Cenzura

El nu poate cenzura si stralucirea ochilor mei!

Love Quote of the Day - June, 25th

If any person wish to be idle, let them fall in love. Ovid

BUNUL SIMT VS. IUBIRE

Impreuna cu Amelie, am aflat un paradox. Ca Bunul simt, este placerea de a crea placere. Caci tot ce faci din placere, ca sa-ti faci tie placere, nu e un adevarat bun simt, nu e o dovada ca esti bun, ca iubesti, nu e iubire; nu e iubire, fiindca iubirea nu e placerea, e orice altceva in afara de placere. 


Daca dai ceva cuiva necajit, sarac, si iti face placere, nu se cheama ca i-ai dat ceva, ci ti-ai dat numai tie insuti, ca sa-ti satisfaci tie o placere. Deci, Bunul simt, este o caracteristica a oamenilor cu masti, care habar nu au ca au masti; e o masca a iubirii, a bunatatii, a luminii. Iar opusul acestui tip de bun simt, nu este raul simt, adica nesimtirea, ci este neplacerea de a crea neplacere. Este sila de a crea neplacere, din iubire. Caci iubind, ajuti un suflet sa evolueze; aceasta e iubirea constienta, asa cum zicea si Gurdjieff, este cand ajuti un suflet sa evolueze, cand il iubesti atat de mult, incat nu iti mai faci tie placere, ci il ajuti pe el/ea, ei/ele sa evolueze, indiferent ca iti provoci tie insuti/insati, neplaceri. 


Evolutia nu se face lin, nu e curgere lina, ci e plina de turbulente. Turbulentele nu au cum sa ne provoace placere, dar ele ajuta sufletul sa evolueze. Deci adevaratul bun simt este iubirea...dar nu orice fel de iubire, ci iubirea constienta, prin care cu neplacere, constient de neplacerea pe care o simti provocand neplacere, provoci neplacere...pentru a-i face sa creasca, sa urce inca o etapa in evolutia lor interioara...e un paradox...numai prin iubirea constienta dobandesti bun simt; adevaratul bun simt, pentru ca numai iubind constient, stii ce este bun pentru iubitul/iubita ta. O ajuti sa creasca, sa evolueze, sa atinga perfectiunea, sau macar o mica parte din ea. 


Despre bunul simt, Alexandru Paleologu spunea ca este “darul de a simti bine, de a discerne, de a-si reprezenta, de a imagina adevărul, de a indrazni” (in Bunul simt ca paradox) .

DANIEL IANCU - DETERMINISMUL PSIHOLOGIC IN CREATIA LUI (II)

Am reusit sa pun capat framantarii mele cu privire la faptul ca ma asteptam ca al treilea cd al lui Daniel Iancu sa contina piese de o factura interioara mai profunda. Si pentru ca din aceasta cauza nu am primit un autograf de la artist, m-am acuzat singura cum ca as fi doar o individa ce critica, fara a-si argumenta solid spusele; dupa ce am incetat sa ma acuz de insensibilitate, am inceput sa caut in sufletul meu raspunsul, iar astazi l-am gasit si il asez si in jurnalul meu...de bord! :))


In viata unui artist, ca in viata fiecarui om, de altfel, exista trepte ale evolutiei interioare, spirituale (iar cand spun spirituale, va rog sa nu va ganditi la religie, caci spiritual nu inseamna religios); chiar si muzica ce ne place pe fiecare treapta de evolutie, este alta, are alta profunzime, alta tonalitate; si poezia ce ne incanta sufletul, este una in copilarie, alta la tinerete, in adolescenta, o alta in floarea varstei, si cu totul alta, mai profunda, la maturitate.


Sa nu credeti cumva, ca la maturitate se ajunge doar adunand primaveri la varsta noastra; nicidecum! maturitatea sau intelepciunea, vine in urma intelegerii de catre noi, pe noi insine, si odata cu noi, pe toata suflarea omeneasca; imi place cum a spus un mare psiholog din secolul XX, "Ignorant nu este cel caruia ii lipseste eruditia ci acela care nu se cunoaste pe sine! Intelegerea vine doar prin cunoasterea de sine care este perceptia intregului proces psihologic al omului. Intregul existentei este concentrat in fiecare dintre noi!"


inseamna sa ajungi la stadiul intelegerii unui adevar suprem, si anume ca, nu exista nici un motiv de a-i judeca pe ceilalti, atata timp cat tu nu ai fost pus in situatia creata de acele conditii favorabile unui anumit comportament; nu exista oameni buni, ori oameni rai, ci exista doar situatii favorabile, conjuncturi, ocazii de a putea sa observam ce exista latent in subconstientul fiintei umane. Nu exista fericire sau nefericire, ci existam doar noi, oameni aflati pe drumul spre noi insine, spre cosmosul din noi, identic cu cel din afara noastra.


Pe acest drum, spre noi insine, ajungem sa intelegem multe lucruri, a caror mister, nu ni l-am putut releva in floarea varstei noastre, cand eram doar in cautarea distractiei si placerilor de multe feluri.


Dar care credeti ca ar fi ingredientul pentru a intelege? am citit undeva, inainte sa pot experimenta eu insami, ca suferinta sparge, sfarama zidul neintelegerii tuturor lucrurilor. Va spun acum ca este adevarat, eu insami am experimentat.


Suferinta, este singura emotie care ne ajuta sa scapam de vălul mintii noastre, al mintii obsolite, vechi, in care s-au adunat de-a valma toate pre-judecatile emise de-a lungul existentei umane. Suferinta ne conduce spre Adevar, iar adevarul auzit, ascultat, nu este nicidecum adevar, pana nu este experimentat. Adevarul devine adevar, doar dupa ce il simtim noi insine, dupa ce il experimentam in viata noastra, de aceea adevarul meu, nu poate fi si adevarul vostru, daca voi nu l-ati experimentat in propria voastra viata.


Sa revin la ideea de baza. De ce am simtit ca piesele lui Daiel Iancu nu erau exact cum ma asteptam? Pentru ca ele sunt compuse, majoritatea dintre ele, in anii de studentie, ceea ce eu nu am stiut atunci cand le-am ascultat pentru prima data, adica pe 26 mai la orele doua dimineata, cand am platit discul printr-un SMS si am putut descarca albumul.


Nu contest linia melodica, piesele sunt frumoase, incantatoare chiar, dar pentru sufletul meu sunt piese pentru voie buna, pentru petrecere, si nu piese pentru auditie, caci adevarata muzica, este muzica ce ne conduce la tacerea din noi insine, la linistea si pacea interioara.

Daca studiati evolutia oricarui compozitor de versuri sau muzica, veti descoperi treptele de evolutie interioara, de maturizare a sufletului fiecaruia, ascunse in insasi poezia si muzica sa. Maturizarea spirituala se regaseste in trepte evolutive, in intreaga creatie a unui artist.

Intrebati orice artist, care sunt piesele pe care le iubeste cel mai mult, si veti afla ca sunt acelea de la maturitatea sa, pe care le-a creat avand un nivel de intelegere superior celui din tinerete. Chiar si Daniel Iancu, spune ca piesa la care tine cel mai mult, este Mii de smaralde, acea piesa care ii dezvaluie treapta de evolutie interioara; este treapta de cautari, de sperante, de fixare a obiectivelor personale.

Daca artistul nu poate primi cu o minte deschisa opiniile asupra creatiei sale, el se afla la o treapta inferioara de maturitate. Nici oamenii care fac publice aceste opinii, nu le fac intr-o maniera obiectiva, fiindca ei trebuie sa inteleaga ca fiecarei trepte de evolutie interioara, ii corespunde o anumita profunzime, o anumita poezie si o anumita muzica.

Ca sa nu mai lungesc vorba, muzica lui Daniel Iancu, de pe discul cu nr. 3, ca si valoare artistica, se afla sub primele doua discuri, ceea ce era si normal, intrucat, in mare parte, au fost compuse in tinerete. Eu astept urmatorul disc, care sa ne dezvaluie adevarata treapta a evolutiei spirituale a artistului. Abia la al patrulea disc, vom putea observa daca artistul a evoluat, sau a ramas pe loc, in drumul sau spre maturitatea artistica. Singura piesa care ii dezvaluie nivelul de maturitate pe care se afla in acest moment artistul, este piesa compusa in acest an, si este exact ceea ce am scris sub id-ul “Boris”pe pagina lui Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman” (pentru ca semnat de mine, nu l-ar fi postat in vecii vecilor) :

Aceasta piesa, este insasi revelarea profanului din noi insine, iar pentru ca exista o verticală între sacru si profan, la sacru nu se poate ajunge decat printr-un„sacrificiu”, sau „stare de jertfã”; se poate spune ca„Sunt mandru ca-s roman“ este stadiul de catharsis, la propriu si la figurat, pe scara de la profan la sacru.

Nu stiu cat a inteles Daniel Iancu din aceasta fraza, dar cert este ca nu a dat un semn ca ar fi inteles, dat fiind faptul ca inca mai raspunde numai aprecierilor care ii mangaie orgoliul, aprecierilor care il ridica in slavi, in care este laudat. Degeaba l-am pregatit inainte cu discutia lui "Catalin" si apoi cu citatul "anonim" "Un om de succes este acela care poate construi o fundatie solida, cu caramizile pe care altii le arunca in el."; nu a avut absolut nici un efect asupra sa.

Pana sa iasa la lumina cel de-al patrulea disc al artistului, eu ii doresc putere de munca, si mai multa deschidere a mintii in acceptarea si dezvaluirea adevarului din interiorul unei critici obiective, si mai putin catre pre-judecare si respingere a opiniilor care nu ii gadila orgoliul. 


Drumul catre evolutie nu este o curgere laminara, lina, el are turbulente, el provoaca adevarate furtuni interioare, altfel nu ar exista evolutie in lumea asta. Evolutia nu are loc dintr-o pricina rotitoare, exista multe iesiri din inertia in care ne complacem sa traim, ca sa devenim fiinte superioare, pline de smaralde, nu este suficient sa obtinem un numar de diplome, si de abilitati, si sa traim fericiti pana la adanci batraneti; 


citand un mare psiholog contemporan cu noi, “Inteligenţa cosmică este tot timpul cu ochii pe noi, punandu-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Şi de ce atâta neodihnă şi chin? Pentru că doreşte să ne împingă spre totalitate, adică spre acel nivel de integrare lăuntrică pe care psihologia analitică mai întâi şi terapia experienţială a unificării, mai apoi, l-au numit Sinele.”


Este exact ceea ce spune si Nichita Stanescu in poezia, in care la urma se “supara” oarecum pe viata, pe divin, care nu ne da voie sa baltim, care nu ne lasa sa nu evoluam:

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulteşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de  viaţă!

Sa nu uite Daniel Iancu faptul ca, orice apreciere asupra creatiei sale, contine stadiul spiritual de intelegere, la care s-a ridicat fiecare, si va atrage aprecieri pozitive numai de la oamenii care se afla pe acelasi stadiu de evolutie pe care l-a avut si el, cand a compus acele piese. 

Daca tinteste spre grupul romanilor din diaspora (asa cum afirma in interviul acordat la Sk Radio) care sunt, majoritatea dintre ei, evoluati spiritual ( dat fiind faptul ca ei au suferit mai mult, plecand sa traiasca intr-o alta parte a lumii si dand piept cu diverse greutati ale vietii), va trebui el insusi sa evolueze, si sa creeze pentru stadiul lor de evolutie; altfel, nu va avea succes in diaspora, decat poate intr-un cerc de prieteni, care se vor sfii sa ii dea aprecieri realiste, vis-a-vis de stadiul pe care se afla creatiile sale, multumindu-se cu prietenia artistului, dar nicidecum ajutandu-l sa evolueze.

UMBRA - III

O LEGE SPIRITUALĂ NĂSTRUŞNICĂ

Dacă până acum nu te-au preocupat aspectele mai subtile ale vieţii, ceea ce urmează te va şoca. Nu vreau să te am pe conştiinţă, aşa că te sfătuiesc să nu citeşti (ţi-am trezit curiozitatea, corect?).

Chiar şi pentru cei mai familiarizaţi cu latura invizibilă a realităţii, greutatea legii despre care urmează să scriu poate fi simţită, la un moment dat, drept copleşitoare, în astfel de situaţii intervin spontan mecanismele de apărare astfel încât realitatea legii este exclusă din conştiinţă.

Lumea în care trăim şi propria noastră personalitate devin astfel mai suportabile. Nu-mi cere să întemeiez sau să argumentez adevărul acestei legi. Eu mă rezum la a o face cunoscută şi îmi pasă foarte puţin dacă o accepţi sau nu. De fapt, singurul care te poate convinge de realitatea ei eşti tu însuţi. Pentru asta e nevoie de o intensificare a nivelului de conştiinţa la care funcţionezi, de o minte capabilă de conexiuni şi ceva curaj. Instrumente de care sunt sigur că dispui, altfel n-ai fi ajuns cu lectura până în acest punct. Şi acum, la subiect!

Am botezat-o legea oglindirii; în cea mai scurtă formulare de care sunt capabil, sună cam aşa: exteriorul reflectă interiorul. Dacă ai nevoie de explicitări, detalii sau amănunte suplimentare, ţi le ofer în continuare.

Ce înseamnă că exteriorul reflectă interiorul? înseamnă că lumea în care trăim este un fel de oglinda gigantică, oglindă care reflectă mereu aspecte sau părţi din noi înşine; înseamnă că toţi oamenii pe care îi atragem în vieţile noastre sau de care suntem atraşi oglindesc aspecte necunoscute, negate sau neasumate de noi înşine.

Funcţionarea acestei legi exclude întâmplarea! în câteva tradiţii spirituale care au intuit-o se repeta aproape obsesiv că nimic nu este întâmplător. Accidentele, coincidenţele, evenimentele neaşteptate apar astfel numai datorită ignoranţei noastre. Mai exact, datorită incapacităţii notorii a minţilor noastre de a subîntinde ansamblul tuturor factorilor, fizici şi nonfizici, care concură la naşterea unui eveniment, la producerea unui fenomen sau a unei întâlniri.

Lumea pare a fi dominată de hazard când, în realitate, este expresia unei armonii incredibile, o potrivire la microsecundă sau nanometru a tot ceea ce se mişcă, fie acestea particule sau unde de energie.

Experienţele spirituale la vârf trăite de oameni din cele mai diverse timpuri şi culturi sprijină această idee; în "This Is lt", Alan Watts a rezumai minunat această afirmaţie: "Cel care se află în această stare a conştiinţei este copleşit de certitudinea că Universul, aşa cum este perceput în acel moment, este aşa cum trebuie să fie...Mintea este atât de uimită de evidenta şi desăvârşita potrivire a lucrurilor, aşa cum sunt ele, încât nu mai poate găsi cuvinte pentru a exprima perfecţiunea şi frumuseţea acestei experienţe. Totul este atât de clar încât lumea pare a fi devenit transparentă sau luminoasă şi atât de simplu încât lumea nu poate fi altfel decât pătrunsă şi ordonată de o inteligenţă supremă. "

Dacă nu ai făcut niciodată această experienţă trebuie să-i crezi pe cuvânt pe cei care au trăit-o. Dacă nu-i crezi însă, nu-i nici o problemă. La momentul potrivit, fundamentele ultime ale realităţii sunt revelate tuturor celor care participă la aceasta realitate. Diferenţa dintre cei care au acces mai devreme şi cei care au acces mai târziu la ţesătura cosmică ultimă este că primii sunt mai apţi să perceapă frumuseţea, armonia, sensul, iubirea sau misterul din lume, inclusiv în împrejurări care par a impune sau a înfăţişa contrariul.

Universul ne dirijează întotdeauna spre acele medii şi persoane sau creează exact acele circumstanţe în care putem experimenta ceea ce încă nu acceptăm în noi înşine, dar a sosit timpul să o facem.

Este ca şi cum inteligenţa cosmică ar fi tot timpul cu ochii pe noi, punăndu-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Şi de ce atâta neodihnă şi chin? Pentru că doreşte să ne împingă spre totalitate, adică spre acel nivel de integrare lăuntrică pe care psihologia analitică mai întâi şi terapia experienţială a unificării, mai apoi, l-au numit Sinele.

Ce înseamnă asta mai concret? Ce sunt acelea sarcini de dezvoltare? Cum adică aspecte neasumate sau respinse din noi înşine?

Să-ţi dau câteva exemple!

Dacă eşti un tip care încearcă tot timpul să fie calm, refuzându-ţi astfel furia, vei atrage oameni furioşi în viaţa ta. Aceşti oameni vor oglindi ceea ce tu conţii în inconştient, dar te căzneşti să reprimi. Ei sunt exact ca nişte oglinzi, dar nu ale Eului tău conştient, ci ale psihicului tău inconştient. Cu cât apărările tale sunt mai puternice, cu atât vor fi create situaţii de viaţă în care tu să fii mai apropiat de asemenea oameni. Astfel, fără voia ta, te poţi trezi cu un şef sau coleg de birou irascibil şi chiar violent, după cum te poţi îndrăgosti de o persoană foarte liberă în manifestarea furiei. Dacă eşti căsătorit şi ai o familie, s-ar putea să constaţi la soţie sau la unul din copiii tăi ieşiri necontrolate, inexplicabile.

Dacă eşti cineva care nu acceptă eroarea sau imperfecţiunea, vei atrage spre tine persoane sau întâmplări care te vor scoate din minţi, deoarece numitorul lor comun va fi greşeala, uneori chiar greşeala flagrantă. Este felul în care Universul te obligă să trăieşti experienţa acestui aspect neasumat din tine însuţi, anume propria ta tendinţă de a confunda ceva, de a te încurca, a fi inexact sau a o da în bară. Tendinţa pe care o blochezi inconştient se activează puternic în afara ta, facându-te conştient de ea, doar că la cei din jur.

Dacă ai o pulsiune sexuală peste medie, pe care o cenzurezi, ştii ce se va întâmpla? Ai ghicit! In viaţa ta vor apărea oameni care par să nu se gândească decât la sex şi când vei deschide televizorul, o vei face exact în mijlocul unei scene "fierbinţi". Latura pe care ţi-o respingi te asaltează din exterior, sub cele mai diferite forme. Nu e exclus să ai parte şi de ceva exhibiţionişti, mesajul lor fiind: "Iată ceva la care tu refuzi să priveşti!"

Dacă încerci din răsputeri să fii o persoană educată şi politicoasă, care nu înjură niciodată, te vei pomeni lucrând într-un mediu populat de persoane îndelung exersate în această nobilă artă. Fără să vrei vei auzi expresii şi aranjamente lingvistice care nu ţi-ar fi trecut niciodată prin neprihănitul căpşor. Dacă prietenul tău nu se va dovedi un bun cunoscător al limbajului suburban, prietenii lui vor compensa din plin aceasta.

Dacă nu eşti conştient de propria tendinţă de a-i judeca pe alţii, vei constata stupefiat că asta pare a fi singura ocupaţie a celor din jurul tău. Fie vei admonesta, probabil, numai pentru a te descoperi citind articole sau urmărind emisiuni TV a căror preocupare centrală este să analizeze şi să judece viaţa contemporanilor tăi.

Aş putea să mai dau zeci de exemple, dar contez pe inteligenţa ta, nu degeaba te-am atras către lectura acestei cărţi. Pentru că veni vorba, şi ca să închei cu un exemplu personal, din clipa în care cei din jur mi-au semnalat monumentele de prostie dinăuntrul meu, m-am nimerit în postura fericită de a încerca să fac ceva. (încă mai încerc, aşa că iartă-mi nepriceperea, neştiinţa sau incompetenţa pe care le sesizezi. Nu sunt şi eu decât o biată oglindă.)

Nesuferită legea asta, nu-i aşa? Nu se pune problema să scapi de ea, întrucât această performanţă este imposibilă. Se pune problema să ţii cont de ea şi sa o foloseşti în avantajul tău tot aşa cum, cunoscând banalele legi ale mecanicii sau termodinamicii, le foloseşti în favoarea ta. Această utilizare conştientă, în cazul exemplelor de mai sus, se traduce în conştientizarea şi asumarea furiei, imperfecţiunilor, pulsiunii sexuale sau tendinţei de a vorbi urât. Adică asumarea trăsăturilor şi pulsiunilor pe care le conţii, dar nu le recunoşti decât la cei din jurul tău.

Am întâlnit persoane pentru care nu e clar înţelesul verbului "a asuma". A asuma înseamnă a admite, a recunoaşte sau a accepta că o calitate sau o tendinţă îţi aparţin. Această acceptare nu este doar intelectuală! Ea are şi o componentă emoţională. Acceptarea emoţională constă în a simţi caracteristicile sau pulsiunea respectivă. Prin urmare, nu e suficient să gândeşti că o ai, e necesar să o simţi. Când recunoaşterea intelectuală şi acceptarea emoţională sunt prezente simultan, putem vorbi de asumare, iar asumarea îţi pune la dispoziţie o libertate cu totul inedită: ceea ce ai asumat poţi începe să integrezi, dacă ţi se pare necesar.

Ce înţeleg prin integrare? înţeleg utilizarea adecvată a trăsăturii sau tendinţei respective. Utilizarea adecvată este prin excelenţă o utilizare conştientă. Ea presupune o armonizare a acţiunii cu contextul şi producerea unor beneficii, atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur (Voi reveni.).

Din clipa în care începi să-ţi asumi aspectele neconştientizate, se întâmplă ceva miraculos: universul nu mai trimite acel aspect către tine. De ce? Deoarece ceea ce accepţi înăuntrul tău nu mai e nevoie să fie creat în afara ta. Scopul a fost atins. Procesul de conştientizare şi de transformare a început. În conformitate cu legea oglindirii, transformările din interiorul tău sunt reflectate de schimbările din afara ta. Nu întotdeauna imediat, deoarece principiul inerţiei funcţionează şi el. Pe termen lung însă, exteriorul reflectă cu necesitate transformarea lăuntrică.

Cei care aplică aceste legi în mod conştient nu încetează să se mire de consecinţe. Din clipa în care o anumită trăsătură este acceptată şi intră într-un proces de integrare, persoanele care reflectau această caracteristică fíe dispar pe neaşteptate din viaţa noastră, fie nu o mai manifestă în relaţie cu noi. Este ceva uimitor, merită să încerci!

Exemple: Dacă ai un şef foarte autoritar, după ce începi să-ţi accepţi propria tendinţă de a domina, se poate întâmpla ca el să fíe brusc schimbat, să rămână dar să nu mai fie dominator cu tine sau tu să-ţi găseşti un alt job, mai bine plătit.

Dacă ai o soţie obsedată de ordine şi curăţenie, din clipa în care tu devii mai atent la aceste aspecte, ea devine mai tolerantă cu neglijenţa ta. Nu te mai bate la cap, nu te mai cicăleşte şi uneori nici nu mai observă că ai lăsat uşile deschise la şifonier sau papucii sunt din nou în colţuri diferite ale camerei.

Dacă ai un tată rece sau indiferent afectiv şi, începi să transformi propria răceală pe care o manifestai în relaţia cu el, vei fi surprins de căldura pe care încearcă să ţi-o ofere, ca din senin.

Orice schimbare pe care o faci înăuntrul tău schimbă ceva în afara ta, creând astfel condiţii pentru a debloca sau îmbogăţi o relaţie. Este imposibil ca tu să te transformi, iar relaţia cu celălalt să rămână identică. Dacă el sau ea nu sunt capabili să perceapă această schimbare, viaţa îi va îndepărta pur şi simplu din mediile tale de contact. Sau, invers, tu vei ieşi gradat din viaţa lor, fară nici un fel de culpabilităţi sau resentimente.

In terapia de cuplu, activarea capacităţii unei persoane de a-şi asuma un aspect de care era hipnotic atrasă la celălalt reprezintă un obiectiv terapeutic. Poţi pune punct cu eleganţă unei relaţii nocive când înţelegi că celălalt manifestă explicit tendinţe pe care şi tu le ai, dar le condamni. La fel de bine, poţi împinge relaţia ta la un nou nivel experienţial după ce îţi însuşeşti propria sensibilitate, plecând de la sensibilitatea înaltă a partenerei tale, sau propria fermitate, plecând de la capacitatea partenerului tău de a spune "nu".

A-ţi asuma trăsăturile pe care celălalt le întrupează atât de bine este ca şi cum te-ai debranşa de la el. Te vei branşa, desigur, la altcineva, deoarece umbra este inepuizabilă. Însă pentru aspectul pe care l-ai integrat nu mai ai nevoie de o oglindă. Persoana care-ţi servea ca oglindă va pleca din viaţa ta sau va înceta să se comporte în acel mod cu tine .

Anumite genuri de persoane sau de situaţii apar periodic în viaţa noastră deoarece sunt chemate de noi, mai exact de acele aspecte din noi, care, fiind permanent respinse, se constelează în umbră. De acolo acţionează aidoma unor magneţi, ghidându-ne inconştient spre anumiţi oameni şi evenimente specifice. Nimic nu este întâmplător, nu voi înceta să repet. Noi gravităm, în mod natural, spre aceia care ne reflectă umbra. Acest adevăr este cum nu se poate mai clar în relaţia de cuplu. Aceste relaţii promit cea mai mare fericire dar, până una-alta, scot la iveală cele mai neintegrate emoţii şi cele mai primitive apucături.

Din punctul meu de vedere, nu există o relaţie mai alchimică. Dacă o relaţie de cuplu nu trece prin momente grele, critice, aceea este o relaţie cu un slab nivel de intimitate. Când cei doi se apropie foarte mult, tot ce a fost cu grijă ascuns sau reprimat iese la suprafaţă. Este logic să se întâmple aşa. Orice relaţie adevărată şi intensă declanşează conflicte şi fricţiuni, are momente foarte dificile, uneori de coşmar. Aceste situaţii sunt asemenea unor răscruci. Ele deschid calea spre derivă, izolare sau divorţ sau, dimpotrivă, îi împing pe cei doi parteneri spre restructurări profunde ale personalităţii. Cei care au suficientă maturitate lăuntrică pentru a face faţă furtunilor şi uraganelor din viaţa de cuplu se descoperă ulterior ceva mai aproape de completitudinea lor, mai apţi să se accepte şi mai pregătiţi să se iubească fără condiţii. Cei care evită momentele grele, cedând tentaţiei de a rupe relaţia fără a încerca să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, trebuie să ştie ceva: pe viitor, dacă nu doresc astfel de clipe dificile, au o singură soluţie: să evite relaţiile intime.

Se pare că singura dorinţă a Universului este ca noi să fim întregi, iar asta îl face neobosit în a ne trimite persoane care să manifeste puternic aspectele pe care noi le negăm sau refuzăm să le recunoaştem. Se pare că scopul ultim al spiritului nostru este să devină întreg, motiv pentru care atrage în vieţile noastre tot ce e necesar pentru a trezi sau activa acele părţi adormite sau sechestrate prin adâncimile inconştientului. Dacă chiar aşa stau lucrurile, legea oglindirii serveşte de minune acestui scop. Ca orice lege, ea funcţionează continuu, deci inclusiv în somn, când se întâmplă să visăm acţiuni pe care, în stare de veghe, nu le-am face nici în ruptul capului.

Legea oglindirii este, tehnic vorbind, o lege a rezonanţei, deoarece creează situaţii şi pune în legătură persoane între care există afinităţi. Altfel spus, persoanele care vibrează pe aceeaşi lungime de undă, indiferent dacă sunt conştiente sau nu, se atrag una pe cealaltă. Uneori atracţia inconştientă este repolarizată în conştient ca respingere, dar asta nu trebuie să ne inducă în eroare. Respingerea nu există fără atracţie! Poţi fi atras de o persoană foarte creativă deoarece ea dinamizează în tine propria ta creativitate, dar la fel de bine poţi fi atras inconştient de o persoană cc-ţi manifesta tendinţele depresive, respingând-o la nivel conştient, adică încercând zadarnic să te descotoroseşti de ea. Dacă vei reuşi să o îndepărtezi cu forţa, în scurt timp în viaţa ta va apărea o altă persoană, cu aceeaşi caracteristică. "Parcă e un făcut", vei spune şi să ştii că nu greşeşti. Inconştientul tău, în colaborare cu inconştientul celeilalte persoane, "aranjează" aceasta întâlnire. Nu ştiu cât de clar e pentru tine, dar eu m-am convins că trăim într-o lume magică. Tot ce se întâmplă e ţesut în laboratoarele inconştientului şi are un sens pe care îl numesc spiritual: să ne cunoaştem, să ne asumăm pe deplin şi să ne manifestam creator potenţialul. Nu cred că există vreun suflet care să nu tânjească după această împlinire, singura diferenţă fiind că, în cazul unora, acest dor este încă plăpând sau imperceptibil.

Exteriorul reflectă interiorul. Până acum, m-am referit la conţinuturi. Tu nu eşti conştient de intoleranţa ta şi atunci în viaţa ta apar oameni intoleranţi. Nu eşti conştient de dorinţele tale sexuale şi senzualitatea te înconjoară. Iţi reprimi disponibilitatea de a ajuta şi te trezeşti cu persoane care-ţi oferă sprijinul.

Mă voi referi, pe scurt, şi la procese. Exteriorul reflectă şi ceea ce îţi faci ţie însuţi, reflectă atitudinile şi paternurile de interacţiune dintre diferite părţi ale fiinţei tale. Astfel, vulnerabilitatea pe care nu ţi-o accepţi nu o vei accepta nici în exterior. Blândeţea pe care ţi-o reprimi o vei respinge şi în afara ta. Nevoile pe care le condamni la tine Ie vei condamna şi la alţii.

La celălalt pol, dragostea plină de grijă pe care o oferi părţilor mai copilăreşti şi fragile din tine însuţi, o vei manifesta şi în afara ta. Respectul pe care ţi-l porţi se va regăsi în respectul pentru cei din jur. Capacitatea de a te ierta va fi reflectată de puterea de a-i ierta pe cei care greşesc. ("Şi ne iartă nouă păcatele noastre, aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri...").

Ceea ce faci în exterior este precedat de ceea ce Faci în interior. Acţiunile externe sunt un fel de Fotografie a acţiunilor interne. Nu poţi Fotografia ceea ce nu există. Este exclus să fii blând în exterior, dacă eşti crud în interior. Blândeţea ta va fi doar o mască, o poveste de adormit copiii. Nu îi poţi respecta pe cei din jur dacă pe tine te dispreţuiesti. Respectul tău va fi o simulare. Nu vei iubi pe nimeni daca nu ştii să te iubeşti pe tine însuţi. Iubirea ta va fi ipocrită. Un om care îşi iubeşte Sinele este imposibil să nu iubească şi Sinele semenilor săi. Poate că acţiunile lui nu sunt spectaculoase sau sunt greu de înţeles, dar natura lor nu poate fi decât binefăcătoare.

Scindările şi conflictele interne se reflectă în relaţii dificile, încărcate de trăiri ambivalente. Separarea de aspectele din tine însuţi se reproduce în separarea de aceleaşi aspecte din ceilalţi. Felul cum te raportezi la ceilalţi oglindeşte felul cum te raportezi la aspectele corespondente din tine însuţi. Aceste raporturi pot fi într-adevăr, percepute şi interpretate greşit, prin filtrul aşteptărilor şi nevoilor personale. Un observator lucid va şti însă să le distingă natura autentică.

Pentru cei conştient orientaţi spre evoluţie, legea oglindirii este un prieten nepreţuit. De fiecare dată când în viaţa ta apare o persoană sau o situaţie nouă, fără să fie vorba de ceva pasager sau nesemnificativ, ai ocazia să meditezi pentru a afla ce atitudine este oglindită. Pur şi simplu nu ai timp să te plictiseşti, în cazul în care ai învăţat să-ţi ţii conştiinţa trează.

De câte ori te observi implicat emoţional într-o relaţie cu o persoană, pe o durată de timp deja semnificativă, întreabă-te: Ce încearcă acest om să mă înveţe? Ce aspect din mine însumi întruchipează? Dacă vei şti să răspunzi la aceste întrebări, relaţia ta cu acel om se va armoniza sau traiectoriile voastre vor înceta spontan a se mai intersecta. Asta nu înseamnă că-l vei uita sau că vei tânji după el. Dacă ai înţeles mesajul pe care-l purta special pentru tine, sentimentul tău va fi de recunoştinţă. Dacă n-ai înţeles aproape nimic, acel om sau cineva similar va reveni până când vei înţelege. Asta s-ar putea să dureze, dar răbdarea lui Dumnezeu este nemărginită.

UMBRA - II

O VIZITĂ LA GRĂDINA ZOOLOGICĂ

Am afirmat despre umbră că este compusă din conţinuturi psihice de care suntem jenaţi sau stingheriţi, de care ne este ruşine sau care ne par complet nepotrivite cu imaginea pe care vrem s-o lăsăm celor din jur. Poate că nimic nu sună mai adevărat ca în cazul tendinţelor noastre instinctive sau, ca să fiu mai frust, pornirilor animalice. Din fericire pentru mine, nu m-am născut într-o zonă rezidenţială şi nu am crescut într-un palat, îmi amintesc de străbunicul meu, foarte puţin pasionat de filosofia analitică a limbajului, dar intens preocupat de ţuică şi vin.

Dincolo de un anumit prag, era periculos să-i fii în preajmă deşi, trebuie să recunosc, pe mine m-a protejat întotdeauna. Destul de devreme, prin urmare, am descoperit nu doar că pot să-mi încui bunicii prin întrebări de genul: "Dar pe Dumnezeu cine 1-a făcut?", ci şi că oamenii de la ţară, în anumite momente, devin asemenea animalelor pe care le îngrijesc, adică porci, câini sau oi. (Mult mai târziu, am remarcat unele vieţuitoare şi înăuntrul meu!)

Astăzi, şi cu ceva experienţă terapeutică la activ, nimeni nu mă mai poate convinge că omul nu este şi un animal. Atenţie la particula "şi". Noi conţinem umanitate din abundenţă, însă asta nu e totul. Purtăm în genele noastre trecutul, iar în trecut, cu zeci de mii de ani în urmă, nu sunt decât animale. Această realitate nu poate fi negată! In ce mă priveşte, nu folosesc conceptul de "animal" în sens peiorativ. Mă uit din când în când pe Animal Planet, iar cineva din familie chiar lucrează pentru acest canal. Nu văd de ce ar trebui condamnaţi urşii, leii, girafele, măgarii sau boii. Eh, poate unii maidanezi, dar chiar şi ei există în strânsă legătură cu inconştienţa comunitară sau municipală.

Animalul din om nu este decât o energie primitivă, neprelucrată, care se mişcă în acord cu legile naturale. Aceasta energie brută este cât se poate de reală şi e inutil să te prefaci că nu există, să o ascunzi sau să o poleieşti. Aceste încercări sunt nevrotice şi sortite eşecului. Animalul există şi problema nu este cum să scapi de el, ci cum să-l foloseşti.

Dacă eşti înţelept, îi vei pune ia treabă energiile, adică îl vei "îmblânzi" şi determina să lucreze pentru tine. Asta o să-ţi ia ceva timp, nervi şi transpiraţie. Dacă nu eşti atât de înţelept sau eşti chiar la fel de inteligent ca noaptea, te vei lupta cu el, îl vei anestezia, vei încerca să-l ucizi. Nici o şansă, oricât ai fi de perseverent. (Iar unii oameni au, într-adevăr, o voinţă de neclintit. Asemănătoare, oare, cu a unui catâr?) în spatele nostru sunt mii de vieţi în corpuri animale (mă refer strict la genele moştenite, adică tipare de comportament şi reacţii care nu au cum să dispară peste noapte.

Dacă crezi că eşti o persoană foarte elevată, un sfânt sau aşa ceva, probabil că încă n-ai stat faţă în faţă cu realitatea ta. Acestea sunt iluzii, bune să construieşti o imagine pe care să o vinzi ca un adevărat specialist în PR.

Energiile primitive pe care, din teamă că nu le faci faţă, le-ai blocat la nivelul umbrei nu s-au evaporat. Animalul stă ascuns imediat sub faţada de persoană civilizată, cultă sau manierată. Tendinţele biologice netransformate pot exploda în orice clipă. Este ca şi cum ai sta pe un vulcan care poate erupe în orice moment.

Dacă nu mă crezi, încearcă să fii atent la ceea ce eu numesc testul insultei. Cineva te insultă şi tu ce faci! II insulţi şi tu! Sau te cenzurezi, dar în interior începi să fierbi! Indiferent cum te manifeşti, agresivitatea ţi s-a activat. Faptul că ai fost insultat este doar un pretext ce îţi permite să-ţi raţionalizezi furia. De fapt, furia exista dinainte. Ea doar a fost trezită din somn. în acest sens, cel care te insultă îţi face un serviciu imens. Te ajută să devii conştient de animalul din tine, de modalităţile primare de a-ţi apăra drepturile sau teritoriul.

Dacă te vei concentra pe ceea ce el ţi-a spus (insulta) sau pe el ca persoană, vei rata conştientizarea. Ştiu că pare greu de crezut, dar aşa stau lucrurile. Cel care te jigneşte este, fară să-şi dea seama, prietenul tău. El nu creează agresivitatea în tine, ci o scoate la suprafaţă. Ai ocazia să afli cine eşti cu adevărat, dincolo de ceea ce îţi place să crezi sau să laşi impresia.

Nu te mai păcăli singur! Doar observă ce se întâmplă! Dacă pleci în afară, căutând vinovaţi, acuzând sau insultând la rândul tău, şansa de a şti cine eşti, astfel încât să ştii ce ai de transformat, se pierde.

Nici cealaltă variantă, să reprimi şi să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, nu este mai bună. Educaţia încearcă asta de sute de ani, cu rezultate foarte modeste. Umanitatea nu poate fi impusă. Ea creşte din interior. Când este impusă, omul este divizat. Afară e acceptabilul, înăuntru e inacceptabilul.

Animalul nu e integrat prin educaţie. Să-i spui unui copil ce să facă şi ce să nu facă e util până la un punct. Mai departe, el trebuie să devină conştient de fiinţa lui, să o accepte şi să vadă dacă nu cumva îşi poate canaliza tendinţele "inacceptabile" spre ceva constructiv sau creator.

Ideea de a corecta efectele unei educaţii opresive şi lipsite de conştientizare a stat, printre altele, la baza proiectului pe care îl derulez, anume grupul de dezvoltare centrat pe integrarea umbrei. Câţiva din privilegiaţii participanţi au fost deja şocaţi să afle ce tendinţe stăteau cuminţi prin subteranele psihismului lor, aşteptând, probabil, ceva oportunităţi de manifestare.

