UMBRA - II

O VIZITĂ LA GRĂDINA ZOOLOGICĂ

Am afirmat despre umbră că este compusă din conţinuturi psihice de care suntem jenaţi sau stingheriţi, de care ne este ruşine sau care ne par complet nepotrivite cu imaginea pe care vrem s-o lăsăm celor din jur. Poate că nimic nu sună mai adevărat ca în cazul tendinţelor noastre instinctive sau, ca să fiu mai frust, pornirilor animalice. Din fericire pentru mine, nu m-am născut într-o zonă rezidenţială şi nu am crescut într-un palat, îmi amintesc de străbunicul meu, foarte puţin pasionat de filosofia analitică a limbajului, dar intens preocupat de ţuică şi vin.

Dincolo de un anumit prag, era periculos să-i fii în preajmă deşi, trebuie să recunosc, pe mine m-a protejat întotdeauna. Destul de devreme, prin urmare, am descoperit nu doar că pot să-mi încui bunicii prin întrebări de genul: "Dar pe Dumnezeu cine 1-a făcut?", ci şi că oamenii de la ţară, în anumite momente, devin asemenea animalelor pe care le îngrijesc, adică porci, câini sau oi. (Mult mai târziu, am remarcat unele vieţuitoare şi înăuntrul meu!)

Astăzi, şi cu ceva experienţă terapeutică la activ, nimeni nu mă mai poate convinge că omul nu este şi un animal. Atenţie la particula "şi". Noi conţinem umanitate din abundenţă, însă asta nu e totul. Purtăm în genele noastre trecutul, iar în trecut, cu zeci de mii de ani în urmă, nu sunt decât animale. Această realitate nu poate fi negată! In ce mă priveşte, nu folosesc conceptul de "animal" în sens peiorativ. Mă uit din când în când pe Animal Planet, iar cineva din familie chiar lucrează pentru acest canal. Nu văd de ce ar trebui condamnaţi urşii, leii, girafele, măgarii sau boii. Eh, poate unii maidanezi, dar chiar şi ei există în strânsă legătură cu inconştienţa comunitară sau municipală.

Animalul din om nu este decât o energie primitivă, neprelucrată, care se mişcă în acord cu legile naturale. Aceasta energie brută este cât se poate de reală şi e inutil să te prefaci că nu există, să o ascunzi sau să o poleieşti. Aceste încercări sunt nevrotice şi sortite eşecului. Animalul există şi problema nu este cum să scapi de el, ci cum să-l foloseşti.

Dacă eşti înţelept, îi vei pune ia treabă energiile, adică îl vei "îmblânzi" şi determina să lucreze pentru tine. Asta o să-ţi ia ceva timp, nervi şi transpiraţie. Dacă nu eşti atât de înţelept sau eşti chiar la fel de inteligent ca noaptea, te vei lupta cu el, îl vei anestezia, vei încerca să-l ucizi. Nici o şansă, oricât ai fi de perseverent. (Iar unii oameni au, într-adevăr, o voinţă de neclintit. Asemănătoare, oare, cu a unui catâr?) în spatele nostru sunt mii de vieţi în corpuri animale (mă refer strict la genele moştenite, adică tipare de comportament şi reacţii care nu au cum să dispară peste noapte.

Dacă crezi că eşti o persoană foarte elevată, un sfânt sau aşa ceva, probabil că încă n-ai stat faţă în faţă cu realitatea ta. Acestea sunt iluzii, bune să construieşti o imagine pe care să o vinzi ca un adevărat specialist în PR.

Energiile primitive pe care, din teamă că nu le faci faţă, le-ai blocat la nivelul umbrei nu s-au evaporat. Animalul stă ascuns imediat sub faţada de persoană civilizată, cultă sau manierată. Tendinţele biologice netransformate pot exploda în orice clipă. Este ca şi cum ai sta pe un vulcan care poate erupe în orice moment.

Dacă nu mă crezi, încearcă să fii atent la ceea ce eu numesc testul insultei. Cineva te insultă şi tu ce faci! II insulţi şi tu! Sau te cenzurezi, dar în interior începi să fierbi! Indiferent cum te manifeşti, agresivitatea ţi s-a activat. Faptul că ai fost insultat este doar un pretext ce îţi permite să-ţi raţionalizezi furia. De fapt, furia exista dinainte. Ea doar a fost trezită din somn. în acest sens, cel care te insultă îţi face un serviciu imens. Te ajută să devii conştient de animalul din tine, de modalităţile primare de a-ţi apăra drepturile sau teritoriul.

Dacă te vei concentra pe ceea ce el ţi-a spus (insulta) sau pe el ca persoană, vei rata conştientizarea. Ştiu că pare greu de crezut, dar aşa stau lucrurile. Cel care te jigneşte este, fară să-şi dea seama, prietenul tău. El nu creează agresivitatea în tine, ci o scoate la suprafaţă. Ai ocazia să afli cine eşti cu adevărat, dincolo de ceea ce îţi place să crezi sau să laşi impresia.

Nu te mai păcăli singur! Doar observă ce se întâmplă! Dacă pleci în afară, căutând vinovaţi, acuzând sau insultând la rândul tău, şansa de a şti cine eşti, astfel încât să ştii ce ai de transformat, se pierde.

Nici cealaltă variantă, să reprimi şi să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, nu este mai bună. Educaţia încearcă asta de sute de ani, cu rezultate foarte modeste. Umanitatea nu poate fi impusă. Ea creşte din interior. Când este impusă, omul este divizat. Afară e acceptabilul, înăuntru e inacceptabilul.

