Ca între noi, ca între doi – vampiri de meserie Ce se muncesc, făcând cu schimbul -- Eu înţepându-te cu vorbe în neştire, Tu făurindu-mi în tăcere necuvinte - din iubire.
Asteptam un raspuns sincer, dar daca tu crezi ca sunt prea mica pentru a avea impact asupra ta, incearca si dormi in camera cu un tantar adevarat, si vei afla totul despre tantari, ca tot te-ai apucat sa scrii o carte despre neplacutele zburatoare.
Avand in vedere ca nu doresti sa mai fii bazait de asemenea minuscule vietati ale planetei , asa cum sunt eu pe langa tine, ai putea totusi, sa crezi in precizie, si vazand un tantar ca mine zburand, ar trebui sa fii capabil sa il lovesti scurt si rapid, cu o lovitura frumoasa si rasunatoare.
Sau chiar tu esti cel care te comporti ca si tantarul care statea pe o plaja cu nudisti, spunandu-si: stiu ce trebuie sa fac, dar nu stiu cum sa incep. Mereu am avut senzatia ca esti ca un tantar ratacitor, alegandu-si tinta… Acum stiu acest lucru, si uimitor, unii ar crede ca tinta ta ar trebui sa fie o femeie frumoasa si tanara, dar observ ca eu sunt o femeie batrana si proasta, careia tu ii sugi sangele ce ii da viata, viata de care are nevoie ca sa-si duca zilele ramase, pe acest pamant frumos, dar plin de oameni mandri.
Si totusi nu poti fi poreclit tantarul, caci el este mic si rapid,sau mai degraba tot eu pot fi poreclita tantarul! Muscatura tantarului este mica, prin ea este injectata o cantitate foarte mica de lichid tantaresc, dar prin mica muscatura, pot fi introdusi multi virusi la fel de mici si frumosi! Increderea ca intr-o zi te voi vindeca de ranchiuna - si de aversiunea pe care o simti fata de mine – creste in mine exact ca o boala, care a fost introdusa in corpul meu prin minuscula muscatura a tantarului pe care il reprezinti.
Cel mai bun sange se gaseste intotdeauna, in prostii care se lasa muscati de tantari, adica intr-o proasta ca mine, si intr-un tantar ca tine. Caci totusi tantarul cauta sangele cel mai bun si dulce cu care sa se hraneasca…
M-ai virusat, dar vezi, ca daca te umfli prea tare cu sangele meu, si tu poti sa faci poc intr-o zi, de la cantitatea de sange de care ma lipsesti, cu alte cuvinte, iti poate fi fatal sangele meu curat. Adevarul adevarat este ca suntem cu totii niste tantari, rand pe rand, mici si nesatui vampiri…
Prietene….fa ce-ti spune inima ta, asa voi face si eu. E cel mai cinstit lucru, a-ti urma inima, caci inima nu greseste niciodata, numai ratiunea o ia razna crezand ca isi poate calcula si rationaliza inima.
rapeste libertatea unui om sau unor grupuri de oameni. Am gasit in "Jurnalul fericirii" lui Nicolae Steinhardt urmatoarele cuvinte despre tirani.
"Virtutea personala a tiranului, oricat de incontestabila, nu justifica tirania. Calitatile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de pacatul strigator la cer al desfiintarii libertatii omului, de groaznicul pacat al prefacerii semenilor in dobitoace, desigur, de vreme ce li se rapeste principala insusire a duhului: libertatea.
Virtuti personale aveau si fariseii, ba inca multe, erau nu numai cumsecade ci si rigurosi. Calvin la fel. Si sunt sigur ca si Caiafa era plin de frumoase purtari si ducea o viata model."