Bineînţeles, nu e uşor de acceptat ceea ce contrazice flagrant un nivel de cultură superior, rafinamentul intelectual, curtoazia sau gentileţea interacţiunii. Totuşi, fară această temelie nu cred că se poate construi ceva durabil. Spectacolul social continuă să fie jucat, iar animalele sunt înfrânate, până în clipa în care revolta lor nu mai poate fi stăpânită. Atunci ele îşi părăsesc vizuina şi "se produc" pe scene mai mult (cuplu, familie) sau mai puţin Qob, presă, conflicte interetnice sau internaţionale intime.

Cred sincer că şcoala, ideologiile, morala nu pot schimba fundamental animalul din interior; îl oprimă, îl izolează, îl cenzurează, îl sperie, îl adorm, dar nu-l schimbă. Transformarea trece obligatoriu prin actul conştientizării. Fără conştientizare, lăcomia, furia, invidia, ura, sexualitatea sălbatică, nu dispar, ci prind rădăcini mai adânci.

Constrângerile, pedepsele, ameninţările fac aceste şabloane de reacţie, moştenirea trecutului nostru, să se retragă în abisurile inconştientului, în aşteptarea unor momente favorabile. Iar viaţa este atât de schimbătoare încât astfel de momente apar întotdeauna!

Dacă ştii să priveşti, vei observa cum cei care se căznesc să fie paşnici sau să propage non-violenţa, buna înţelegere, pacea, sunt violenţi cu ei înşişi. Cele mai multe din tipurile de ascetism sunt forme de autoagresiune, înălţător deghizate sub numele de practici spirituale sau religioase. Mă tem că o parte din cei care s-au retras din viaţa socială, în mănăstiri sau pustietate, nu şi-au depăşit sexualitatea ci, mai degrabă, au pervertit-o. Nu sunt adeptul sexului în grup sau al relaţiilor sexuale în care libertatea e confundată cu absenţa discriminării.

Sunt însă convins că nu te poţi înălţa prin reprimare. Corpul, cu toate energiile lui, este un vehicul fabulos. Dintre toate învăţăturile spirituale, tradiţia tantrică a înţeles cel mai bine lucrul acesta. A fi împotriva corpului înseamnă a fi împotriva evoluţiei tale. Este ca şi cum ai dori să escaladezi un munte, ai studia traseele, ţi-ai procura echipamentul necesar şi apoi ţi-ai tăia picioarele. Este asta altceva decât nebunie? Prezentată aşa, răspunsul e evident, dar cât de evidente sunt modalităţile social-autorizate de ignorare, pervertire sau reprimare a nevoilor corpului?

Cine îi învaţă pe copii sau pe tineri secretele trupului? Cine îi ajută să-i cunoască energiile, să se împrietenească cu ele, să le utilizeze corect? în ce şcoli, licee sau facultăţi sunt predate tehnici de control al potenţialului sexual, de creştere a sensibilităţii erotice şi de integrare armonioasă a acesteia într-o practică spirituală?

Pe tine cine te-a învăţat să mergi? Cine te-a învăţat să respiri? Cine te-a învăţat să mulţumeşti Divinului pentru hrana pe care ţi-o oferă? Dacă îmi vei spune că nu trebuie să te înveţe nimeni aceste lucruri simple, eu îţi voi răspunde că fie te-ai născut deja învăţat, fie eşti doar un caraghios.

Corpul încă nu se bucură de o reputaţie foarte bună în lumea părinţilor şi educatorilor, deşi e suficient să-i studiezi puţin arhitectura hipercomplexă ca să rămâi cu gura căscată, fascinat de coerenţa şi armonia componentelor şi funcţiilor sale.

Ei bine, tocmai acest corp faţă de care orice templu religios, din punct de vedere al complexităţii constructive, pare mai degrabă o glumă proastă, este devalorizat, neglijat, condamnat sau tratat superficial. încerc să-mi dau seama cum se simte creatorul acestui corp într-o astfel de situaţie. Nu pot.

Dar pot face o inferenţă, ştiind cum se simte un pictor care îşi expune tabloul la care a lucrat cel mai mult, iar oamenii fie nu-l observă, fie îl critică, îl scuipă sau îl deteriorează. Parcă ar picta un nou tablou, apocaliptic, de pildă.

Umbra ne conţine trecutul, predispoziţiile şi tendinţele inferioare, animalice. Nu e avantajos să negăm asta. Pare mai inteligent să le descoperim mecanismele de funcţionare, funcţiile, direcţiile noi în care pot fi investite. Aceste rezultate pot fi obţinute doar printr-o muncă de conştientizare asiduă.

Pentru mulţi oameni conştientizarea nu este atrăgătoare. E mai simplu să condamni sau să ignori. Din nefericire, acţiunile simple de acest gen sunt caracteristice unor minţi simple, ca să ne exprimăm civilizat. Iar evoluţia este, de obicei, o trecere de la simplu la complex.

Adrian Nuta - Umbra

UMBRA - I -

Cuvânt pregatitor

Pentru a întelege aceasta carte este necesar sa dai o fuga pâna afara si sa te zgâiesti putin la cer. Vezi o pasare în zbor? Priveste cu atentie. Are o aripa sau doua? Acum cauta sa observi alte pasari. Exista vreuna care sa zboare cu o singura aripa? Multumesc, demonstratia a luat sfârsit. Poti redeschide cartea, deoarece urmeaza sa citesti despre a doua ta aripa.

DEFINITIE. CONTRIBUTIA LUI JUNG

Termenul de „umbra“ a fost introdus în circuitul psihologiei si psihoterapiei de Carl Gustav Jung, un fost elev al lui Sigmund Freud. Nu orice fel de discipol, trebuie sa notez, ci unul genial, care si-a depasit maestrul. Pentru Jung, umbra este o parte inacceptabila din noi însine, un fel de fiinta inferioara care doreste sa faca ceea ce e interzis. Definita ca un complex inconstient, umbra contine impulsuri, dorinte si emotii primitive, evaluate ca incompatibile cu standardele sociale în vigoare si idealul de personalitate la care aspiram, un fel de Mr. Hyde din faimoasa nuvela a lui Robert L. Stevenson. Lesne de înteles, cu cât normele societatii sau grupului social de care apartinem sunt mai restrictive, cu atât umbra este mai mare.

Nu a trebuit însa ca Jung sa se nasca pentru ca oamenii sa afle ca sufletul are o parte întunecata, o parte animala, grosiera sau greu de acceptat. Dintotdeauna, oamenii au stiut sau au intuit asta. Acest aspect al fiintei umane îl voi analiza în continuare, aspect pentru care nu gasesc un nume mai bun decât cel gasit deja de Jung. Umbra îmi pare un nume nu doar foarte relevant, ci si poetic.

Inteleg prin „umbra“ ansamblul continuturilor psihice condamnate, negate, evaluate ca inferioare sau inacceptabile si respinse în inconstient. Prin „continuturi psihice“ înteleg pulsiuni, dorinte, trasaturi, gânduri si trairi emotionale. Altfel spus, umbra contine toate acele aspecte psihologice ale fiintei noastre pe care le ascundem nu doar de ceilalti, ci si de noi însine.

Fizic vorbind, umbra este o portiune de spatiu întunecoasa, unde nu ajung direct razele de lumina. Umbra este asociata cu întunericul, obscuritatea, nuantele închise, lipsa de lumina. Ceea ce este „fara umbra“ e considerat desavârsit si pur. A actiona „din umbra’“ înseamna a actiona pe ascuns, pe furis, fara a se arata la fata. Cineva care ramâne „în umbra“ este cineva care sta ascuns, deoparte.

Aproape ca nu mai am ce sa comentez. Umbra nu exista fara soare si nici umbra în sens psihologic nu exista fara soarele Eului constient. Deja din capitolul despre polaritati (vezi „Psihoterapeutul de buzunar“, 2003) esti la curent cu jocul perechilor polare din care este creata lumea. Soarele si umbra, lumina si întunericul sunt astfel de perechi. Prin urmare, umbra este necesara în economia creatiei. Fara umbra omul este incomplet si, câta vreme îsi are resedinta pe Pamânt (adica în corpul fizic), umbra este inevitabila.

Umbra contine, e adevarat, toate acele aspecte din noi însine pe care le negam, pe care nu le iubim, de care ne este rusine sau teama, tendinte, emotii sau gânduri care ne par cumva de neacceptat si pentru care ne simtim vinovati. Dar aceste aspecte sunt la fel de mult noi însine ca si ideile, sentimentele sau actiunile pe care le exprimam pe scena sociala, în marele spectacol al mastilor. Putem functiona si fara ele, într-o stare de divizare sau disociere, dar într-un fel care, sper sa se vada din rândurile urmatoare, este departe de a fi considerat sanatos sau generator de împliniri.

Oamenii care, negasind o modalitate de a trai cu latura lor întunecata, o neaga si o reprima, îmi par asemenea unor persoane care folosesc doar piciorul sau bratul drept, deoarece piciorul sau bratul stâng au fost evaluate ca imorale si primitive.

Ti-ar placea sa mergi toata viata într-un picior? La o scara mult mai mica, ti-ai dori ca pe durata a 24 de ore sa nu poti folosi mâna stânga? Daca nu stii la ce ma refer, încearca! Complica puttin sarcina si, iesind afara, încearca sa ttii mâna stânga cât mai ascunsa, astfel încât nimeni sa nu o observe. Sau, daca te ajuta un alt exemplu, plimba-te prin oras tinând în mâna un grapefruit, fara însa ca cineva sa-si dea seama ce ai tu acolo. E caraghios, nu-i asa? Nici un om rezonabil n-ar accepta sa renunte la folosirea unui brat sau picior pentru ca cineva îi spune ca sunt rele, necivilizate sau malefice.

