„O calmă reîntoarcere lângă ai săi” (1943)
De regulă, Mircea Eliade este citat cu studiul său din 1970 (Mioara năzdrăvană) și mai puțin este cunoscut faptul că el a făcut parte din „mișcarea de rezistență” a anilor ’40, alături de G. Călinescu și C. Brăiloiu. În acea perioadă (1943), M. Eliade își cristaliza primele idei și concepții pentru elucidarea paradoxului mioritic, pe fondul recrudescenței teoriei fatalismului provocate de „al treilea val”. De aceea, tonul discursului se asortează mai degrabă unei replici și nu unei construcții ideatice, dar cele câteva concluzii se vor dovedi intuitive: „Nu este deloc întâmplător că cele două creații de seamă ale spiritualității românești – Miorița și balada Meșterul Manole – își au temeiul într-o valorificare a morții. (Ideea de integrare în Cosmos prin moarte este evidentă în Miorița, și nici nu trebuie să ne surprindă, ținând seama de originile ei ritual-funerare)”.M. Eliade, Comentariu la balada Meșterul Manole, București, 1943
Apoi M. Eliade extinde baza discuțiilor într-o abordare din perspectiva etnicului – insistent reluată în epocă, din pricina animozității de ordin politic. „Numai pentru un cercetător superficial, care ar judeca prin criterii empirologice, prezența aceasta a morții ar putea însemna un stigmat suspect pentru sănătatea sufletească a poporului român. Prezența morții în centrul spiritualității populare românești nu înseamnă, însă, o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică. Un contact direct cu viața țărănească infirmă hotărât aceste supoziții; țăranul, în genere, nu cunoaște nici teama de viață, nici beția mistagogică (de structură slavă), nici pesimismul religios, nici atracția către asceză (de tip oriental). Și cu toate acestea, cele două creații capitale ale spiritualității populare românești poartă în miezul lor o valorificare a morții. Dar prezența morții nu este aici negativă. Moartea din Miorița este o calmă întoarcere «lângă ai săi». (…) Românul nu caută moartea, nici n-o dorește, dar nu se teme de ea; iar când e vorba de moarte rituală (război, bunăoară), o întâmpină cu bucurie”. Același fatalism salvator și energetic izvorât din dârzenie și curaj, pe care numai un cunoscător al istoriei și tradiției îl poate identifica.
Cum Daniel Iancu este lipsit de curaj, nelipsindu-i totusi darzenia,, si cum este si un ignorant desavarsit al istoriei si traditiei, nu poate identifica "miezul" celor doua nuci, "Miorita" si "Mesterul Manole", chiar daca lasa impresia unui om de cultura. Cultura lui Daniel Iancu este curat lăutărism, dovedind superficialitatea modului de abordare a acestor doua teme ale culturii populare intalnite de altfel la multe popoare ale lumii. Cand nu intelegi, faci bascalie. Prostia aduce cu sine o lipsă de inocenţă, o lipsă de integritate a persoanei. Dar există şi o nebunie, o prostie favorită, cea a crucii care în mod evident stă diametral opus cu prostia încăpăţânată a şmecherilor, a mucaliţilor şi oportuniştilor. Cum Steinhardt a publicat sub pseudonimul Antisthius, "În genul lui... Cioran", "În genul lui... Noica", "În genul lui... Eliade" etcaetera, etcaetera - eseuri critice dure la adresa acestor mari oameni de cultura (oameni care ulterior i-au devenit adevarati prieteni, fiindca au vazut dincolo de critici o admiratie extraordinara) si dat fiind faptul ca numai oamenii inteligenti sunt capabili de a primi criticile, nu-mi ramane decat sa scriu si eu un eseu „In genul lui….Daniel Iancu”…poate merita sa-l scriu, sau poate ca nu merita…ramane de vazut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu