Van Morrison - That's life - live 2001

Cand inima iti bate inca...

"A so-called happy marriage corresponds to love as a correct poem to an improvised song." zicea cineva, candva.

Ne dorim multe, unele mai mari, altele mai marunte, si suferim, mai mult, sau mai putin, si cand incetam sa ne mai legam de ele, si le lasam sa doreasca singure, sa se doreasca ele pe ele-dorintele-ca sa vina la noi, atuncea scapam de multa suferinta, de fapt, scapam de toata. 

Vrei sa ai? suferi, pana ajungi sa ai, nu conteaza ce, poate fi si respectul altora pentru tine, iubirea, iertarea, sau doar linistea, ori doar faptul de a ti se recunoaste un merit, sau de a ti se da dreptate. 

Ai? suferi, caci vei vrea si mai mult, fiindca mereu te obisnuiesti cu ce ai, si va deveni ceva normal. 

Nu mai ai? iarasi suferi, cand iti amintesti ca ai avut; dar ce-ai avut si ce-ai pierdut? fiindca mai respiri, si inima iti bate inca...ti se pare cumva ca Cineva este dator sa iti mai lase inima sa bata inca multi ani de acum incolo? crezi ca esti cineva, daca ai ajuns la o anumita varsta, oarecum considerabila?  si ca esti indreptatit sa traiesti in continuare mult si bine? esti doar nitel nisip amestecat cu apa, vorba bancului(bun banc!) ...esti un om important, care (poate) hraneste mai multi oameni, dandu-le de lucru? si ce daca, intr-o clipa poate dispare totul, inghitit de moarte....intreaba-i pe mortii lui Huidu, a fost doar o clipa...si s-au dus...

Suferinta... a duce lipsa de ceva, de orice: de vorbe bune, de prieteni, de oameni care sa te considere un om bun, de aprecieri, de liniste, de pace, de bun-simt....aaaa, bunul simt, cel dupa care te judeca unii, ca nu l-ai avea, dar tu stii ca este acolo, si ca se manifesta ori de cate ori nu esti calcat pe coada, in momentul in care iti doresti ceva...si iar ajungi la dorinta...si iar ajungi la suferinta...


Suferinta... a duce lipsa de cineva, de oricine: copiii de parintii care s-au dus, parintii de copiii care-au plecat in tarile calde, la facut bani si cariere...


Suferinta...sa vezi ca lumea e rea, si cu valori in care cred diferite de ale tale, cu gusturi diferite de ale tale, si tu nu iti doresti sa ai de-a face decat numai cu cei care cred in aceleasi lucruri ca si tine, care au aceleasi opinii ca si tine, si te deranjeaza parerile opuse sau contra, si iar ajungi la suferinta...ca lumea nu e ca tine, si ca nu poate ajunge sa rationeze conform ideilor tale bune...ahaha!


Dar cand realizezi ca te ai pe tine insuti viu, cu inima vibrand, cu mintea intreaga, si debordand de bucuria vietii care inca curge prin venele tale, te opresti din a mai suferi...si traiesti... viata! dar oare realizezi? cred ca nu, altfel te-ai opri in clipa asta sa mai suferi...si ai vedea atunci ca esti un om cu adevarat fericit, pentru ca esti viu, doar pentru ca esti viu...si viu fiind, strigi din toata inima ta, si din tot sufletul tau, Slava lui Dumnezeu pentru toate! fiindca asa trebuiau sa fie, ca sa ajungi sa simti ca esti exact asa cum trebuie sa fii, acolo unde trebuie sa fii...cu cine trebuie sa fii, sau cu cine nu trebuie sa fii, sau nu mai trebuie sa fii...

Van Morrison - That's life

Van live in Poland with a cracker of a version of this song. 

Originally on the "Van Morrison with Georgie Fame & friends jazz / swing cd. Exile

Only to surender...

I can hear the sound of violins

I can hear the piper play

And every time the song begins

You just steal my heart away

The journey's longer than

I thought my love

There's lots of things

Get in the way

But every time I think of you

You just steal my heart away...

I'm going to be a happy idiot

And struggle for the legal tender

Where the ads take aim and lay their claim

To the heart and the soul of the spender

And believe in whatever may lie

In those things that money can buy

Though true love could have been a contender

Are you there?

Say a prayer for the Pretender

Who started out so young and strong

Only to surrender...

Prima si ultima lectie

„Prima lecţie a iubirii constă în a nu solicita iubire, ci în a o dărui. Fiţi dumneavoastră cel care dăruieşte. De regulă, oamenii fac exact invers. Chiar şi atunci când dăruiesc, o fac numai cu speranţa că iubirea lor le va fi returnată. Ei nu dăruiesc de bunăvoie, ci doar condiţionat. Ei dăruiesc, dar privesc cu coada ochilor să vadă dacă primesc ceva înapoi. Ei nu cunosc legea naturală de funcţionare a iubirii. Este suficient să turnaţi, să vă revărsaţi, iar iubirea va veni.