Totusi, exact acest fenomen se întâmpla, la nivel psihologic, în cazul continuturilor condamnate si stocate în umbra. Cândva prin copilarie, unele pulsiuni, dorinte sau reprezentari sunt judecate si devalorizate, sunt evaluate ca nepermise, indecente, urâte sau rele, fiind trimise în subteranele inconstientului. Speranta secreta din spatele acestor reprimari este ca ceea ce a fost trimis la subsol, la subsol ramâne.

Poate ca asa se întâmpla în cazul lucrurilor! în ce priveste continuturile psihice, acestea au o particularitate interesanta: sunt vii! Este ca si cum ai încerca sa închizi în debara o pisica neastâmparata. Crezi ca va sta cuminte acolo, torcând?

Ce se întâmpla cu aspectele blocate în umbra?

Mai întâi, ele nu se mai dezvolta. Nefiind exprimate si integrate în comportamente, ramân la stadii primitive, în acelasi fel în care un copil crescut de maimute în jungla nu depaseste un nivel rudimentar de a simti si a gândi. Sexualitatea sau agresivitatea, de pilda, vreme îndelungata blocate în umbra, atunci când totusi se manifesta, au nuante si tonuri în mod evident salbatice (primare sau neevoluate). In cazul în care ti se pare incitant sa ai o relatie sexuala cu o astfel de persoana, imagineaza-ti, te rog, ca partenerul tau e o gorila sau un urangutan. Ihm? Simti pasiunea?

In al doilea rând, continuturile psihice respinse în umbra încep, încet-încet, sa functioneze autonom, adica sa se insinueze în atitudinile si interactiunile sociale. Când energia acumulata în umbra depaseste pragul de rezistenta specific Eului, altfel spus, când cenzura nu mai face fata presiunilor din inconstient, umbra se infiltreaza, se strecoara asemenea unui sarpe în conduite, proiecte, gânduri si idei irationale, nesocializate si chiar inumane. Cazurile cele mai grave sunt acelea în care umbra poseda sau domina Eul, folosindu-se de el ca de o jucarie. Nu mai departe decât în secolul trecut, aspectele colective ale umbrei au invadat constiinta germanilor, dând nastere la atrocitati de neînchipuit. Mai aproape de noi, mineriadele sunt exemple elocvente. Cine a fost în Bucuresti în 13-l5 iunie 1990 stie la ce ma refer. Daca erai prea mic sau prea mica atunci, cauta o înregistrare video. Vei afla în ce tara traiesti.

Oricât ne-am stradui, umbra nu poate fi ferecata în inconstient. Din când în când, ea se manifesta, iese la iveala, scoate capul. Sunt momentele când spui „nu stiu ce a fost cu mine“, „parca n-am fost eu“, „nu stiu ce mi-a venit“. Pare ceva strain, venind din niste abisuri pe care tinzi sa nu le recunosti ca fiind ale tale. Alteori umbra apare în vise, personificata de fiinte abjecte sau inferioare, de persoane care savârsesc gesturi reprobabile si dezgustatoare; în vis nu mai exista bariere si ai ocazia sa faci tot ceea ce în stare de veghe îti vine, dar reprimi; în vis îti poti maltrata copiii, îti poti ucide parintii, îti poti însela sotia, actiuni care în viata obisnuita sunt intolerabile si îngrozitoare. Chiar si acum, când citesti doar despre ele, nu ti se face pielea gaina? (Daca da, ce crezi ca te face sa ai aceasta emotie?).

Când este sublimata în activitati creatoare, umbra autorilor poate fi identificata în romane sau film de groaza, în productii încarcate de actiuni violente si erotism salbatic. Filmele cu cele mai mari încasari sunt cele care ating niveluri colective ale umbrei, fiind fascinante pentru oameni tocmai pentru ca îi pun în contact, fie si temporar, cu propriile lor abisuri.

DEGHIZARILE UMBREI: DE LA DUREREA DE CAP LA CANCER

Dezvoltarea psihologica este relansata atunci când Eul accepta sa traiasca împreuna cu aceasta latura întunecata, întelegând ca nu el este stapânul vietii psihice, fara ca prin aceasta sa înceteze a mai actiona responsabil. Mai degraba, din clipa în care Eul îsi accepta limitele, posibilitatile ca umbra sa fie asimilata cresc. Din clipa în care sunt recunoscute, energiile teribile ale umbrei pot fi canalizate spre scopuri social pozitive sau dezirabile.

E nevoie, desigur, de curaj pentru a privi drept în fata aceste aspecte ale naturii umane; însa fara acest curaj, fara dorinta de a evolua cu adevarat, nu de a mima evolutia, nimic nu se schimba. Ba, îmi vine sa spun, chiar se agraveaza. Capacitatea Eului de a recunoaste si de a trai cu umbra sa este o expresie a sanatatii psihologice. Si chiar a sanatatii fizice, daca esti de acord ca umbra pe care nu o exprimi se exprima singura, nu doar în psihic, ci si în corp.

Poate te surprinde aceasta idee. Nu-i nimic, mereu mai e de învatat câte ceva. Când Eul nu face fata inconstientului, o alta parte din tine îsi asuma responsabilitatea exprimarii. Aceasta parte este corpul. Corpul este acea parte a fiintei tale care se sacrifica pentru Eu. Corpul se însarcineaza sa exprime inconstientul, adica sa descarce frici, complexe sau frustrari reprimate.

Aceste continuturi psihice respinse de Eu preseaza pâna reusesc sa iasa la suprafata sub forma unor boli sau tulburari organice, fie punctiforme, fie sistemice. Daca ai auzit vreodata despre unitatea minte-corp, acum ai si o reprezentare a consecintelor acestei unitati psihosomatice.

De la banala migrena, trecând prin ameteli, palpitatii, afectiuni gastrice sau dureri de dinti si pâna la necrutatorul cancer poti identifica, daca esti atent, chipul umbrei.

 Nu fac aceste afirmatii pentru a te înfricosa, desi în prima instanta, e posibil sa te confrunti si cu aceste stari, ci pentru a profita de semnalul de alarma pe care îl trage durerea fizica pentru a cauta si a deveni constient de originile psihologice ale bolii; în ce ma priveste, sunt convins ca bolile fizice traduc perturbari sau dizarmonii din planurile mai subtile ale fiintei, aceasta fiind si explicatia pentru capacitatea extraordinara a anumitor persoane de a pronostica o boala, cu mult înainte de primele ei semne în corpul fizic. Evident, nu sustin ca toate bolile sunt manifestari ale umbrei, dar chiar si în acest caz admit ca atitudinea psihologica amplifica, slabeste sau împiedica evolutia unei boli.

Pulsiunile care apar înauntrul nostru cauta în mod activ sa se descarce, asa cum o minge pe care o tii sub apa cauta sa iasa la suprafata. Fizice sau psihologice, legile nu pot fî ignorate. Pardon! Ele pot fi ignorate, dar cu un anumit pret.

Poti ignora legea gravitatiei si sa te arunci de la etajul 3. In cazul în care nu esti pisica, si am motive sa cred ca nu esti, pretul va fi o vizita, nu tocmai de curtoazie, la clinica de ortopedie. Similar, daca nu tii cont de faptul ca pulsiunile nu pot fi reprimate decât temporar, pretul va fi întarirea legaturilor de prietenie cu bransa terapeutilor; în cazul în care nu stii, te informez ca aceasta prietenie, adesea de lunga durata, este costisitoare.

Morala povestirii: cauta sa te pui la punct cu legile si sa le respecti, în masura posibilului.

In termeni psihanalitici, pulsiunile nu pot fi satisfacute fie din motive practice (presiunea realitatii), fie din motive morale (presiunea normativa a Supraeului).

Indiferent însa de ceea ce blocheaza descarcarea pulsiunii, tensiunea care se acumuleaza nu poate fi retinuta decât pâna la o anumita intensitate. La unii pragul este mai mic, la altii mai mare. Dar toti au o limita! Dincolo de aceasta limita, prag sau punct de toleranta începe boala.  Continuturile psihice respinse în inconstient încep sa afecteze corpul, exprimându-se prin el. Este ca si cum inconstientul s-ar revarsa în corp. Nevoile sistematic frustrate si dorintele nerealizate sau interzise sunt surse de tensiune pentru organism.

Metaforic vorbind, încarcatura negativa a acestor frustrari constante e un fel de substanta nociva, un fel de otrava pentru organism; în timp, suferinta psihologica reprimata se manifesta ca suferinta fizica.

Este ca si cum ai avea unele nemultumiri legate de serviciile administratiei locale si, ca orice cetatean civilizat, depui o reclamatie sau o sesizare Ia Primarie. Nu-ti raspunde nimeni si mai depui una. Si înca una. La un moment dat, cedezi si te duci glont in biroul primarului, unde începi sa tipi. Suferinta fizica este tipatul inconstientului tau supraîncarcat.

Boala fizica exprima toxinele psihologice reprezentate de pulsiuni frustrate, frici sau culpabilitati. Aceste energii negative sunt împiedicate sa iasa în afara de barierele rigide ale Eului pâna în momentul când forta lor de apasare atinge un asemenea nivel încât „digurile“ constientului se rup. Eul este invadat de suferinta, simtindu-se complet neajutorat. Ceea ce traiesc în astfel de clipe îi constrânge pe oameni sa apeleze la un specialist, din domeniul sanatatii fizice sau psihice. Din pacate, nu prea am auzit de oameni care sa aiba de facut fata unei afectiuni fizice si sa se întrebe daca aceasta are vreo legatura cu modul lor de functionare psihologica.