Cum soarele nu ar mai fi soare De s-ar încăpăţâna, şi nu ar mai răsare, Cum luna îndrăgostită, apropiindu-se de soare, de ar uita pământul pe care-l are-n grijă, viaţa de pe el moare, Cum râul de se varsă-n mare nu se împuţinează, ci creşte tot mai mare, Cum anotimpurile mor şi lasă loc să se perinde fiecare, Cum dreptele ce se intersectează, îşi văd de drumul lor, doar după ce se-mbrăţişează,
Cum florile şi-aşteaptă ploaia ca să crească și sărutul soarelui ca să le înflorească, E ca un legământ de iubire între ploaie și flori, Între soare și strălucirea lor, Mister pe care cu inima de-l simți, te umple de fiori,
Cum ziua încălzită de soare își așteaptă noaptea, Și întâlnindu-se într-o îmbrățișare se despart, Cum marea ca să crească mare, îmbrățișează râurile toate, la vărsare, Cum piatra care din stâncă se desprinde, murind la mare depărtare Dusă de ape în vâltoare, doar lava o apropie de stâncă, într-o fierbinte binecuvântare, Cum luna luându-și rămas bun de la soare, primește noaptea ca să lumineze și mai tare, Cu lumină primită numai și numai de la soare, În veci voi trăi așteptând Lumina sufletului meu, Apa pământului inimii mele și Norii cerului meu, Într-o îmbrățișare să-mi iau puterea de-a muri: Din marea ei iubire sămânța moare și-apoi trăiește-n floare. Asta e firea lui Dumnezeu sub soare: ce s-a născut, să crească tot mai mare, Floarea să nu rămână în sămânță de frică, ploaia să nu dispară dacă pică Rămân toate, și florile și ploile, încrustate în unic-vers, lacrimă a Poetului ales.
Am gasit pe pagina unui veritabil psiholog, profesor iesit de curand la pensie, o probllemuta, de calcul probabilistic. Fiindca eu nu ma mai am pe bune cu matematicile, am rezolvat-o prin cateva calculele probabibilistice. Bineinteles ca nu am rabdare pana maine, cand doctorul va veni cu raspunsul, si am rezolvat-o in my own way :)Problema, este urmatoarea, si am gasit-o aici :
In spatele fiecarei usi (U1, U2, U3) am plasat cate o vaca respectiv milionul. De exemplu, in spatele lui U1 poate fi o vaca sau un milion de euro. La fel in spatele lui U2. Idem U3. Tu nu cunosti aceasta distributie. In cazul in care ti-ar prinde bine un milion de euro (sa-ti achiti imprumutul la banca a carei „mama” priveste negresit catre Grecia sau sa le asiguri copiilor studii de foarte buna calitate in UK sau US) iti ofer sansa de a-l castiga. E suficient sa alegi o usa. Eu o deschid si, daca in spatele ei se afla banii, ai tai sunt! Fair enough? Acum alege o usa! Dupa ce ai ales-o, inainte de a o deschide, eu deschid o alta. In spatele usii deschise, deliberat, de mine, se afla o vaca. Generos, cum ma stii, iti ofer ocazia de a-ti schimba alegerea (adica sa alegi cealalta usa : de exemplu, daca ai ales U1, eu deschid U2, unde se afla o vaca iar tu poti fie sa ramai cu U1 fie sa-ti schimbi optiunea pentru U3). Intrebarea este urmatoarea: Ce este mai avantajos, sa-ti pastrezi optiunea sau sa o schimbi?
In traducere matematica: daca iti schimbi optiunea (alegi cealalta usa) probabilitatea de a castiga milionul creste, scade sau ramane neschimbata?
Simplu, ca buna ziua. Fiecare va deschide obligatoriu prima usa, plin de sperante dintre cele mai marete: Stupoare cu majuscula: gaseste o vaca, buna de muls, iar mierea ii ramane ca o dorinta ascunsa bine in coltisorul cel mai intunecat al inimii. Isi spune ca laptele muls, va fi valorat la sfarsit cat toata mierea la care a visat. Buuun.
Daca vaca nu mai da lapte (si cu siguranta poate seca bbrusc, din diferite motive, mai mult sau mai putin genetice, mai devreme sau mai tarziu, dar cu certitudine va seca) omul nostru (sau femeia noastra, nu va ganditi ca vacile nu pot fi inlocuite cu rudele lor de sex opus: boi, pardon, tauri) cum ziceam, omul nostru va fi tentat a incerca si a doua usa. Stupoare, tot cu "S" mare: in spatele ei se afla tot o vaca care da lapte, mai mult sau mai putin, ori deloc, si asteptata miere, ioc. Acum, omul stie ca dupa a treia usa nu se mai afla nici o vaca si bineinteles ca va fi tentat sa o deschida si sa isi ia partea cuvenita de sperata fericire, aceea de a se linge pe degete.