Şi chiar dacă nu vine, nu este nevoie să vă îngrijoraţi, căci adevăratul îndrăgostit ştie că a iubi înseamnă a fi fericit. Dacă iubirea vine înapoi, foarte bine; atunci fericirea va fi cu atât mai mare. Dar chiar dacă ea nu se întoarce înapoi, actul iubirii v-a făcut fericiţi, de-a dreptul extatici; atunci, de ce să mai fiţi îngrijoraţi în legătură cu întoarcerea ei?“


„. . . Nu confundaţi nicioadată iubirea cu sexul, căci nu veţi face decât să vă amăgiţi singur. Fiţi conştient, iar atunci când veţi simţi că simpla prezenţă a celuilalt - nimic altceva, simplul fapt că celălalt există – este suficientă pentru a vă face cu adevărat fericit, că ceva înfloreşte undeva în interiorul fiinţei voastre, ca un lotus cu o mie şi una de petale, atunci se poate spune că sunteţi îndrăgostit, iar atunci veţi putea trece peste toate dificultăţile pe care le va crea realitatea. Veţi putea trece peste toate angoasele, peste toate anxietăţile, iar iubirea voastră nu va face altceva decât să crească şi să înflorească tot mai tare, căci atunci, toate acele dificultăţi nu vor mai însemna altceva decât nişte simple provocări. Depăşindu-le, iubirea voastră va deveni astfel din ce în ce mai puternică. Iubirea este eternitatea. Dacă este prezentă, ea nu poate decât să crească. Iubirea cunoaşte începutul, dar nu şi sfârşitul.“

Mii de Smaralde si numai un Soare!

MII DE SMARALDE SI NUMAI UN SOARE!
...si numai o luna! 

MII DE SMARALDE SI NUMAI UN SOARE!
from floriploiesteanu on Vimeo.
DANIEL ION IANCU

Unii oameni sunt creati sa provoace in jurul lor numai pasiuni...altii, sunt creati sa nu provoace nici una. Cred, totusi, ca exista o lege a compensatiei; daca exista una, am incredere ca intr-o buna zi o voi afla!
http://www.divshare.com/download/16052182-dcc

Maybe I didn't love you

...Quite as often as I could have
And maybe I didn't treat you
Quite as good as I should have


If I made you feel second best
Girl I'm sorry I was blind
But you were always on my mind
You were always on my mind


Maybe I didn't hold you
All those lonely, lonely times
And I guess I never told you
I'm so happy that you're mine


Little things I should have said and done
I just never took the time
You were always on my mind
You were always on my mind


Tell me
Tell me that your sweet love hasn't died
Give me
Give me one more chance to keep you satisfied
I'll keep you satisfied...

Fiti binecuvantat Domnule Dan Puric!

Fiti binecuvantat Domnule Dan Puric, pentru ca in aceasta seara ati dat glas sentimentelor si gandurilor romanilor care au ales sa nu plece din aceasta tara, au ales sa incerce prin tot ce fac sa dea un rost acestei tari in care legea este incalcata de legiuitorii insisi. Felicitari pentru actul dvs. de o sinceritate si un curaj de a sluji adevarul cum rar se mai poate vedea in zilele noastre in mai toate domeniile! Avem nevoie de oameni care sa slujeasca adevarul mai mult ca niciodata pana acum, in istoria acestei tari!

Niciodata in cei 21 de ani de la asa-zisa revolutie, nu m-am simtit mai bine urmarind un talk-show! Parca eram eu in studioul irealitatii-tv, toate afirmatiile Domnului Dan Puric erau gandurile mele dintotdeauna! Acesta este ceea ce eu consider a fi un adevarat roman! Cineva a intoxicat romanii cu acel mesaj al tarii fara rost, pe care i l-au atribuit lui Dan Puric! Nu a fost spus, ori scris de Dan Puric! Abia acum realizez ca exista multi mincinosi in jurul nostru! Dan Puric se afla printre oamenii care ii dau un rost acestei tari, si neamului romanesc!  Dumnezeu sa-l binecuvinteze pe Omul Frumos la Suflet - Dan Puric! 