Credinta mea este ca exista o legatura, si înca una mare. Sa nu uitam ca traim într-un univers în care totul este interconectat. Nu suntem foarte constienti de conexiunile noastre cu exteriorul, dar macar de conexiunile dinauntrul nostru ne-am putea interesa. Corpul semnifica, adesea cu un mare rafinament, dizarmoniile psihologice pe care le continem, dar refuzam sa le admitem. Corpul îsi „asuma“ durerea pe care Eul o refuza. Este un gest de mare compasiune al corpului despre care avem tendinta sa credem ca este inert; într-un fel, corpul accepta sa fie „crucificat“ pentru pacatele pe care sufletul nu vrea sa le recunoasca; îti suna cumva a ceva cunoscut?

Desigur, este de o suta de ori mai avantajos sa previi aceasta situatie, exprimând, pe alte cai, si într-o maniera adecvata, ceea ce ai de exprimat. Functia psihologilor si, a terapeutilor este, în acest caz, foarte limpede. Tinând seama de directia în care evolueaza societatea, nu vad cum necesitatea ei ar putea sa dispara în viitor.

Daca nu ai pe nimeni apropiat care sa te asculte fara sa te judece, daca nu stii cum sa te debarasezi de mizeriile cu care vii în contact, nu stii cum sa scapi de otrava care se trezeste în tine, va trebui sa scoti niste banuti din buzunar si sa mergi la un terapeut.

Exista riscul ca el sa se „încarce“ cu ceea ce te „descarci“, dar, trebuie sa stii, aceasta e problema lui. Daca stie sa gestioneze gunoiul pe care tu il oferi cu generozitate, toata lumea va fi fericita. Daca nu ... nu vreau sa ma gândesc. Aceasta însa nu e decât o solutie temporara.

Un terapeut profesionist te va încuraja si te va stimula sa faci singur curatenie în ograda ta. El nu-ti va hrani dependenta. S-ar putea sa nu-ti convina munca la salubritate si sa ai suficienti bani pentru a prelungi aceasta relatie ani în sir. Este în regula, cu conditia de a-ti reprezenta consecintele acestei optiuni. (Nu, n-o sa-ti spun care sunt. Trebuie sa platesti mai întâi!)

Ideea ca suferintele corpului sunt modalitati de a traduce suferinta psihologica reprimata îti poate parea noua sau-chiar incredibila. Te asigur ca nu este noua. Stiinele esoterice, în special cele orientale, sunt din vremuri stravechi constiente de reflectarea în corpul fizic a perturbarilor vibratorii din structurile sau „învelisurile“ mai subtile ale omului. Nimic nou sub soare. Ea nu este nici incredibila. Oamenii care îsi asuma responsabilitatea pentru trairile si gândurile negative, reusind sa le gestioneze mai adecvat, se elibereaza de simptome fizice extrem de suparatoare sau neplacute.

De aceea, a fi mai atent la ceea ce se întâmpla în interiorul tau, eventual asistat de un expert al domeniului, este un mod de a-ti pasa si de sanatatea ta fizica. De exemplu, daca ti-as spune ca resentimentele intense si ura neexprimata se pot manifesta într-un cancer, ai ciuli urechile? Ai deveni oare mai preocupat pentru a-ti pune sentimentele negative în cuvinte? Stiu pe cineva care s-a gândit sa-si cumpere un sac de box pentru a se elibera de furia acumulata în raport cu o figura parentala. Poate ti se pare ciudat. Te asigur ca este o decizie înteleapta. Mai bine lovesti un obiect care este facut pentru asa ceva decât sa te lovesti pe tine însuti, pe dinauntru.

Nu vreau sa te înspaimânt de-a binelea, dar stii ce se va întâmpla daca îti tratezi boala fara sa ai acces la semnificatia ei psihologica? Vei face alta boala peste un timp; într-un limbaj mai alambicat, daca îti îngrijesti doar corpul, neglijând sufletul, nu vei face decât sa deplasezi simptomul.

Te-ai gândit vreodata ca ti-a slabit vederea deoarece nu vrei sa mai vezi ceva sau pe cineva? Din punct de vedere psihologic, degeaba ti-ai pus ochelari. Problema nu s-a rezolvat. Te-a traznit gândul ca faci pietre la rinichi, adica concretizezi în interior, tocmai pentru ca nu-ti dai voie sa concretizezi în afara ta? Ca te constipi deoarece nu „dai drumul“ anumitor gânduri sau trairi afective?

In virtutea acestei teorii, ma astept ca oamenii care se armonizeaza la nivel spiritual, mental si emotional sa se confrunte cu tot mai putine probleme de sanatate. Altfel spus, oamenii cu nivele înalte de integrare trebuie sa aiba si o sanatate înfloritoare, cu exceptia cazurilor în care accepta sa preia, voluntar, o parte din suferinta unei persoane dragi. (Nu, nu voi intra în amanunte!)

Viata este în asa fel creata încât nimeni nu este scutit de conflicte, tensiune sau complexe. Ele ne împing permanent spre evolutie, ne împiedica sa ne culcam pe-o ureche si sa trecem prin viata ca gâsca prin apa. Ceva-ceva tot trebuie sa se prinda.

Cred ca asta a fost speranta secreta a lui Dumnezeu atunci când a conceput pulsiunile. Prevenitor din fire, s-a asigurat ca frustrarile, anxietatile si durerea nu pot fi reprimate la nesfârsit în inconstient. Nu exista scapare, sper ca realizezi si tu asta. Mecanismul e perfect proiectat si ne obliga sa devenim constienti. 

Ei, poate nu chiar de azi. E si mâine o zi!

ADRIAN NUTA - UMBRA

IUBIREA-RASPUNS vs.IUBIREA-DARUIRE

"Iubirea si Fericirea in cadrul relatiilor de cuplu inseamna pentru fiecare altceva. De cele mai multe ori, aceste semnificatii nu au niciun fel de legatura cu adevarata Iubire, cu adevarata Fericire – ci se refera strict la motive exterioare care genereaza propriile interpretari si suprainvestiri …

Un material pe care vi-l recomand cu caldura, scris de Adrian Nuta.

Lectura placuta!

Răspunsul cel mai simplu ar fi că oamenii iubesc în multe feluri. Mai exact, fiecare în felul lui. Dar acesta este un răspuns care nu aduce nici un fel de cunoaștere. În ignoranța în care, personal, mă zbat (poate și tu) am nevoie de mai mult decât un răspuns poetic și în nici un caz de unul sceptic („Felurile de a iubi sunt în mod esențial neclasificabile”).

Gândește-te la nori. De câte feluri sunt norii? Dacă te uiți pe cer, în fiecare zi, vei găsi forme extrem de variate. Cu toate acestea, meteorologii au distins patru categorii de nori: cumulus, nimbus, cirus și stratus. Acestea se pot combina, generând forme mixte, precum cumulo-nimbus.

Cu ajutorul acestor categorii poți descrie cerul unei zile, indiferent de anotimp. Evident, doi nimbus nu sunt identici. Sunt, însă, suficient de asemănători pentru a fi incluși în aceeași clasa. În același fel operează acea parte a psihologiei numita „psihodiagnostic”, care caută profile-tip de personalitate.

Deși oamenii sunt unici, ei pot fi așezați sub mai multe “umbrele”, grație asemănărilor dintre ei.

Contururile pe care psihodiagnosticul clinic și meteorologia le trasează, în domeniile lor, le caut și eu, de ceva vreme, în domeniul iubirii. Iată ce am găsit: mi se pare că oamenii iubesc în doua mari feluri.

Am numit aceste feluri IUBIRE-RĂSPUNS, respectiv IUBIRE-DĂRUIRE și le voi analiza pe rând. Încep cu iubirea-răspuns, care e de departe cea mai răspândită modalitate de a iubi, pe această planetă.

1. IUBIREA-RĂSPUNS

Iubirea-răspuns este un amestec de iubire, așteptări și dorințe personale.

Într-un limbaj mai mistic, este o combinație de Sine (în sens transpersonal, nu freudian) și Eu.

Această iubire începe cu mine și apoi ajunge la tine. Iată cum: Mie îmi place foarte mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu, ca răspuns, te iubesc. Observă tiparul (exemplul cu ciocolata se poate multiplica la nesfârșit): eu am nevoie/îmi dorese ceva, tu îmi oferi acel ceva. Abia după ce nevoia sau dorința mea a fost satisfăcută încep să te iubese. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine. Dacă nu faci, nu te iubesc.

Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiționată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu. Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale.

Atenție, nu spun că acesta e un lucru bun sau rău. Deocamdată constat. Deși, fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinat să cred că oricum e ceva minunat.

Iubirea-răspuns conține, în subtext, următorul mesaj: „Fă-mă să mă simt bine, fericit!”. Are o dominantă receptivă (mai întai primesc ceva de la tine) motiv pentru care, făcând legătura cu Principiile Arhetipale, o consider un aspect al Principiului Feminin.

Eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd și să mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătorești cu mine. Ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară și care mă insoțești, pe tine te iubesc.

Am nevoie, când mă întorc seara, de la slujba, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, tu îmi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu știi să gătești, dacă nu-ți place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc.

Am nevoie să mă admiri, să-mi spui că sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi și eu te iubesc. Când imi arăți imperfecțiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.

Eu doresc să facem dragoste și tu ești disponibilă erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă ești obosită, dacă nu ai chef sau dacă, Doamne ferește, ești atrasă de altcineva.

După ce am eșuat, mă aștept să mă încurajezi, să-rni spui că ai încredere în mine și că data viitoare sigur voi reuși. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale, alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată și dezamăgită. Astăzi nu te mai iubesc!

În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele. Ele sunt pe primul loc. Ca recampensă pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc.

Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine pur și simplu. Ai vrea tu… Există condiții, exigențe, standarde.

Totuși tabloul nu este așa ideal cum îl zugrăvesc. Ai anumite așteptări la care, surpriză, partenerul nu raspunde. Ce se întâmplă atunci? Suferi.

