Determinismul psihologic in creatia artistului -III-

Citesc versurile lui Daniel Iancu, noile versuri compuse in acest an, "Sunt mandru ca-s roman" si "Unde te-am adus?" si imi confirma un lucru pe care nu as fi vrut niciodata sa fie confirmat; ca in ciuda zambetelor si volubilitatii sale, omul acesta ascunde o tristete care a sapat in inima lui niste rani atat de adanci, caci chiar si pe el il pacalesc ca fac parte din el, din personalitatea lui, din felul lui de a fi.

Dincolo de dorinta sa fierbinte de a-si mari grupul de oameni carora le plac creatiile sale - publicul sau, care il face sa incerce sa compuna in stilul anterior, al cantecelor sale de succes, "Muri-ti-ar capra", "Ofiterul Radu", "Olguta Gelofila" s.c.l. - se dezvaluie tristetea sa, sentiment generat de lipsa acuta din viata sa a iubirii, iubire care l-ar umple intr-atata incat sa redevina artistul creator dintotdeauna.

Desi sunt convinsa ca nu ii lipseste o partenera de iubire, ea nu este aceea care sa il transforme - prin iubirea imensa pe care el i-ar darui-o, pe care o tine ascunsa in inima sa  - intr-un om fericit, si intr-un artist care nu ar mai prididi sa compuna piese cu valoare artistica peste medie.

Ii lipseste sufletului sau acea persoana a carui imagine o poarta in mintea sa dintotdeauna, asemanatoare celei la vederea careia se aprinsese ca un pusti, spunandu-i ca nu stie unde a mai vazut-o, dar fiind sigur ca o vazuse undeva. Era fiinta ce se apropia de perfectiunea la care el ravneste, atat de mult, incat neafland-o, tristetea care s-a cuibarit in inima lui gaseste orice ocazie de a iesi la suprafata; orice nemultumire din afara, ii permite tristetii sale sa iasa la lumina, varsandu-si-o pe tigani, pe manele, pe clasa politica, pe criminali, pe hoti, pe proastele emisiuni de stiri, si pe toti aceia care fac ca pamantul pe care traim pentru putin timp sa para plin de noroi, sa se interpuna intre noi si lumina, intre noi si bucurie, ca sens al continuitatii unei vieti normale.

Inca odata mi-am adus aminte de indemnul pe care cu trei ani in urma mi l-a dat, intr-un acces de tristete sincera pentru ceea ce simtea ca traiesc: "nu-ti parasi copiii cum am facut eu". Desi mai tarziu afirmase ca singurul lucru de care nu-i pare rau in viata este ca a ales sa fie liber, tristetea care i-a urmat ii desconspira trairile sufletului sau; un sentiment de adanca suferinta ascuns bine de optimismul sau debordant, sade acolo, in inima lui, si ii intuneca orizontul creatiei, aducandu-l in imposibilitatea de a crea arta cu adevarat. Il rog pe Dumnezeu sa ii trimita in sfarsit, acea fiinta la care ravneste inconstient, caci nu inima lui a ales-o pe aceea cu care isi imparte uneori patul, ci mintea sa calculata, rationala. Atunci in sfarsit ar redeveni omul care a fost candva, debordand de sincera si nemascata fericire, facand din el ceea ce, datorita talentului sau, merita sa devina: un artist veritabil cu o creatie artistica pe masura.

Si totusi, el nu a aflat inca, din pacate, ca nimeni nu-l poate face fericit, si ca viata in doi nu aduce fericire, daca nu a gasit-o mai inainte in singuratate...