Raspuns cautarii:"cum scap de framantarile sufletesti"

Cineva a ajuns pe blog la mine cautand pe google urmatoarea propozitie: "cum scap de framantariile sufletesti". Imediat mi-am adus aminte de zbuciumul sufletesc prin care am trecut timp de trei ani, si pot sa-i spun acelui om care sufera atat de mult, ca singura cale de a deveni linistit, calm, in pace cu propriul suflet, este sa nu iti mai doresti nimic; nimic din ceea ce nu ai, ci sa fii multumit cu ce iti trimite viata, sa multumesti chiar si pentru suferinta, caci este singura cale de a nu mai suferi. Caci intr-o zi, cand te vei fi saturat sa suferi, vei spune ca multi altii: "nu mai pot trai cu mine insumi" si vei afla ca dorintele de toate felurile si naturile, iti sfasie sufletul, si nu il lasa sa se poata ridica din mocirla. Le doresc tutror oamenilor sa sufere in cel mai inalt grad cu putinta, caci singura suferinta aduce cea mai consistenta si durabila schimbare; nu NLP-ul, despre care citesc ca se obisnuieste in zilele noastre, si nu dorinta de performanta personala ne aduce schimbarea, ci lipsa ei, si lipsa oricaror dorinte. Noi nu suntem ai pamantului acesta, noi suntem doar intr-o vizita prelungita de noi insine, prin dorintele noastre; locul nostru nu este pe pamant, caci noi, cu adevarat, nu suntem pamantul care ne gazduieste, nu suntem corpul nostru gazda, noi suntem ceva cu mult mai mult decat tarana. Dar asta o va afla fiecare la momentul oportun. Le doresc suferinta grea, acelora care vor sa isi elibereze sufletul din lanturi; si nu pentru ca le doresc eu vor suferi, ci pentru ca legile create de Dumnezeu ne aduc in acest punct, ne aduc situatii generatoare de suferinte inspaimantatoare, in care ne saturam sa mai suferim. Deci urarea nu este suferinta usoara, caci nu te eliberezi de ea in vecii vecilor, ci urarea potrivita este: suferinta grea! 

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

"AFLAREA IN TREABA LA ROMANI"

Am citit aseara pe facebook, pe pagina lui Daniel Iancu, o cugetare a lui Petre Tutea, pe care sunt sigura ca a extras-o dintr-un context si a asezat-o pe profilul sau;

"Pesimismul este expresia metafizica a luciditatii."

 si pentru ca eram sigura ca a extras-o din context, am gasit si continuarea spuselor lui Tutea despre luciditate. 

„Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd esti lucid esti în fata cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.” Si altul :” Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reusit să intuiască existenta sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide - indiferent de starea mea, sănătate sau boală - fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am să plec de voie din ea. ăsta este jocul fundamental al existentei mele.” „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.” “Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.”

Atunci cand i-am scris lui Daniel Iancu un comentariu pe blogul sau la postarea “Sunt mandru ca-s ruman”, comentariu care continea un citat al lui Petre Tutea , l-a sters, caci i-a displacut ceea ce spunea; si spunea cam asa:” 

"Eu, daca ma bate un român, mă consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul meu în nici un individ. Pentru mine, toti românii sînt egali români. Nu stiu daca sînt înteles: românii n-au nici un viciu dupa mine şi sînt egali."”

Eu il iubesc mult pe Tutea, si datorita acestui fapt, ma simt obligata sa ii aduc lui Daniel Iancu cateva contraargumente la citatul extras si asezat pe profilul sau facebuc , si sunt convinsa ca daca Petre Tutea ar mai trai, ar fi incantat sa polemizam cordial! Nu si Daniel Iancu, pesimistul plin de luciditate, dar lipsit de constienta optimistului.

Pesimistul spune: maine vom muri!
Optimistul spune: deci ziua de astazi ne apartine! Sa ne bucuram de ea, caci maine vom muri!

Pesimistul spune: astazi vom muri!
Optimistul spune: deci mai avem putin de trait! Sa ne bucuram de putinul care ne-a mai ramas!

Pesimistul spune: viata e un chin, si va fi astfel pana la sfarsit!
Optimistul spune: nu vom mai primi alta viata, sa ne bucuram de ea, caci dupa furtuna iese intotdeauna soarele!

Pesimistul spune: pe seara se va innora! Cat de trist va fi peisajul…
Optimistul spune: sa ne bucuram atunci de soare cat mai este pe cer!

Pesimistul spune: toti oamenii s-au inrait…
Optimistul spune: daca toti suntem rai, si eu sunt primul dintre oameni, inseamna ca ei toti sunt mai buni decat mine!

Pesimistul spune: daca Dumnezeu nu exista, atunci tu optimistule ai incurcat-o, caci in sfarsit imi vei da si tu dreptate!
Optimistul spune: daca Dumnezeu nu exista, atunci tu cui ii vei mai spune ca ai dreptate? caci nu vei mai avea cui!

Pesimistul spune: optimistul e un prost, caci bunatatea lumii e o iluzie.
Optimistul spune: pesimistul este destept, dar iluzia este lumea lui.

Pesimistul acuza si istoria scrisa, si pe cea care se va scrie, ii acuza si pe inaintasi, si pe urmasi.
Optimistul se acuza numai pe el insusi si va incerca sa rescrie istoria lui.

Pesimistul este lucid tot timpul cat e treaz.
Optimistul este constient chiar si cand doarme.

