DANIEL IANCU - DETERMINISMUL PSIHOLOGIC IN CREATIA LUI (II)

Am reusit sa pun capat framantarii mele cu privire la faptul ca ma asteptam ca al treilea cd al lui Daniel Iancu sa contina piese de o factura interioara mai profunda. Si pentru ca din aceasta cauza nu am primit un autograf de la artist, m-am acuzat singura cum ca as fi doar o individa ce critica, fara a-si argumenta solid spusele; dupa ce am incetat sa ma acuz de insensibilitate, am inceput sa caut in sufletul meu raspunsul, iar astazi l-am gasit si il asez si in jurnalul meu...de bord! :))


In viata unui artist, ca in viata fiecarui om, de altfel, exista trepte ale evolutiei interioare, spirituale (iar cand spun spirituale, va rog sa nu va ganditi la religie, caci spiritual nu inseamna religios); chiar si muzica ce ne place pe fiecare treapta de evolutie, este alta, are alta profunzime, alta tonalitate; si poezia ce ne incanta sufletul, este una in copilarie, alta la tinerete, in adolescenta, o alta in floarea varstei, si cu totul alta, mai profunda, la maturitate.


Sa nu credeti cumva, ca la maturitate se ajunge doar adunand primaveri la varsta noastra; nicidecum! maturitatea sau intelepciunea, vine in urma intelegerii de catre noi, pe noi insine, si odata cu noi, pe toata suflarea omeneasca; imi place cum a spus un mare psiholog din secolul XX, "Ignorant nu este cel caruia ii lipseste eruditia ci acela care nu se cunoaste pe sine! Intelegerea vine doar prin cunoasterea de sine care este perceptia intregului proces psihologic al omului. Intregul existentei este concentrat in fiecare dintre noi!"


inseamna sa ajungi la stadiul intelegerii unui adevar suprem, si anume ca, nu exista nici un motiv de a-i judeca pe ceilalti, atata timp cat tu nu ai fost pus in situatia creata de acele conditii favorabile unui anumit comportament; nu exista oameni buni, ori oameni rai, ci exista doar situatii favorabile, conjuncturi, ocazii de a putea sa observam ce exista latent in subconstientul fiintei umane. Nu exista fericire sau nefericire, ci existam doar noi, oameni aflati pe drumul spre noi insine, spre cosmosul din noi, identic cu cel din afara noastra.


Pe acest drum, spre noi insine, ajungem sa intelegem multe lucruri, a caror mister, nu ni l-am putut releva in floarea varstei noastre, cand eram doar in cautarea distractiei si placerilor de multe feluri.


Dar care credeti ca ar fi ingredientul pentru a intelege? am citit undeva, inainte sa pot experimenta eu insami, ca suferinta sparge, sfarama zidul neintelegerii tuturor lucrurilor. Va spun acum ca este adevarat, eu insami am experimentat.


Suferinta, este singura emotie care ne ajuta sa scapam de vălul mintii noastre, al mintii obsolite, vechi, in care s-au adunat de-a valma toate pre-judecatile emise de-a lungul existentei umane. Suferinta ne conduce spre Adevar, iar adevarul auzit, ascultat, nu este nicidecum adevar, pana nu este experimentat. Adevarul devine adevar, doar dupa ce il simtim noi insine, dupa ce il experimentam in viata noastra, de aceea adevarul meu, nu poate fi si adevarul vostru, daca voi nu l-ati experimentat in propria voastra viata.


Sa revin la ideea de baza. De ce am simtit ca piesele lui Daiel Iancu nu erau exact cum ma asteptam? Pentru ca ele sunt compuse, majoritatea dintre ele, in anii de studentie, ceea ce eu nu am stiut atunci cand le-am ascultat pentru prima data, adica pe 26 mai la orele doua dimineata, cand am platit discul printr-un SMS si am putut descarca albumul.


Nu contest linia melodica, piesele sunt frumoase, incantatoare chiar, dar pentru sufletul meu sunt piese pentru voie buna, pentru petrecere, si nu piese pentru auditie, caci adevarata muzica, este muzica ce ne conduce la tacerea din noi insine, la linistea si pacea interioara.

Daca studiati evolutia oricarui compozitor de versuri sau muzica, veti descoperi treptele de evolutie interioara, de maturizare a sufletului fiecaruia, ascunse in insasi poezia si muzica sa. Maturizarea spirituala se regaseste in trepte evolutive, in intreaga creatie a unui artist.

Intrebati orice artist, care sunt piesele pe care le iubeste cel mai mult, si veti afla ca sunt acelea de la maturitatea sa, pe care le-a creat avand un nivel de intelegere superior celui din tinerete. Chiar si Daniel Iancu, spune ca piesa la care tine cel mai mult, este Mii de smaralde, acea piesa care ii dezvaluie treapta de evolutie interioara; este treapta de cautari, de sperante, de fixare a obiectivelor personale.