Cum, dupa experienta a doua vaci, milionul poate parea miere, adica tot ceea ce el si-a dorit de la viata, un om care sa nu fie vaca sau bou ori taur, ci unul/una cu mii de smaralde, vorba cantecului cui stiu eu; omul cade pe ganduri: sa deschida, sau sa nu deschida ultima usa. Stie ca daca o deschide, este ultima sansa de a incerca fericirea ori iubirea,(fericirea si iubirea nu sunt unul si acelasi lucru, dar ambele pot fi considerate miere), omul cade pe ganduri: sa deschida, sau sa nu deschida ultima usa. Stie ca daca o deschide, este ultima sansa de a incerca fericirea, caci poate avea vacile pe care si le doreste, care sa se lase mulse pe rand, ori toate deodata, dar pentru ca stie ca dupa ce deschide ultima usa, vorba "te-ai lins pe bot" devine realitate, si cum, trezindu-se in ultimul ceas, mai stie si ca, vacile nu-i pot aduce mierea visata (vacile nu sunt albine), renunta. Nu mai deschide ultima usa. Omul nu numai ca nu vrea sa mai riste, dar stie rezultatul, si i se apleaca de atata miere mult visata. Basca, mai stie (de la discovery) si ca nu exista albina pentru o singura floare, si nici vreo floare pentru o singura albina. Renunta la miere!
Raspuns: avantajos este sa o schimbi, si sa o pastrezi. Pe care? pe care-o vrei. La sfarsit tot fara ele ramai. Mare filosofeala probabibilistica asta. :)
Este mai corect raspunsul lui Van Morrison: Astral Weeks zice. Matematicile sunt ale lui Mefisto, care e contabil innascut. :)
If I ventured in the slipstream Between the viaducts of your dream Where immobile steel rims crack And the ditch in the back roads stop Could you find me? Would you kiss-a my eyes? To lay me down In silence easy To be born again To be born again From the far side of the ocean If I put the wheels in motion And I stand with my arms behind me And I'm pushin' on the door Could you find me? Would you kiss-a my eyes? To lay me down In silence easy To be born again To be born again There you go Standin' with the look of avarice Talkin' to Huddie Ledbetter Showin' pictures on the wall Whisperin' in the hall And pointin' a finger at me There you go, there you go Standin' in the sun darlin' With your arms behind you And your eyes before There you go Takin' good care of your boy Seein' that he's got clean clothes Puttin' on his little red shoes I see you know he's got clean clothes A-puttin' on his little red shoes A-pointin' a finger at me And here I am Standing in your sad arrest Trying to do my very best Lookin' straight at you Comin' through, darlin' Yeah, yeah, yeah If I ventured in the slipstream Between the viaducts of your dreams Where immobile steel rims crack And the ditch in the back roads stop Could you find me Would you kiss-a my eyes Lay me down In silence easy To be born again To be born again To be born again In another world In another world In another time Got a home on high Ain't nothing but a stranger in this world I'm nothing but a stranger in this world I got a home on high In another land So far away So far away Way up in the heaven Way up in the heaven Way up in the heaven Way up in the heaven In another time In another place In another time In another place Way up in the heaven Way up in the heaven We are goin' up to heaven We are goin' to heaven In another time In another place In another time In another place
(397)Dacă România e destinată pieirei, după cum ne-o arată jurnalele opoziţiunei, atunci venirea orşecui la putere este indiferentă, căci tot ce piere e organic (ceva neorganic nu poate pieri) tot însă ce-i organic e destinat unei pieiri neînlăturate şi moartea sa este o cestiune de timp – prin urmare, în sine astă moarte nu poate fi nici oprită , nici accelerată - căci c-un cuvânt de privim trecutul, vedem că nimic nu s-a putut întâmpla astfel de cum s-a întâmplat într-adevăr, vedem că, cauza e identică cu necesitatea, când însă ştim că, orce trecut, a fost odinioară viitor, că prin urmare şi viitorul nostru va deveni odată trecut cu acelaş caracter de necesitate intrinsecă, atunci ne convingem că pentru un stat, la care pornirea spre pieire se constată, după cum e al nostru, şi a cărui nimicire e decisă de nepăsarea internă şi de interese esterioare, ba în a cărui boală şi decadenţă locuitorii ce dau tonul îşi fac materie predilectă de discuţie, nu spre a le îndrepta (căci cine vrea să-ndrepte nu aşteaptă să vie la guvern pentru aceasta) ci spre a denigra o putere foarte neputincioasă în asemenea materie, pentru a uza de foloasele materiale ale acesteia, unui asemenea stat zic, îi este indiferentă schimbarea de guvern, şi fiecare face bine care-naintea deluviului general cearcă a trăi cât se poate de bine şi cu plăcere, asemenea ciumei din Florenţa.
Într-adevăr, statul e un organism, ca orişicare altul, ca statul albinelor şi-al furnicilor, şi ca corpul, de esemplu. Dacă un organ nu-şi împlineşte funcţiunea sa, este probabil că nu el este de vină, ci o cauză esterioară, venită de dinafară. Este ştiut şi fiziologic, că boalele se nasc din reacţia în contra lumei esterioare, că influenţează sau au influenţat asupra organismului, iar nu din natura intrinsecă a acestuia.
Asemenea, dacă un organ al societăţii, de ex. judecătorii, nu funcţionează după legi, ci după natura inerţiei lor, adică după natura rea a omului particular, cauza este că, corpul întreg se află într-o nesănătoasă reacţiune contra puterilor naturei, corpul întreg al statului este bolnav. De aceea este pe deplin îndreptăţită partida care-şi apără cu orice mijloace starea ei la putere, căci o alta care promite mai mult poporului, desigur că-l înşală.
Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși, A căror urme crude le aflu pururi iarăși Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi... Iubit-am poate cântul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie... Zburat-au chip și cântec urât și sărăcie! Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit. S-arată înainte-ți o schele despoiată De orice vis cu care o îmbrăcai odată. Puterea tinereții, a minții vioiciune, A inimei bătaie, și gingașa minune Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă, Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească... Cum trec, cum trec cu toate... și făr- să le oprească Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie. Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept, Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept, Având darul pe care natura-l poate da, Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva? Căci nu caută lumea aceea ce slăvește, Aceea ce o prinde ci ceea ce-i priește. Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână, Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână, Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie, Că ești podoabă scumpă în lume orișicui, Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?
Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți, Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți: Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot Pe sine să se puie deasupra peste tot, Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț, Hrănind a lui viață din sute de vieți. A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână, A înșela mulțimea cu mii făgăduinți, Când ai mințit o dată să te mai pui să minți, A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine, A împle a lui nume de pete și rușine Aceasta nu e nobil... Dar toți și-ndeosebi O fac ușor tu numai stai vecinic să întrebi. Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari, Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari, Privind peste mulțime cu multă nepăsare... Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare. Din astă cumpănire de drept și datorie, Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.
Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale! Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară, Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară, Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu ești onest și plin de respect și generos Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos. Te-ai dus și te urmară părerile de rău. În urma ta venit-au un neted nătărău Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi; Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi: Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte. Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară, Ce-și revărsa lumina sa rece în afară E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime; Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece, Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece Și caută-n iubire plăcerea numai, care E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare. Dară acea iubire adâncă și curată, Care-n viață vine o dată, num-o dată, Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă, Acel amor atât de nemărginit, de sfânt, Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ, Acea înamorare de tot ce e al ei, De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei, Când pentru o privire dai viață, dai noroc, Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție? Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!
Oștirile-i alungă în spaimă înghețată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumată Gemîndul uragan.
De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu, Să fac să rump-o lume ce sfîșie-n tăcere Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă, Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc, Și norii-și spun în tunet durerea lor mugindă, Gîndirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere O piatră să ador.
Murindului speranța, turbării răzbunarea, Profetului blestemul, credinței Dumnezeu, La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea, Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ți, care mă învenină, Nimic, doar suvenirea surîsului tău lin, Nimic decît o rază din fața ta senină, Din ochiul tău senin.
Și te iubesc, copilă, cum repedea junie Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc, Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire, De-ar tremura la sînu-mi gingașul tău mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc.
Și-aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie, Aș pune lege lumii rîzîndul tău delir, Aș face al tău zîmbet un secol de orgie, Și lacrimile-ți mir.
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, Ca preotul altarul, ca spaima un azil; Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea, Ca visul pe-un copil.
Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mînie, Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit, Cu fruntea-nvinețită, cu fața cenușie Icoana ce-a iubit.
Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur Cu-al cântului dar,
Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri, Credeam că ești chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă, Pe valul amar.
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri, Răpit d-a ta voce în rai de misteruri, Ș-aduce aminte că-n cerul deschis Văzut-a un geniu cântând Reveria, Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria Și-n tine revede sublimul său vis.
"Se pare ca Huxley face aceasta deosebire intre sexe; pe cand barbatul poate invata ceva de la viata (chiar daca nu o intelege), femeia nu invata nimic; ea traieste prin tropisme. Candva o conduceau instinctele, si atunci era o amanta perfecta, sau o mama fara prihana; acum, in secolul al XX-lea, e condusa de tropisme sociale, de mode, de idei nedigerate, de sentimente factice.
Alterarea femeii moderne e perfect surprinsa in lunga lista de manii, de ideologii si nevroze care alcatuiesc laolalta itinerariul unei femei model din elita secolului; una e mondena si pozeaza in Catherina cea Mare, alta e o razvratita impotriva societatii, alta lupta pentru drepturile pisicilor, alta scrie romane psihologice, alta studiaza astrologia sa castige la curse, alta e preocupata de problema fericirii, alta se indragosteste de un romancier si vrea sa realizeze perechea ideala, tot soiul de idei fixe, de "idealuri", de profetii si misiuni, in realitate simple colace de salvare, prin care incearca sa supravietuiasca atatea mii de fapturi care vor neaparat sa aiba o viata interioara, un scop in viata, o opera de implinit si o idee care sa le dea impresia ca au pentru ce munci si pentru ce se agita.
Mai deprimante sunt femeile care incep a imbatrani. Se trezesc deodata singure, iremediabil singure, intr-un decor vested si obosit, fara o afectiune sincera in jurul lor, pentru ca n-au cautat niciodata afectiunea, cand erau tinere si frumoase, ci numai admiratia locvace, elogiul poleit si sclavia ipocrita. "
Mircea Eliade - Drumul spre Centru
Ma regasesc si eu intr-una din exemplificarile lui Mircea Eliade, doar fac si eu parte din femeile de sfarsit de secol XX, si inceput de secol XXI, cu diferenta ca in toamna vietii fiind, eu nu m-am indragostit de un romancier, ci de un inginer, basca greiere trubadur cu chitara atarnata de gat, poet de aula, de week-end si de timp liber.
Dar trebuia sa traiesc si eu odata acest sentiment, asa ca nu regret nimic, ba chiar o consider o sansa ce mi s-a dat (nu stiu de unde, probabil ca de sus, si nu de catre hazard) sa nu mor fara sa fi experimentat saturarea de toate relatiile, de orice relatie, fie ea chiar si cu cel pe care il iubesti, si tocmai pentru ca il iubesti.
Acum nu mai vreau nimic, nu vreau nici sa fiu iubita, nu vreau nici scop in viata - viata este prin ea insasi un scop - nu vreau nici macar sa nu mai vreau nimic. Dar cum si asta e o dorinta, desi tampita, se cade sa renunt pana si la ea, la dorinta de a nu mai vrea nimic. Totul mi se pare prea mult, prea grotesca aceasta goana nebuna a femeilor, mai ales a femeilor, dupa a-ti dori, a avea idealuri, incat ma opresc si traiesc: respir, miros, vad, simt, ascult, si uneori, doar uneori, mai si gandesc....:) da' ce credeai? ca am ajuns leguma? neeee...nu inca!
