De la mine urare, fiindca azi e sarbatoare!

Primavara precum dimineaţa, ne aduc în inimi viaţa!

Nu vine protocolară, ci pe inimi le-nfioară!

Iti doresc viaţa să-ţi fie, toată numai bucurie,

Norocul să te umbrească – relele să te ferească!

Pace împărătească să ai, ca şi altora s-o dai,

Inimă, vorbă suavă, şi Domnului Vieţii slavă!


Anul ăsta, peste ani, acuma şi la mulţi ani!

IUBIREA sau LUMINA.

Sunt convinsa prietene (eu chiar te consider prieten) ca nu ai crezut nimic din ce ti-am spus ca a vrut sa exprime iubita ta atunci cand ti-a spus blanda si cuminte “Ce insemn eu pentru tine?”

Dar cum ai putea crede, cand tu nu te cunosti nici macar pe tine, iar in aceasta situatie defavorabila, sa poti cunoaste pe oricine altcineva este imposibil.

La cunoasterea propriei tale fiinte nu vei ajunge daca ranile iti vor fi doar oblojite. Vindecarea nu este asa, nu este blanda, vindecarea este dureroasa, este o cauterizare a ranii. Ai fost vreodata cauterizat? La propriu? Eu da, si pot sa-ti spun ca iti arde pielea si carnea la propriu, pe o adancime functie de cati milimetri sunt de extirpat.

Afirmatia iubitei tale merita supusa atentiei, nu atentiei mele, ci atentiei tale. Iti voi da o mana de ajutor, caci stiu exact ce simte blanda si cumintea ta iubita.

In primul rand, simplul fapt ca a avut o intrebare, si mai mult, o intrebare de acest gen, dovedeste ca tu ai un comportament in ceea ce o priveste, care o nemultumeste, care nu este conform asteptarilor ei de la tine. Ea este perfect constienta de eforturile ei de a te obloji in permanenta, de a-ti ameliora durerile sufletesti, si de asemenea, este perfect constienta de rezultatul acestor eforturi. Tocmai din acest motiv, se astepta la un raspuns pe masura efortului ei. De ce spun ca il considera un effort? Pentru ca daca nu l-ar considera effort, nu ar fi nemultumita, mai mult, nu si-ar exprima nemultumirea ca nu primeste in schimb ceea ce se astepta sa primeasca: implinirea visului feminin. Pentru ca are asteptari de la tine, iar asteptarile vin numai atunci cand nu iubesti, asteptarile vin numai in perioada de indragostire, aceasta indragostire care nu este la inceput decat o puternica atractie fizica. Aveai dreptate acum patru ani cand spuneai ca dragostea cere timp, asa este! Dragostea vine numai dupa ce mandria a murit, numai dupa ce nu mai avem nici un fel de asteptari si vise, si sperante. Dragostea vine si ii doreste iubitului ei vindecarea sufletului de suferinta, nu il oblojeste, caci sub coaja oblojelii se ascund rani pline de imputiciune, straturi de tesut in putrefactie care roade ca si infectia, pana omoara omul cu totul, cu tot cu suflet. Iubirea este cu adevarat bunul simt, acel simt de a sti ce are nevoie iubitul tau pentru a se vindeca cu totul, si pentru a nu mai prelungi agonia si durerea.

Visul feminin este unul singur prietene: coasta sa se aseze in locul din care a fost luata: in barbatul ei legitim, retine, legitim! Adica recunoscut de legile dumnezeiesti si lumesti! si al doilea vis feminin este maternitatea, transmiterea genelor proprii pe mai departe, supravietuirea speciei. Iubirea nu are nimic de-a face nici cu visul feminin, nici cu visul vreunui mascul. Iubirea este insusi scopul vietii noastre pe pamant: acela de a ne dobandi Lumina dumnezeiasca a Duhului Sfant, cea care ne este promisa la botez, la nasterea de-a doua, cea din apa si duh.

Atunci, iubirea nu mai este indreptata catre un singur om, ci catre intreaga creatie, si catre toate sufletele, retine, sufletele, nu trupurile oamenilor care fac tot felul de fapte nedemne de o fiinta umana: furt, minciuna, crima. Iubirii ii este mila de toate sufletele care sufera aceste nedreptati de la propriile lor corpuri adormite, moarte desi inca traiesc. Iubirii nu ii este sila de oameni, ci de minciunile lor, de crimele si rautatile la care se dedau, chinuindu-si sufletul. Aceasta este suferinta iubirii, si chinul ei dintotdeauna. Si nu visele ametitoare ale mintii feminine ori masculine.