Daca artistul nu poate primi cu o minte deschisa opiniile asupra creatiei sale, el se afla la o treapta inferioara de maturitate. Nici oamenii care fac publice aceste opinii, nu le fac intr-o maniera obiectiva, fiindca ei trebuie sa inteleaga ca fiecarei trepte de evolutie interioara, ii corespunde o anumita profunzime, o anumita poezie si o anumita muzica.

Ca sa nu mai lungesc vorba, muzica lui Daniel Iancu, de pe discul cu nr. 3, ca si valoare artistica, se afla sub primele doua discuri, ceea ce era si normal, intrucat, in mare parte, au fost compuse in tinerete. Eu astept urmatorul disc, care sa ne dezvaluie adevarata treapta a evolutiei spirituale a artistului. Abia la al patrulea disc, vom putea observa daca artistul a evoluat, sau a ramas pe loc, in drumul sau spre maturitatea artistica. Singura piesa care ii dezvaluie nivelul de maturitate pe care se afla in acest moment artistul, este piesa compusa in acest an, si este exact ceea ce am scris sub id-ul “Boris”pe pagina lui Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman” (pentru ca semnat de mine, nu l-ar fi postat in vecii vecilor) :

Aceasta piesa, este insasi revelarea profanului din noi insine, iar pentru ca exista o verticală între sacru si profan, la sacru nu se poate ajunge decat printr-un„sacrificiu”, sau „stare de jertfã”; se poate spune ca„Sunt mandru ca-s roman“ este stadiul de catharsis, la propriu si la figurat, pe scara de la profan la sacru.

Nu stiu cat a inteles Daniel Iancu din aceasta fraza, dar cert este ca nu a dat un semn ca ar fi inteles, dat fiind faptul ca inca mai raspunde numai aprecierilor care ii mangaie orgoliul, aprecierilor care il ridica in slavi, in care este laudat. Degeaba l-am pregatit inainte cu discutia lui "Catalin" si apoi cu citatul "anonim" "Un om de succes este acela care poate construi o fundatie solida, cu caramizile pe care altii le arunca in el."; nu a avut absolut nici un efect asupra sa.

Pana sa iasa la lumina cel de-al patrulea disc al artistului, eu ii doresc putere de munca, si mai multa deschidere a mintii in acceptarea si dezvaluirea adevarului din interiorul unei critici obiective, si mai putin catre pre-judecare si respingere a opiniilor care nu ii gadila orgoliul. 


Drumul catre evolutie nu este o curgere laminara, lina, el are turbulente, el provoaca adevarate furtuni interioare, altfel nu ar exista evolutie in lumea asta. Evolutia nu are loc dintr-o pricina rotitoare, exista multe iesiri din inertia in care ne complacem sa traim, ca sa devenim fiinte superioare, pline de smaralde, nu este suficient sa obtinem un numar de diplome, si de abilitati, si sa traim fericiti pana la adanci batraneti; 


citand un mare psiholog contemporan cu noi, “Inteligenţa cosmică este tot timpul cu ochii pe noi, punandu-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Şi de ce atâta neodihnă şi chin? Pentru că doreşte să ne împingă spre totalitate, adică spre acel nivel de integrare lăuntrică pe care psihologia analitică mai întâi şi terapia experienţială a unificării, mai apoi, l-au numit Sinele.”


Este exact ceea ce spune si Nichita Stanescu in poezia, in care la urma se “supara” oarecum pe viata, pe divin, care nu ne da voie sa baltim, care nu ne lasa sa nu evoluam:

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulteşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de  viaţă!

Sa nu uite Daniel Iancu faptul ca, orice apreciere asupra creatiei sale, contine stadiul spiritual de intelegere, la care s-a ridicat fiecare, si va atrage aprecieri pozitive numai de la oamenii care se afla pe acelasi stadiu de evolutie pe care l-a avut si el, cand a compus acele piese. 

Daca tinteste spre grupul romanilor din diaspora (asa cum afirma in interviul acordat la Sk Radio) care sunt, majoritatea dintre ei, evoluati spiritual ( dat fiind faptul ca ei au suferit mai mult, plecand sa traiasca intr-o alta parte a lumii si dand piept cu diverse greutati ale vietii), va trebui el insusi sa evolueze, si sa creeze pentru stadiul lor de evolutie; altfel, nu va avea succes in diaspora, decat poate intr-un cerc de prieteni, care se vor sfii sa ii dea aprecieri realiste, vis-a-vis de stadiul pe care se afla creatiile sale, multumindu-se cu prietenia artistului, dar nicidecum ajutandu-l sa evolueze.