Pesimistul va primi moartea cu luciditate, dar ingrozindu-se.
Optimistul o simte apropiindu-se si i se preda.

Pesimistul pierde si pamantul si cerul.
Optimistul stie ca daca pierde pamantul, va avea cerul, si daca pierde cerul, ii va fi ramas pamantul.


Prin urmare, Daniel Iancu a scris o cugetare de-a lui Petre Tutea care nu era nicidecum definitorie pentru personalitatea acestui mare roman. I se potriveste de minune o alta cugetare de-a lui : 

„Mi-am dorit de multe ori să fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”

Ceea ce nu stie inca Daniel Iancu, si dat fiind faptul ca este un pesimist incurabil nici nu va afla vreodata, este Adevarul. Si i-o spune tot Petre Tutea:

 „Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

VAN MORRISON - FOOL FOR YOU

Piesa asta are niste versuri foarte potrivite pentru Ion...:)

Van Morrison - Fool For You

Oamenii s-au suparat pe Dumnezeu...

Ce ii face pe oameni sa nu evolueze, sa nu devina simpli si geniali in gandire, sa nu isi foloseasca toata energia de care dispun ca sa prospere si ei, si cei de langa ei? Ce ne trage in jos si ne face mici la suflet, si nu ne da voie sa devenim ceea ce Dumnezeu ne-a creat sa fim, fiinte care au suflet si o imparatie de lumina in noi insine? Ranchiuna, tinerea in minte a ceea ce ne-a ranit, a celor care ne-au suparat, ori ne-au jignit. Pe cine oare a jignit? 

Are vreo legatura jignirea pe care ne-a facut-o cineva,  cu noi? Nu, are legatura doar cu cel care a facut-o, pe el il chinuie o suparare, el are o rana. De ce Dumnezeu ne spune sa uitam? doar de dragul de a uita? nu... ne spune sa uitam pentru ca pacea din inima si din minte, care ii urmeaza uitarii tuturor ranchiunelor, ne ajuta sa devenim creatori, sa ne folosim intreaga energie pentru a evolua, indiferent pe ce plan dorim sa evoluam, profesional, ori spiritual... dar cert este ca evoluam pe toate planurile. 

Einstein, in care avem cu totii incredere, ne-a transmis marele secret al creativitatii fiintei umane: acela de a uita tot ceea ce stim, tot ceea ce am aflat, tot ceea ce am invatat, tot ceea ce ne ingusteaza orizontul gandirii, caci cu o minte curatata de vechile rationamente, de vechile cunostinte, de vechile pre-judecati, de toate nemultumirile, de toate ranchiunele, putem gandi simplu, iar ceea ce este simplu, este intotdeauna genial. 

Ce nu ne lasa sa ne curatam gandurile si inima? spinii mandriei, ai orgoliului ca suntem cineva. Nu suntem nimeni si nu suntem ceva , nu suntem decat nimic, praf si pulbere, nu avem decat sufletul care vrea sa creasca, dar nu poate din cauza a ceva iluzoriu, cum este acest orgoliu. 

Tinem minte totul, si cuplurile ajung la divort: in familie, in echipe, in politica. Familiile se despart, echipele nu mai sunt sudate si se calca in picioare, care mai de care sa se afirme in defavoarea celuilalt, clasa politica se scindeaza si tara asta se duce de rapa... 

caci dupa alegeri opozitia  nu poate uita ca a pierdut, ca ceilalti au castigat, ca exista un grup de oameni care nu i-au ales pe ei, si prin urmare ii lasa sa crape pe toti oamenii, inclusiv pe aceia care i-au ales; nu-i mai intereseaza scopul inalt pentru care s-au angajat in politica, nu-i mai intereseaza decat sa se razbune, nu sa faca echipa cu puterea si sa gaseasca solutiile simple, la indemana, geniale, care sa ne  scoata din criza. 

E o criza care se repeta in fiecare secol de doua sau trei ori. Istoria se repeta la nesfarsit, pentru ca oamenii nu uita si nu iarta. Uitand, iertand, ne curatam mintea de gunoaiele care ne fura energia atat de necesara unui act creator. Suntem sofisticati si super specializati, complicati in gandire, rationamente si vorbire, dar nu reusim sa devenim creatori, simpli si geniali, asa cum Dumnezeu ne-a creat. 

Daniel Iancu are o piesa pe care eu o consider intuitiva, adica inspirata de divinitate; de aceea m-am intristat cand a creat acel videoclip atat de ... mediocru. De-as sti. La fel ne vorbeste si Dumnezeu, prin glasul constiintei : 

"De-as sti ca vrei, sa uiti si sa incepem iar, de-as sti ca poti, sa ierti pentru o clipa doar, [...]de-as sti ca noi, si numai noi vom fi in vis, ti-as da cheia de la Paradis"...