Nu uita, ca femeile nu-l iubesc pe barbatul care le-a ales, ele doar consimt ca barbatul este conform principiilor si valorilor pe care le au bine implementate odata cu educatia pe care au primit-o. Pentru ca femeia sa ajunga sa-l iubeasca pe barbatul care a ales-o, va trebui sa plateasca cu pretul celui de-al treilea vis al sau, pentru ca exista si acest al treilea vis ascuns, si ultimul. Iubirea, asa cum ti-am mai scris, este cenusa visurilor noastre de a fi iubiti. Acesta este si ultimul vis, de a fi iubita, si care transformandu-se in cenusa, lasa iubirea sa iasa la suprafata. La suprafata inimii, care nu se va mai putea ascunde sau muri vreodata. Este telul nestiut, si ultim al vietii noastre pamantesti, tel implantat de dumnezeire: Iubirea. Lumina.

Soţului meu

Te iubesc,

Iubirea vietii mele!

nu pot altfel.

fa ce stii cu mine,

eu fac ce stiu cu tine.

o sa mor iubindu-te pana la infinit.

TU esti infinitul din mine,

dragostea mea

si cantarea cantarilor.

Tu.

Mereu ai fost decat TU.

Toata suferinta mea,

toata durerea mea,

a fost pentru tine,

pentru iubirea ta pentru mine,

care lipsea.

Acum stiu

ca nu mai am nevoie de ea,

de iubirea ta.

Pentru ca acum eu iubesc,

eu il iubesc pe TU

cel care

ai fost la inceput doar eu.

Doar eu insami.

Acum eu sunt TU.

Poate vei ajunge

si TU sa fii eu.

Poate.

Daca nu vei ajunge,

asa a fost sa fie;

accept ceea ce a fost,

ceea ce este

si ceea ce va fi.

Acum eu sunt TU.

S-a sfarsit.

Homo superiorus Daniel Iancu si dragobetele

Nu ma pot abtine sa nu remarc din nou, caracteristicile barbatului superior Daniel Iancu, in ceea ce priveste relatia cu prietena lui ieseanca. Din nou, se confirma spusele lui Mircea Eliade, in a carui descriere il regasim pe omul superior care sufera, care are caderi interioare, care trebuie sustinut in permanenta, a carui femeie nu exista decat ca sa-l ridice pe el din haos, sa il sustina, sa il consoleze si sa-i oblojeasca ranile, sa-i faca toate mofturile, sa-i aduca jucarii, in schimbul unei aprecieri de dragobete, in care ii spune cat de mult inseamna ea pentru el, dar atat. I-am trimis un mesaj si i-am spus sa o ia de nevasta! fiindca biata femeie, cand l-a intrebat “ce insemn eu pentru tine”, i-a spus cu alte cuvinte “daca insemn atat de mult pentru tine, de ce nu legalizezi situatia, de ce nu ma iei de nevasta, sa ma ai langa tine tot timpul, si nu din cand in cand , atunci cand vii de la Constanta la Iasi”. Este? este. Ia uitati-va nitel:

Sursa: FURNICI SUB PIELE

( poezie de Dragobete )

  

N-am idei şi nici cuvinte,

Iar să mint, nu prea îmi vine

Când mă-ntrebi duios, cuminte,

Ce însemni tu pentru mine?

Treaba nu e complicată.

Uite zece “comparaţii”….

Şi-ai să întelegi pe dată

Că ţin loc de declaraţii:

1.   Pot să fiu pierdut cu tine

Pe furtună-n plină mare,

Până Salvamarul vine,

Tu-mi eşti barca de salvare.

2.   Pân’ să mă trezesc în pană,

Să mă-înec precum un fraier,

Te transformi în sturioană

Şi m-aduci din nou la aer.

3.   Fie iarna cea mai “creaţă”

Să alunec nu ma lasi,

Poa’ să fie drum de gheaţă

Din Constanţa  pân’ la Iaşi.

4.   Tu eşti ca nisipu-n pantă

 Pus pe gheaţă, pe şosea,

          Eşti o …anti-derapantă,

Dacă pot să zic aşa.

5.   Fie drumu-n lumea mare

Plin de gropi şi de belele,

Tu te faci dintr-o suflare

Telescopu’ vieţii mele.

6.   Nu ma laşi să o iau razna!

Eşti benzina din motor,

Eşti radiatorul iarna,

Eşti şenila de tractor.

7.   În caverna-ntunecată

Cad în hău, urlând turbat,

          Funie te faci pe dată

Şi m-agăţi imediat.

8.   De îşi pierde o aripă

Şi-avionul dă să pice,

Aripă eşti într-o clipă

Şi îl faci să se ridice.

9.   De vreau Elvis să îmi cânte,

Te transformi surprinzător,

Trecând luntre şi-apoi punte,

În Bănică junior.