Animalul nu e integrat prin educaţie. Să-i spui unui copil ce să facă şi ce să nu facă e util până la un punct. Mai departe, el trebuie să devină conştient de fiinţa lui, să o accepte şi să vadă dacă nu cumva îşi poate canaliza tendinţele "inacceptabile" spre ceva constructiv sau creator.

Ideea de a corecta efectele unei educaţii opresive şi lipsite de conştientizare a stat, printre altele, la baza proiectului pe care îl derulez, anume grupul de dezvoltare centrat pe integrarea umbrei. Câţiva din privilegiaţii participanţi au fost deja şocaţi să afle ce tendinţe stăteau cuminţi prin subteranele psihismului lor, aşteptând, probabil, ceva oportunităţi de manifestare.

Bineînţeles, nu e uşor de acceptat ceea ce contrazice flagrant un nivel de cultură superior, rafinamentul intelectual, curtoazia sau gentileţea interacţiunii. Totuşi, fară această temelie nu cred că se poate construi ceva durabil. Spectacolul social continuă să fie jucat, iar animalele sunt înfrânate, până în clipa în care revolta lor nu mai poate fi stăpânită. Atunci ele îşi părăsesc vizuina şi "se produc" pe scene mai mult (cuplu, familie) sau mai puţin Qob, presă, conflicte interetnice sau internaţionale intime.

Cred sincer că şcoala, ideologiile, morala nu pot schimba fundamental animalul din interior; îl oprimă, îl izolează, îl cenzurează, îl sperie, îl adorm, dar nu-l schimbă. Transformarea trece obligatoriu prin actul conştientizării. Fără conştientizare, lăcomia, furia, invidia, ura, sexualitatea sălbatică, nu dispar, ci prind rădăcini mai adânci.

Constrângerile, pedepsele, ameninţările fac aceste şabloane de reacţie, moştenirea trecutului nostru, să se retragă în abisurile inconştientului, în aşteptarea unor momente favorabile. Iar viaţa este atât de schimbătoare încât astfel de momente apar întotdeauna!

Dacă ştii să priveşti, vei observa cum cei care se căznesc să fie paşnici sau să propage non-violenţa, buna înţelegere, pacea, sunt violenţi cu ei înşişi. Cele mai multe din tipurile de ascetism sunt forme de autoagresiune, înălţător deghizate sub numele de practici spirituale sau religioase. Mă tem că o parte din cei care s-au retras din viaţa socială, în mănăstiri sau pustietate, nu şi-au depăşit sexualitatea ci, mai degrabă, au pervertit-o. Nu sunt adeptul sexului în grup sau al relaţiilor sexuale în care libertatea e confundată cu absenţa discriminării.

Sunt însă convins că nu te poţi înălţa prin reprimare. Corpul, cu toate energiile lui, este un vehicul fabulos. Dintre toate învăţăturile spirituale, tradiţia tantrică a înţeles cel mai bine lucrul acesta. A fi împotriva corpului înseamnă a fi împotriva evoluţiei tale. Este ca şi cum ai dori să escaladezi un munte, ai studia traseele, ţi-ai procura echipamentul necesar şi apoi ţi-ai tăia picioarele. Este asta altceva decât nebunie? Prezentată aşa, răspunsul e evident, dar cât de evidente sunt modalităţile social-autorizate de ignorare, pervertire sau reprimare a nevoilor corpului?

Cine îi învaţă pe copii sau pe tineri secretele trupului? Cine îi ajută să-i cunoască energiile, să se împrietenească cu ele, să le utilizeze corect? în ce şcoli, licee sau facultăţi sunt predate tehnici de control al potenţialului sexual, de creştere a sensibilităţii erotice şi de integrare armonioasă a acesteia într-o practică spirituală?

Pe tine cine te-a învăţat să mergi? Cine te-a învăţat să respiri? Cine te-a învăţat să mulţumeşti Divinului pentru hrana pe care ţi-o oferă? Dacă îmi vei spune că nu trebuie să te înveţe nimeni aceste lucruri simple, eu îţi voi răspunde că fie te-ai născut deja învăţat, fie eşti doar un caraghios.

Corpul încă nu se bucură de o reputaţie foarte bună în lumea părinţilor şi educatorilor, deşi e suficient să-i studiezi puţin arhitectura hipercomplexă ca să rămâi cu gura căscată, fascinat de coerenţa şi armonia componentelor şi funcţiilor sale.

Ei bine, tocmai acest corp faţă de care orice templu religios, din punct de vedere al complexităţii constructive, pare mai degrabă o glumă proastă, este devalorizat, neglijat, condamnat sau tratat superficial. încerc să-mi dau seama cum se simte creatorul acestui corp într-o astfel de situaţie. Nu pot.

Dar pot face o inferenţă, ştiind cum se simte un pictor care îşi expune tabloul la care a lucrat cel mai mult, iar oamenii fie nu-l observă, fie îl critică, îl scuipă sau îl deteriorează. Parcă ar picta un nou tablou, apocaliptic, de pildă.

Umbra ne conţine trecutul, predispoziţiile şi tendinţele inferioare, animalice. Nu e avantajos să negăm asta. Pare mai inteligent să le descoperim mecanismele de funcţionare, funcţiile, direcţiile noi în care pot fi investite. Aceste rezultate pot fi obţinute doar printr-o muncă de conştientizare asiduă.

Pentru mulţi oameni conştientizarea nu este atrăgătoare. E mai simplu să condamni sau să ignori. Din nefericire, acţiunile simple de acest gen sunt caracteristice unor minţi simple, ca să ne exprimăm civilizat. Iar evoluţia este, de obicei, o trecere de la simplu la complex.

Adrian Nuta - Umbra