Suferi pentru că nu-ți aranjează frumos hainele în șifonier, pentru că nu are un job mai bine plătit, suferi pentru că vorbește la telefon cu fostul ei iubit sau cu fosta lui prietenă, suferi pentru că uită să-ți aducă flori, suferi pentru că nu-i plac drumețiile lungi, suferi pentru că muncește până târziu, suferi pentru că nu are opțiuni politice ferme, suferi pentru atenția pe care o oferă fratelui sau surorii, suferi pentru că, nu-ți spune, cu lux de amănunte, cum se simte.

Și ce faci în acest caz? Da, asta faci. Încerci să îl schimbi. Să o modelezi. Să îi modifici comportamentele. Să îi refaci structura de personalitate.

Știi ce am învătat eu, până la acești aproape 40 de ani, spre care mă îndrept vertiginos? Că incercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci și, pentru cei care au simțul umorului, comica.

Este ca și cum pe tine te doare stomacul și te duci la doctor, rugându-l să prescrie o rețetă pentru vecinul tău. Draga mea/dragul meu, boala este a ta! Ca să te simți bine, nu altcineva trebuie să se schimbe.

Schimbă-te tu, dacă simți nevoia unei schimbări. Ciocnirea dintre așteptările tale și realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celalălalt, așa cum este el, nu este responsabil pentru frustrarea ta.

Tu ești frustrat pentru că nu îți sunt împlinite așteptările. Așteptările sunt ale tale: tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău, și în raport cu realitatea binențeles că pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă.

Tu nu iubești pe cineva real, ești îndrăgostit de o imagine și de un set de idei.

Iubirea-răspuns, atunci când o poți privi în totalitate (simbolic – pe ambele fețe) conține și suferință. Când celălalt trebuie să fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Realitatea este, prin natura sa, vie, flexibilă, curgătoare.

Cum spunea Heraclit: nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. Cel care astăzi te mângâie cu duioșie mâine va fi un pic diferit: poate atingerea lui va fi un pic mai rece sau mai aspră, poate va fi sufocantă sau dominatoare, poate va fi mecanică, lipsită de vlagă.

Cea care astăzi te ascultă cu atenție mâine nu va mai fi interesată de aceeași poveste, poate va dori ca și tu să o asculți sau va fi pur și simplu ocupată cu altceva.

Și Buddha și psihanaliza aveau dreptate: dorința este suferință! Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, într-o anumită măsura, suferința este inevitabilă.

Când frustrarea atinge un anumit prag, pe care Eul nu-l poate tolera, iubirea-răspuns încetează.

Iubirea-răspuns este naturală, face parte din viață. Ea ne arată, sistematic și dureros, că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine.

Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Sunt încă legat de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipsești din viața mea sau nu te armonizezi, cu dorințele mele.

Acesta e nivelul meu de evoluție. Până aici s-a dezvoltat viața în cazul meu.

2. IUBIREA-DARUIRE

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea-dăruire este o iubire pură, necontaminată de așteptare și nevoi egocentrice. În același limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui (o altă modalitate este înțelepciunea).

Iubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea dăruire, începe cu tine.

În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fără a pune condiții, fară a se negocia, fără a cere ceva în schimb. Prin comparație, iubirea-reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conține mesajul: „Mă bucur să-ți ofer asta. Nu aștept nimic în schimb.”. Dominanta ei este emisivă (ea pleacă din mine, direct, fără ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin.

Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbați! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau l-au citit și n-au înțeles nimic (variantă puțin probabilă – am o părere foate bună des pre inteligența cititorilor mei).

Iubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ți cer să înflorești pentru mine. Nici nu mă retrag din viața ta dacă nu înflorești sau dacă înflorești când sunt eu plecat în vacanță și de tine are grijă, temporar, altcineva.

Indiferent de ritmul creșterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când și tu te retragi. Dacă ai vorbi și mi-ai cere să plec, pentru că dorești să fii ingrijită de altcineva, de asemenea m-aș retrage, întrucât nu vreau să am grijă de tine împotriva voinței tale.

Cum știu că te iubesc cu adevarat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu.

OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLȚI!

În opinia mea, evoluția este criteriul iubirii: când te iubesc tu evoluezi. Hrănit/hrănită cu iubirea mea, tu crești, te dezvolți pe diferitele niveluri ale ființei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate de la inferior la superior.

Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă ești bebeluș). Eu iți ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu și crești. Eu nu-ți cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire.

Sunt soțul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ți împărtășește pasiunea pentru teatru, cu care poți discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă și nu pot sta 2-3 ore țintuit în fotoliu. Așa cum mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi eu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum ești mai relaxată.

Iubirea-dăruire are ca efect evoluția celei pe care o iubești. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuți, o stimulezi, o sprijini să devină o ființă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gandești și actionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasa, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înțeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită.

Într-un registru mai ezoteric, o ajuți să manifeste principiul pe care îl conține și să integreze principiul polar opus, adica O AJUȚI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.

Acesta este cel mai minunat dar pe care i-l poți face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuți să-și ridice nivelul de conștiință, să o impulsionezi să vibreze pe frecvențe mai înalte.

Această iubire este mult mai mult decât atracția pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ți le inspiră cineva în compania căruia te simti bine. Este preocupare activă și efort pentru a-i sprijini creșterea spirituală, este intenție tradusă în fapt, este dorința de a vedea o altă ființa devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este și ea intricată cu o nevoie personală (ca și iubirea-răspuns), cu diferența că această nevoie este foarte pură. Eu, cel care iubesc, în evoluția mea, am nevoie să fac experiența dăruirii. Am nevoia să trăiesc experiența de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoașterea mea, fără să cer ceva în schimb.

Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer și mie șansa de a trăi o experiență cu totul nouă, anume dăruirea fără condiții. Acest „fără condiții” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea-spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubește tot ceea ce este viu.

Iubirea spirituală este un fel de a spune „Vreau să fii fericită”, dar nu în înțelesul obișnuit, psihologic, ci în cel spiritual: „Vreau să cunoști fericirea supremă, vreau să-l cunoști pe Dumnezeu, vreau să-ți revelezi Sinele“.

Ceea ce mă determină să mă comport așa este valoarea pe care o atribui spiritului tău, atenția pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorința ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ți ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului și nici minții.

În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-și spun „Te iubesc” ajung sa-și spună „Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar „Te urăsc”, atunci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la „Ești cel mai important pentru mine” se trece la „Altcineva este mai important” sau „Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziții? Frustrarea! Eu aștept ceva de la tine, iar tu nu-mi dai.

Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecțiune și așteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fără așteptări, euforică, pură, minunată. Este ca și cum ai fi Soarele, care te iubește chiar dacă tu nu-l placi.

Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bălmojelile unui tip care nu mai face față caniculei și a început să vorbească în dodii. Doar ai și tu pasiuni, ai tot felul de dorințe și nevoi, prin ce miracol să le suporți și, mai mult decât atat, să participi la împlinirea nevoilor altuia?

Dacă nu ai trăit experiența unei astfel de iubiri (și nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ți explic mecanismul. E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ți rămâne decât să te branșezi la ea.

„Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiționată se transformă în „Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple și se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc și chiar îti sunt recunoscător dacă te lași iubită, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundații interioare).

Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac și mie un serviciu, am grijă de mine. E ca și cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apa, însă după ce am umplut toate sticlele și bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau și vecinilor de pe stradă și mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb?

Cred că a evolua din punct de vedere spiritual înseamnă a deveni mai disponibil și mai apt în a sesiza nucleul spiritual din celălalt, a respecta și a asista această sămânță divină în procesul de creștere.

Este și ușor să iubești pe cineva pentru totdeauna, din clipa în care ai sesizat în el sau în ea Sinele: Sinele este ceva de o frumusețe irezistibilă, de care este imposibil să nu fii atras și pe care să o uiți. În el sau în ea este ceva ce-ți amintește de Dumnezeu, adică te leagă de o realitate sublimă.

Mă refer la Dumnezeu care este ca un copac din care tu ești o frunză. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, de asta iți amintești? Mă refer la Dumnezeu care este în mâinile tale atunci când le întinzi pentru a dărui, a mângâia, a ajuta.

Mă refer la Dumnezeu care face în fiecare zi Soarele să strălucească, aerul să circule și pâmântul să fie stabil, astfel încât să poți merge pe el. Și peste toate acestea, te trezește în fiecare dimineață, oferindu-ți o nouă șansă de a-l descoperi.

Acesta e Dumnezeul la care mă refer și despre care multă vreme nu am avut nici o idee, ocupat fiind cu reprezentările social autorizate.

Acest Dumnezeu este în mod natural Frumusețe, Iubire, Armonie, Conștiență și, cu siguranță, mult mai mult, doar că mintea, mea proastă nu-și poate reprezenta.

Relațiile de cuplu în care nu există această percepție, mai devreme sau mai târziu, se încheie (ele pot continua în plan exterior, social). Este ca și cum cei doi și-ar epuiza, încet-încet, rezervoarele, până când nu mai rămâne nimic. De ce?

Pentru că nu au fost conectați la Sursă, de unde și-ar fi putut reînnoi rezervoarele de apă. Goliți definitiv, vor pleca în căutarea altor persoane, de la care să se alimenteze. Această nouă relație va avea, inevitabil, același final, dacă nu descoperă izvorul divin din ei înșiși.

Iubirea care nu vine de sus (de dincolo de Sahasrara Chakra, pentru inițiați) nu poate dura. Ea încetează la un moment dat tot așa cum un automobil care a consumat benzina încetează a se mișca.

Sinele este iubire și a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea de care ești capabil în acest moment, este ca o radiație a inimii în toate direcțiile!

Aceasta este iubirea: Iubirea nonposesivă și exuberantă!"

autor: Adrian Nuță – „Despre Iubirea Nonposesivă și exuberantă”

sursa acestui material: http://www.minunemica.ro/2011/05/31/in-cate-feluri-iubesc-oamenii/

Iubire și singurătate - OSHO