Aş vrea să îţi dezvălui de poţi s-asculţi acum,
Să simţi şi te-nfiori ca-n ultimul tău ceas
de moartea ce, la uşa trupului ţi-ar bate
Căci primul “Te Iubesc”, îi seamănă în toate!
Ce frământare de corzi şi chiar de clape,
Cum aripile sufletului pe trupul tău îl bate,
Când umbra ce-ai făcut-o pământului dispare,
şi tot ce ai crezut că viu te face, moare!
Ce tunete , ce ploi şi ce tornade,
stârnite de un singur gând nebun, ce-acum te roade,
că pupa de mătase ce creşte-acum în tine - te socoate
că, nu vei mai trăi să-l vezi un fluture ce cu aripile va bate,
lumina ce-l învăluie când fiinţă va fi luat!
Ce oracol de fulgere ieşite din trăznetul lui Thor
Când barosul şi-l izbeşte cât poate el de tare
de inima ta ce creşte acuma tot mai mare,
ca un stejar, arbore sfânt şi zeu vechi al furtunii
urcând la cer hrănit, cu celestul dor al luminii!
Ce lumină îţi înţeapă pleoapele, căzându-ţi grele
la gândul că iubirea ce-ncepe să crească va-ngheţa
când, deschizându-ţi inima ca pe o carte
vei fi primit doar cu răceală, ca de moarte...
toate acestea le simţi, şi mult mai mult...
e iadul! ce cu voia-ţi, urcat-a pe pământ.