 Dar noi nu vrem sa-l ascultam, sa ne curatam de gandurile care ne paraziteaza si ne storc de energia necesara actului creatiei, al creatiei simple si geniale...si preferam sa divortam, de partenerul de viata, de oameni si de Dumnezeu, apoi sa ne plangem si sa fim suparati pe viata, negandindu-ne ca viata este de la Dumnezeu, primita in dar;

si ea devine viata pe care o meritam, dar nu cea pe care am merita-o daca am deveni cu gandul si inima curate. Si Dumnezeu ne vorbeste in fiecare zi, dar noi nu auzim, nu vedem decat ...rautatile, si nemultumirile....El ne asteapta sa IL iertam, caci daca suntem suparati pe viata, pe EL suntem suparati...

cautati in voi insiva cauza radacina a supararii voastre pe viata pe care o traiti, pe nenorocirile pe care le vedeti in jur si nu le suportati, si cunoasteti ca sunteti suparati pe Dumnezeu. Iar El ne spune in fiecare clipa: "De-as sti ca vrei, sa uiti si sa incepem iar, de-as sti ca poti, sa ierti pentru o clipa doar, [...]de-as sti ca noi, si numai noi vom fi in vis, ti-as da cheia de la Paradis"...

VAN MORRISON - SOME PEACE OF MIND

Van Morrison - Some Peace Of Mind

Niciodata nu e prea tarziu...pana nu e prea tarziu...

Toata viata mi-am dorit sa fi fost baiat. Poate si pentru ca parintii mei m-au asteptat a fi baiat. In adancul sufletului meu am fost mereu revoltata pe EL, pe Dumnezeu, ca m-a facut fata. Toata viata m-am revoltat. Mereu si mereu, m-am revoltat pe EL ca nu m-a facut baiat, si mereu am incercat sa-mi depasesc conditia de femeie. De cele mai multe ori am reusit. De fapt, de fiecare data am reusit. Pana acum trei ani, cand am clacat facand pe bărbata. Am suferit enorm, cum nu am suferit niciodata pana atunci, si niciodata nu voi mai suferi....Mereu m-am revoltat...mereu si mereu...pana acum. 

Acum stiu ca nu vreau sa fiu altceva decat sunt, si ca nu voi mai vrea sa fiu niciodata altcineva. Pentru ca acum nu mai sunt divizata in mine insami. Acum sunt doar eu, un om, nici femeie, nici barbat. Doar un om impacat cu sine insusi....mai ramane sa ma impac si cu Dumnezeu. Ma facuse ceea ce era bine pentru mine sa fiu. Dar tarziu am aflat acest lucru...si totusi, niciodata nu e prea tarziu, pana nu e prea tarziu...

Ce inseamna sa fii decent, dupa Mircea Cartarescu...

Ce inseamna sa fii decent? Si cum, fiind decent, poate crede cineva ca vom avea parte de o clasa politica decenta?


A fi decent, inseamna a fi numai o jumatate de om; de ce? Pentru ca viata ne-o demonstreaza, pentru ca adevarul nu este nici cuviincios, nici pudic, adevarul este gol-golut, este indecent, si el incomodeaza, deranjeaza pe aceia pe care ii priveste. Adevarul este ca si lumina, este insasi lumina, iar lumina este de asemenea indecenta, ea patrunde in orice colt( chiar si in colturile ascunse ale inimii) si scoate la iveala mizeria sau curatenia. Numai intunericul este decent, numai intunericul este cuviincios si pudic, el nu lasa sa se vada nimic din ceea ce inseamna mizerie, dar nu lasa sa se vada nici curatenia; ceea ce se vede in intuneric, este acceptabil intotdeauna.


Un om adevarat nu este nici decent , nici indecent, ci este asa cum viata ii impune sa fie intr-o situatie, la un moment dat. Daca doi prieteni ajung in situatia ca unul sa ii dezvaluie un adevar celuilalt, daca este decent si nu i-l spune, atunci nu se mai poate numi prieten, ci poate face parte cu succes din clasa politica, care a ridicat decenta ipocrizie la rang de diplomatie. Prietenul adevarat respecta adevarul, si i-l spune in fata celuilalt prieten, si daca celalalt care a auzit un adevar despre el insusi nu se supara – deci respecta deopotriva cu primul adevarul, atunci relatia lor este cu adevarat una de prietenie; dar daca se supara, si nu poate recunoaste adevarul, cei doi nu au fost niciodata prieteni, ci doar au crezut ca sunt.


