suparat?" Normal ca, s-au suparat! Dupa intrebarea "V-ati suparat", eu le-as zice:"Daca romanii isi pierd si simtul umorului... atunci totul e pierdut!" citandu-l pe genialul Daniel Iancu pe care, il admir nespus de mult...
Voi scrie in cele ce urmeaza, despre propria-mi parere cu privire la ceea ce inseamna a iubi cu adevarat...
O dragoste adevarata, veritabila, este o continua cautare a celuilalt. Inseamna sa cauti neincetat nevoia celuilalt. Cand apare monotonia si plictiseala, inseamna ca una din nevoile sufletului nu a fost descoperita...inseamna, o cat se poate de serioasa si grava neimplinire sufleteasca....
In clipa cand ti-ai cucerit iubitul, dragostea - in adevaratul sens al cuvantului - a incetat...a incetat sa fie deplina, candida, inaltatoare, cautatoare....intotdeauna focul iubirii se atenueaza atunci cand stim ca am cucerit persoana ravnita... ca este sub puterea noastra ...ca se afla in posesia noastra....
A iubi pe cineva, fara a avea dorinta de a-l cuceri definitiv, este iubire perpetua, candida, plina de gratia ludicilor... este iubirea lui Don Quijote pentru Dulcineea - cavalerul care isi construieste o lume a lui, o lume care este aceea a artei...iar in arta, incapatanarea este o virtute...
Nu trebuie sa iti doresti sa cuceresti definitiv persoana iubita fiindca, exista ceva mai presus de biruinta si de vanitate: satisfactia data de capabilitatea de a intra intr-o competitie reala, si bucuria de a lupta... Michelangelo aflase acest lucru, si a sculptat tristetea pe chipul Invingatorului...
Un adevarat indragostit este un pelerin ajuns in Arcadia - tinutul idilic, neprihanit, un fel de vis al memoriei, unde nu exista reintoarceri....este Mecca iubirii, unde fiecare om trebuie sa ajunga o data in viata...
Un om care iubeste cu adevarat un altul, este absolvent al facultatii imaginatiei de a innobila ceea ce, este sau ar putea fi, respingator la cel iubit. Si aici nu ma refer la invelisul de carne al omului - acea forma de energie prin care este perceput un om ca fiind frumos sau urat - nu, nu ma refer la uratenia exterioara, ci la cea interioara, la uratenia sufletului...aceea poate fi cu adevarat respingatoare...dar nu si pentru cel care iubeste...
Un om care il iubeste pe un altul, cauta in interiorul celuilalt nevoia sufletului aceluia, lipsa de care sufletul celui iubit sufera...neimplinirea pe care poate nici el - cel iubit - nu o concretizeaza... si descoperind-o, iubitorul o umple...o umple cu migala si tandrete...iar, si iar...si, iar...si, iar... pana la sfarsit... la sfarsitul vietii, nu la sfarsitul iubirii; pentru ca, adevarata iubire rupe barierele incoruptibilului corupator- timpul...ea este echivalentul vesniciei...si este chiar moneda de schimb pe care ne-o cere Dumnezeu pentru nemurire...
Cu alte cuvinte, adevaratul traitor de iubire, isi scrie propriul Bolero, reiterand cucerirea persoanei iubite pe intreaga durata a vietii ! Se stie ca scrierea unui Bolero - gen muzical impus de catre Maurice Ravel ca pe o categorie muzicala distincta - este o adevarata provocare pentru un compozitor deoarece, bolero-ul ii ofera un cadru compozitional extrem de limitat, si il pune in situatia de a-si dovedi talentul. Talentul de care trebuie sa dea dovada cel care iubeste, este acela de a mentine ritmul iubirii, la fel ca in prima clipa in care s-a indragostit, ba chiar sa-l amplifice, aidoma bolero-ului.
Maurice Ravel - Bolero
Cu intelepciunea omului care constientizeaza ca, viata nu este o misiune de indeplinit - nelasandu-se atras in orbitele altor griji - traitorul de iubire veritabila stie a pretui fiecare clipa alaturi de iubirea sa si cucerind-o perpetuu, traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima; de aici deriva si talentul sau de a face variatiuni pe aceeasi tema...
Eu cred cu toata inima mea ca, pentru un om, nu poate fi nimic mai inaltator decat, posibilitatea de a ajunge sa spuna pe patul de moarte: “Et in Arcadia ego!”...