10.               Iar când gust nu e-n bucate,

        Tu rezolvi din nou misterul.

Tu eşti gustul bun din toate,

Tu eşti sarea şi piperul.

Nu-s minciuni, nici vorbe grele,

Nu te-ntorc ca la Ploiesti.

Eşti…furnicile sub piele!

Înţelegi?

Cam asta eşti !...... :-)

Fragmentele lui Mircea Eliade, la care fac referire in ceea ce-l priveste pe homo superiorus Bogdan Daniel Iancu urmeaza:


Ei vorbesc intotdeauna de "mediu" ca de un duşman personal. Nu găsesc nici o punte de comunicare cu restul lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande - niciodată să iubească şi să inţeleagă.

Ei cer tuturora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el.

El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalţi nu-l "inţeleg". Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Iţi vor spune despre "suflet", despre "tragedie" sau despre "iubire" cele mai ieftine şi mi mediocre platitudini; dar le vor spune "original", din "viaţa lor interioară", pentru că pentru un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară preţuieşte cât intregul Univers şi se referă mereu la ea ca la o nouă Biblie: deşi de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu şi nimic creator, pentru că oamenii aceştia nu sunt niciodată sinceri, nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi.

Poartă pretutindeni cu ei conştiinţa "superiorităţii" lor, şi dacă aceasta poate impune unui public mistificat şi câtorva femeiuşti in căutare de idoli - apoi niciodată nu poate păcăli pe alt "bărbat superior".

Ceea ce e plicticos la un bărbat superior este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ţi va spune in faţă că el e geniu şi tu un simplu muritor - ci iţi va da a inţelege aceasta. Orice face şi orice scrie dă să inţeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aici o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ.

Cred că exerciţiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate intr-adevăr remarcabilă. Intr-un anumit sens, se poate spune că psihologia au creat-o femeile şi bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de surprize, balsamic, fascinant, in cele din urmă steril - dar stimulator prin proporţiile pe care le capătă insul in propria lui contemplaţie microscopică. Ducând o asemenea viaţă "interioară", un bărbat superior - deşi el e permanent "neinţeles" - te inţelege totdeauna. El inţelege durerea ta inainte de a i-o spune; el "a trecut pe acolo", el te patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă sufletul, să-ţi facă mărturisiri, să te ia de mână; dar numai atâta timp cât nu ghiceşte in tine un bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se schimbă lucrurile. El n-are nevoie de camarazi; el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din când in când de aplauze.

Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltaţi, ori resemnaţi.Niciodată impăcaţi cu ceasul şi lumea in care trăiesc.

  Cea mai mare bucurie a lor - in afară de aceea produsă când se vorbeşte de ei - este să-şi analizeze necontenit inălţimile sufleteşti la care trăiesc şi să măsoare distanţele care ii despart de ceilalţi. Analiză, himere şi automatism; rămân intotdeauna un tip, oricât s-ar strădui să se deosebească de mediocritate şi de plebe. Căci a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar.

 Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care işi alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neinţeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, in fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior..."

Mircea Eliade - Oceanografie

Continuarea "furnicutelor sub piele" à la DANIEL IANCU

Douăzeci de ani din viața-mi, risipiti pe pansamente,

Puse tandru peste-orgolii ajunse incandescente, 

Vindecam la suprafață, inima cu-a ei durere,

Devenind o coajă rana-i, vindecarea - o părere…

L-am scos chiar și din caverne, cum în rimă bine-ai spus,

Funie i-am fost la vreme, hăul nu l-a descompus.

Fost-am sarea, și piperu-i, chiar și-acum la fel socoate,

Suferința-i tot mai mare, crește ca o entitate,

Se hrănește luând din suflet, nimic alt decât lumina,

Iară hăul se mărește, vorba dulce îi e morfina.

Și eu m-am făcut pe rând, luntre, punte, ori amândouă

Când dorințe-îi creșteau nouri, și amenințau să plouă!

Și când sta să o ia razna, eu, la fel cu-a ta iubită,

Nu răbdam să intre-n colaps, inima a-i fi rănită.

Și-am fost rând pe rând de toate: benzină pentru motor,

Chiar radiator în iarnă, și șenilă de tractor!

Dar nimic din toate astea pe el nu l-au vindecat,

Toate bolile mândriei, toate s-au amplificat.

Am fost pansament și plasturi, rănile i-am oblojit,

Dar știi, crusta de pe ele, s-a-ntărit și tot mărit.

Dedesubt rana-i durere, și-acum caută prin lume,

Alte chipuri ca sculptate, alte pansamente-anume,

Pentru rănile-i ce nu trec, numai cu duiosu-mi glas,

Nici chiar barca de salvare, la apă dacă mă las!