Noi nu avem nevoie de o clasa politica decenta, pentru ca o avem deja; clasa politica actuala se apara cu decenta intre ei de legile pe care le emit, si chiar prin legile pe care le emit. Noi avem nevoie de o clasa politica capabila sa ne garanteze aplicarea legii, capabila de a fi indecenta in aplicarea legii, adica sa o aplice si ei intre ei, sa o aplice cu fermitate, si fara mila, la fel pentru toata lumea. Clasa noastra politica este formata pe baza tampitului proverb pe care il aplica toata lumea in zilele noastre: „Mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima”. Articolul lui Mircea Cartarescu este foarte frumos, scris in cel mai frumos mod cu putinta, este decent, de bun-simt si seamana cu clasa noastra politica: numai gura e de el; dar in esenta, este un bullshit, caci in lumina adevarului i se vad toate petele…:)

DEEP PURPLE - TRUTH HURTS

 

Articolul decent al lui Mircea Cartarescu : SENATUL EVZ: Vremea utopiilor - Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-vremea-utopiilor-949659.html#ixzz1arYJHeE6 EVZ.ro 

Van Morrison - Too Long In Exile

Curajul de a fi tu insuti

Because of a great love, one is courageous, zice Lao Tzu. O mare iubire iti reda curajul, adevaratul curaj, care nu este in nici un caz acel curaj idiot, de a te arunca cu capul inainte in orice situatie, ci acel curaj de a fi tu insuti mereu, curajul corespunzator acelor situatii care ii sperie de obicei pe oameni: acelea in care li se poate altera imaginea pe care si-au "format-o" ceilalti oameni despre ei; acel curaj de a spune ce gandesti fara teama ca ceilalti pot sa nu fie de acord cu tine, fara teama ca vei fi respins de ceilalti. De fapt,  "To love someone deeply gives you strength. Being loved by someone deeply gives you courage." spune tot el, si asta este ceea ce am trait eu insami. Putere si curaj, asta am primit, si nu voi putea niciodata sa fiu indeajuns de recunoscatoare lui Dumnezeu pentru aceste daruri. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Too long in exile
Too long not singing my song
Too long in exile
Too long like a rolling stone
Too long in exile

Too long in exile
Baby those people just ain't, just ain't your friends
Too long in exile my friend
You can never go home again

Well that isolated feeling
Drives you so close up against the wall
Till you feel like you can't go on
You've been in the same place for too long

Too long in exile
Baby you can never go back home
Too long in exile
Anyway you want

Oh that isolated feeling
Drives you up against, up against the wall
'Cos you've been on the mainland baby
Been on the mainland, comin'on strong

Too long in exile
Too long people keep hanging on
Too long in exile
Too long like a rolling stone

And the wheeling and the dealing
All takes up too much time
Check your better self baby
You'd better satisfy, satisfy your mind

Too long in exile
Too long you've been grinding at the mill
Too long in exile
Man, I've really just had my fill

Too long in exile
You can never go back home again
Too long in exile
You're about to drive me just insane

Too long in exile, been too long in exile
Just like James Joyce, baby
Too long in exile
Just like Samuel Beckett baby
Too long in exile
Just like Oscar Wilde
Too long in exile
Just like George Best, baby
Too long in exile
Just like Alex Higgins, baby

Invitaţie la bărbăţie

Dedic acest articol al lui Mircea Eliade, scriindu-l pe blogul meu, tuturor acelora care aleg critica in locul actiunii; chiar Daniel Iancu, inginerul artist, are un blog plin de critica la adresa acestei natiuni, pe care o considera fara rost, afirmand intr-un mod ipocrit ca nu emigreaza inca, numai datorita faptului ca mai exista poezie in aceasta tara; spun ca este ipocrit afirmand acest lucru, fiindca are alte ratiuni pentru care nu emigreaza; dar nu stie ca pentru romani el este ca si emigrat, fiindca nu contribuie cu nimic la bunastarea acestei tari, atata timp cat isi plateste impozitele (probabil ca inclusiv procentul de pensie de care ar putea beneficia batranii Romaniei) in Brazilia. Orice om care lucreaza pe teritoriul unei tari, este obligat de legislatia acelei tari sa plateasca un impozit; deci el contribuie la bunastarea Braziliei, nu a Romaniei; atunci, nu are nici un drept sa spuna ca aceasta tara este fara rost, atata timp cat el insusi contribuie la lipsa sa de rost. Ii fac o invitatie la barbatie, lui si tuturor celor ca si el: nemultumiti, lamentandu-se, dar nefacand nimic, neactionand in nici un fel, decat propagand tristetea, nemultumirea si mizeria acestui neam. Oare cand se va trezi? Imnul tarii pe care nu il indragesc absolut deloc, isi striga versurile pentru el, si cei ca el, care fac cerc in jurul dezgusturilor sale. 

Ceea ce ne releva articolul lui Mircea Eliade, este faptul ca "romani" ca Daniel Ion Iancu inginer si artist, au existat dintotdeauna in tara noastra...

 Mircea Eliade - Invitaţie la bărbăţie  

                Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

               În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

                Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

                Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră... Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte. 

                 (…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crîncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plîngem, să criticăm, să ne resemnăm? 

                  Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap cînd vezi oameni deştepţi desperînd de condiţia noastră umană şi socială şi lamentîndu-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sînt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zădarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) 

                  Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…) 

                 Haide, domnilor, mai domol cu tînguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crîmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol. EI ŞI?, şi zvîrliţi-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atîta moarte în jurul meu, încît nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mîine o altă lume.

              

Poarta catre noi insine

Am citit pe facebook un citat, pe peretele unei prietene:

“Nu-ti pierde timpul batand intr-un perete sperand ca il vei transforma intr-o usa.”

I-am spus si ei ca uneori, batand intr-un perete, se deschide o usa catre noi insine. Deci, nu faceti nimic din ceea ce nu va spune inima sa faceti, caci inima stie intotdeauna ceea ce este bine pentru noi. Poarta catre cineva poate fi deschisa in multe moduri, pe multe cai, dar numai inima te conduce pe acel drum catre tine insuti.

DON'T LOOK BACK...

M-am intors aseara din peregrinarea mea pe Marea Neagra. Luni plec, din nou, la Cota 1000. O saptamana. Mi-aduc aminte ca acum doi ani, cand am plecat tot la Cota 1000, tot pentru o saptamana, si l-am rugat pe Daniel sa vina sa il vad, mi-a dat acel raspuns care mi-a dezvaluit frica sa paralizanta, de a nu mai suferi, si de locul care i-a provocat depresia ce l-a dus la spitalul din Voila, "pentru revitalizare" conform spuselor lui, de pe blogul sau. Raspunsul era: "Nu-mi vine usor sa iti scriu, poate ne vom vedea, nu stiu unde, dar in nici un caz la Sinaia"...Raspunsul pe care il dadusem - cu rugamintea de a-si desertiza piatra pretioasa care este sufletul sau, de metalul semipretios al amintirilor care revenind, il fac sa sufere - l-a citit indelung, si de mai multe ori...nu stia de unde stiu ca a suferit...era evident, il citisem in necuvintele dintre cuvintele mesajului sau...era adevarat...a scris pe blogul sau in acest an ca a stat la Voila, si ca acea sedere i-a inspirat minunata sa piesa - minunate versuri, sfasietoare muzica - "Spitalul de nebuni"...

"If I could call back, 

All those days of yester-year

I would never grow old

And I'd never be poor."

am si doua poze pe heliport, inainte de decolare...

VAN MORRISON & JOHN LEE HOOKER - DON'T LOOK BACK

Determinismul psihologic in creatia artistului -III-

Citesc versurile lui Daniel Iancu, noile versuri compuse in acest an, "Sunt mandru ca-s roman" si "Unde te-am adus?" si imi confirma un lucru pe care nu as fi vrut niciodata sa fie confirmat; ca in ciuda zambetelor si volubilitatii sale, omul acesta ascunde o tristete care a sapat in inima lui niste rani atat de adanci, caci chiar si pe el il pacalesc ca fac parte din el, din personalitatea lui, din felul lui de a fi.

Dincolo de dorinta sa fierbinte de a-si mari grupul de oameni carora le plac creatiile sale - publicul sau, care il face sa incerce sa compuna in stilul anterior, al cantecelor sale de succes, "Muri-ti-ar capra", "Ofiterul Radu", "Olguta Gelofila" s.c.l. - se dezvaluie tristetea sa, sentiment generat de lipsa acuta din viata sa a iubirii, iubire care l-ar umple intr-atata incat sa redevina artistul creator dintotdeauna.

Desi sunt convinsa ca nu ii lipseste o partenera de iubire, ea nu este aceea care sa il transforme - prin iubirea imensa pe care el i-ar darui-o, pe care o tine ascunsa in inima sa  - intr-un om fericit, si intr-un artist care nu ar mai prididi sa compuna piese cu valoare artistica peste medie.

Ii lipseste sufletului sau acea persoana a carui imagine o poarta in mintea sa dintotdeauna, asemanatoare celei la vederea careia se aprinsese ca un pusti, spunandu-i ca nu stie unde a mai vazut-o, dar fiind sigur ca o vazuse undeva. Era fiinta ce se apropia de perfectiunea la care el ravneste, atat de mult, incat neafland-o, tristetea care s-a cuibarit in inima lui gaseste orice ocazie de a iesi la suprafata; orice nemultumire din afara, ii permite tristetii sale sa iasa la lumina, varsandu-si-o pe tigani, pe manele, pe clasa politica, pe criminali, pe hoti, pe proastele emisiuni de stiri, si pe toti aceia care fac ca pamantul pe care traim pentru putin timp sa para plin de noroi, sa se interpuna intre noi si lumina, intre noi si bucurie, ca sens al continuitatii unei vieti normale.

Inca odata mi-am adus aminte de indemnul pe care cu trei ani in urma mi l-a dat, intr-un acces de tristete sincera pentru ceea ce simtea ca traiesc: "nu-ti parasi copiii cum am facut eu". Desi mai tarziu afirmase ca singurul lucru de care nu-i pare rau in viata este ca a ales sa fie liber, tristetea care i-a urmat ii desconspira trairile sufletului sau; un sentiment de adanca suferinta ascuns bine de optimismul sau debordant, sade acolo, in inima lui, si ii intuneca orizontul creatiei, aducandu-l in imposibilitatea de a crea arta cu adevarat. Il rog pe Dumnezeu sa ii trimita in sfarsit, acea fiinta la care ravneste inconstient, caci nu inima lui a ales-o pe aceea cu care isi imparte uneori patul, ci mintea sa calculata, rationala. Atunci in sfarsit ar redeveni omul care a fost candva, debordand de sincera si nemascata fericire, facand din el ceea ce, datorita talentului sau, merita sa devina: un artist veritabil cu o creatie artistica pe masura.

Si totusi, el nu a aflat inca, din pacate, ca nimeni nu-l poate face fericit, si ca viata in doi nu aduce fericire, daca nu a gasit-o mai inainte in singuratate...

Unde o fi disparut inspiratia lui Daniel Iancu?

Citind la poezioara lu' Daniel Iancu "tata, unde te-am adus" ma gandesc ca astui artist a inceput a-i place sa adune in jurul muzicii lui grupuri formate pe baza dezgusturilor sale, mai mult si mai pregnant decat grupurile formate pe baza gusturilor sale. Ciudat mod de a deveni faimos...daca ar emigra, cum ar mai reusi sa compuna, nemaifiind dezgustat de nimic? Eu cred ca ar trebui sa emigreze, si sa compuna muzica, si poezie. Nu contest ca ii place poezia, dar ceea ce compune el mai nou, nu este poezie, nu face parte din nici o categorie poetica. Geniul s-a cam estompat. Nu pot sa cred ca tot el este acela care a compus Mii de smaralde, ori Trandafirul, Ploaie in Ploiesti, Ofiterul, Capra,....unde i-o fi disparut inspiratia? A fugit imediat ce a devenit incrancenat...

DANIEL IANCU cu ale sale MII DE SMARALDE

     

DANIEL IANCU cu al sau OFITER RADU

DANIEL IANCU cu al sau MURI-TI-AR CAPRA

 

 ETCAETERA, ETCAETERA, ETCAETERA...


si ce compune acum:
proba de pOEZIE de aRTIST: "Tata, unde te-am adus?"


"Cine oare nu şi-ar face

Somnul veşnic, după viaţă,

Într-un loc cu multă pace,

Liniştit şi cu verdeaţă?

Dar unde-ar putea să fie

Locul unde-ai vrea să pleci

Acea mică-mpărăţie

Ce se cheamă loc de veci?

Eu, când merg să plâng la tata,

(Cam de doua ori pe an),

Văd cavouri noi, “la gata”,

Cu geamuri din termopan.

Văd pe-o bancă o bătrână

Aprinzând o lumânare.

Plânge fiindcă de vreo lună,

Moşul ....gardul nu-l mai are.

De pe-o cruce îmi zâmbeşte

Fata cu părul de foc.

De pe alta se hlizeşte,

O moacă de dobitoc.

Cu un lanţ la gât, “de marcă”...

Ce-i atârnă după moarte,

În aşa un fel de parcă,

Trage crucea într-o parte.

Mai la dreapta, ce pot spune…?

Un mormânt ce încă-i gol,

 E înconjurat de lume,

Înţolită de la Mall.

Când coşciugul se coboară,

Se dă “play” la bocituri...

Slujba popii se strecoară

Greu, printre măscărituri.

Zboară-n groapa-nomolită

Milioanele de lei.

Urlă o manea tâmpită:

“ Sa moară duşmanii mei !”

Stă bătrâna şi priveşte,

Nu-nţelege şi suspină.

Lăcrimează creştineşte,

Se ridică... şi se-nchină.

Multe cruci decapitate,

Comandate pe sudoare,

Stau probabil etalate,

Duminica, prin oboare.

Pe-o alee mai obscură,

Una mai puţin umblată,

Unul, o coroană fură,

Ca să o mai vândă-o dată.

Altul cere de mâncare

Şi îşi plânge - adânc amarul.

Peste un minut dispare

Fiindcă-i sună celularul.

Vrei un loc? Nu se mai poate!

Ce dacă te stingi cu zile?

Mai sunt locuri doar prin spate,

Şi alea se dau pe pile.

Eu, spre capăt de cărare,

Nu mai am nimic de spus.

Poate doar o întrebare:

Tată, unde te-am adus?

Daniel"




‎"TATA, UNDE TE-AM ADUS?" tatal tau s-a dus, s-a dus... nu te mai uita in urma...Don't look back...vorba evreului. :)))

Van Morrison & John Lee Hooker - Don't look back