Nici cu gusturi rafinate, nici cu sare și piper,

Nici cu tot ce mintea-ar poate, să viseze efemer.

Pân' ce n-o găsi cu cale, să își lase ca-ntr-un clește

Rănile, cauterizate – sufletul nu-și regăsește.

Bucuria, fericirea - astea sufletul le are,

Dar durerea și mândria, le ucide din născare.

Nu cel care te grijește trebuie să fie blând,

Ci tu trebuie sa afli acea blândețe, chiar urlând!

Să fii aruncat pe mare, și lăsat în naufragiu,

Doar astfel primești Lumina, de la Domnul, ca omagiu.

Căci El zice, tare-ntr-una, de vreo două mii de ani,

Fiule leapădă-ți sinea, inima nu-ți pune-n bani,

Nici în oameni, ajutorul și nădejdea ta, nu fie

Ci i-ați crucea ca și mine, chinul ți-e filosofie.

Și răbdând până la capăt, până ce mândria moare

Și când inima-ți vei scoate afară din închisoare,

Libertatea ei nu doare, este lucru minunat,

Iar lumina ce-i urmează, e salvarea – garantat!

Nu uita o mare vorbă, ce din vechi se glăsuiește

Omul singur vine-n lume, singur   o și părăsește.

Să nu crezi că bunătatea-i este toată vindecarea,

Pân' ce nu vezi că ești demon, nu îți vei găsi salvarea...

FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2012/02/furnici-sub-piele.html

Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))
Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:
de Termite - atunci când Eros va începe să te roadă
Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.

Te crezi Cineva se pare, şi lumina ţi s-a-ascuns,
Frumuseţea a pălit - de benzină ţi s-a uns,
Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,
Dar smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.

Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,
şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,
În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –
Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!

Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–
Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –
Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,
Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!

Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,
Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!
Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,
Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n piatră tare!

Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…
Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!
Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,
Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…

Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,
Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?
N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare
Dar de sapi la adâncime, dracii Ies(i)! O splendoare!

Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe
Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,
De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă
Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…

P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. 

FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))

http://blogdanieliancu.blogspot.com/2012/02/furnici-sub-piele.html

Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))

Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:

de Termite -  atunci când Eros va începe să te roadă

Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.

Te crezi Cineva se pare,  şi lumina ţi s-a-ascuns,

Frumuseţea a pălit - de benzină  ţi s-a uns,

Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,

Dar  smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.

Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,

şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,

În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –

Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!

Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–

Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –

Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,

Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!

Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,

Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!

Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,

Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n  piatră tare!

Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…

Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!

Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,

Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…

Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,

Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?

N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare

Dar de sapi la adâncime, dracii ies(e)! O splendoare!

Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe

Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,

De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă

Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…

Morala....Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe.

P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. 

Mircea Eliade - Despre tinereţe şi bătrâneţe

Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în contemplarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptăţi şi, totuşi, este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! 

Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi realiza nimic, dacă nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decît în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.

Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci - şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.

Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să spunem că "tinerii sunt originali, personali, noi". Originalitatea lor constă în faptul că nu înţeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înţelege precis; şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. 

Tinerii sunt un .soi de lăutari care trag cu urechea şi apoi reproduc "adevărurile" după ureche, dând impresia de originalitate. Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.

Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind ? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească ? Dar mai este ceva : este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.

Cineva îmi spunea că tinereţea e mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe. Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea chiar întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere. Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.

... Şi, cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească - e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii, etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă totdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. într-o perfecţiune, într-o certitudine - gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e "perfectă" şi "certă", a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte, - decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea (şi atunci funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri) - pe când monumentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect şi nimic mai mult.

În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta; pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e "ideal", ci pentru că va ajunge într-o zi astfel... Iar când a ajuns, nu ne mai interesează... S-ar putea, totuşi, ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa sau simţul morţii i-a întinerit la bătrâneţe. 

Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sunt tineri bătrâni şi bătrâni tineri. Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept sau un bătrân zurbagiu, "băiat de viaţă", afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care, atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară - sunt hotărât dezgustătoare.

Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului, în sensul că ele pot fi - foarte rareori, e drept - sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupeşti - orice încercare de apropiere şi unire între ele, ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai stăpâneşte timpul, nu te mai obsedează "istoria".

Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii sa faci, dintr-un singur ceas, şi tinereţea şi bătrâneţea, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una dintre ele. Când nici mediocritatea nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează - te-ai liberat de aceste destine, pentru că ai rămas, numai tu însuţi, fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu 'tinereţe fără bătrâneţe şi bătrâneţe fără de moarte", pare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii ? De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă ?