Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până când cubul iese perfect.
După aceea, se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea, se ia un ciocan
şi brusc, se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta,
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
(Pablo Picaso)
Cand am citit aceasta poezie pentru prima oara, imediat m-a dus gandul ca trebuie sa existe o simbolistica a cubului, despre care eu nu am auzit niciodata....fiindca oamenii nu pot sfarama ceva la un seaman de-al lor, decat in sens psihologic, emotional. Dar nu am gasit timp, niciodata pana acum, sa ma opresc si sa studiez cu atentie ceea ce a vrut sa ne spuna Nichita Stanescu in Lectia despre cub.
Ceea ce eu intuisem, era adevarat, caci am aflat ca, reprezentarea spatiului nostru psihologic este cubul. In centrul cubului se afla poarta spre sufletul nostru, spatiul din interiorul cubului este propriul nostru spatiu psihologic, iar dimensiunile cubului sunt dimensiunile psihologice ale propriei noastre experiente! Deci, cubul poate fi mai mare, sau mai mic, direct proportional cu experienta noastra emotionala.
Mintea este un aspect care gandeste, in timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gandirea, emotiile si gandurile...
Eu cred in totalitatea vietii, in alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele insorite si cele innourate. Cred ca ne putem bucura de tot ce ne ofera viata, si de ordine, si de haos.
Dar intr-adevar, iubirea care vine din subconstientul nostru, fara sa dorim asta, ne inspaimanta si ne aduc haosul in viata noastra. Mie personal, mi-a dat peste cap intreg universul meu constient. Cineva te ridica in al noualea cer, dupa care iti da drumul de sus, in cadere libera. Si devii nebun, innebunesti, si ii sperii pe ceilalti din jur, care te numesc ciudat.
Si acum sa revin la poezia lui Nichita:
Un om care nu iubeste are inima ca o piatra. Firesc. Nu simte, nu se induioseaza, nu curge sange prin inima lui, are inima rece, ca o piatra. Este insensibil precum piatra.
Daca ajungi sa iti cunosti idealul tau din subconstient, ideal dat de cele 50% din genele de sex opus primite de la parintele tau, mama sau tata, dupa cum esti, femeie sau barbat, atunci, abia atunci te indragostesti cu adevarat, fara sa vrei, fara sa iti dai seama de ce te-ai indragostit tocmai de o anumita persoana.
Cu fiecare clipa ce alterneaza sinusoidal si continuu de la bucurie la tristete si iar la bucurie, iubirea incepe sa ciopleasca la inima ta, ca si cu o dalta, fenomen extrem de dureros, iar din acea durere, sangele incepe sa iti siroiasca peste piatra care era mai inainte inima ta, mai inainte de a iubi, incalzind-o.
Singurul lucru care iti da speranta, intr-un asemenea iad de sentimente, este iubirea, si incep sa rasara razele sperantei, raze ce se nasc din trecutul homeric si se rasfrang intr-un viitor curcubeic. Sunt razele sperantei ce se nasc din tristetea clipelor din trecut, si se proiecteaza multicolor in viitor, slefuindu-ti trairile, linistindu-te oarecum, consolandu-te in suferinta de buna voie la care te supune o iubire neconditionata. Un om complet si perfect, asa cum ar trebui sa fie toata lumea, este doar omul care iubeste cu adevarat, neconditionat si total. Fara iubire, nimeni dintre noi nu poate fi perfect. Numai iubirea ii schimba pe oameni si le rupe spinii egoismului, mandriei si geloziei:
Initial, cel de care te indragostesti este incantat de experienta de a fi iubit din nou, si iti permite, ba chiar iti alimenteaza iubirea.
Acel CINEVA, in surprinderea ca a starnit iubirea in altcineva, iti saruta cu drag la inceput, cubul de sentimente pe care le manifesti fata de el.
...se sărută de nenumărate ori cubul,
Apoi, speriat de haosul pe care mintea il creeaza in inima celui ce iubeste, cel iubit se retrage speriat de amploarea pe care o ia iubirea ta. Se sperie ca ar putea deveni la fel, si nu vrea sa fie angajat in acest iures nebun de sentimente. Si iti retrage acceptul pe care ti-l daduse mai devreme... cu alte cuvinte, iti da cu un ciocan mai intai in cap, apoi in inima, pe unde-apuca, aplicand trucul lasului, in fata iubirii. Te sfarama si fuge.
Iti spune ca esti nebun si ciudat, transformand in mii de farame un colt important din tine insuti, lovind cu ciocanul mustrarii in cubul de sentimente pe care i le-ai dezvaluit, si te abandoneaza in fata flegmaticilor avizi sa priveasca si sa condamne dramele altora.
Cel care mai inainte iti acceptase incantat sentimentele, acum te trateaza cu o indiferenta rece ca gheata, solidarizandu-se cu ceilalti flegmatici, si privind de pe margine impreuna cu ei, neimplicandu-se, la zbuciumul de sentimente care ii ravaseste mintea celui ce iubeste.
Toti, dar absolut toti, zice-vor:
Mintea este un aspect care gandeste, in timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gandirea, emotiile si gandurile...
"Iubirea ne da intotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii in acest sens.
Iubirea se naste din subconstient, in timp ce toate capacitatile noastre se afla in planul constient.
Constiinta insa, nu isi are sediul in minte. Mai mult, mintea este in interiorul constiintei. Constiinta este vasta, este infinita.
Emotiile, dorintele, ambitiile, sentimentele, gandurile, toate acestea se nasc in mintea noastra. Ele provin din exterior, putand fi manipulate de lumea exterioara. Mai devreme sau mai tarziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este ingropat in pamant, constiinta nu dispare.
Nu noi continem constiinta ci, constiinta ne contine pe noi.
Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim sa le manevram, se afla in mintea constienta.
Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste.
Subconstientul este de noua ori mai mare decat planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor.
Asa se explica de ce oamenii sunt atat de speriati de emotiile lor. Ei incearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos in micul lor univers (constient).
Intr-adevar, emotiile creeaza haos, dar chiar si haosul are farmecul lui! Omul plenar este acela care se poate folosi in egala masura de ambele aspecte, si de ordine, si de haos. "
Eu cred in totalitatea vietii, in alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele insorite si cele innourate. Cred ca ne putem bucura de tot ce ne ofera viata, si de ordine, si de haos.
Dar intr-adevar, iubirea care vine din subconstientul nostru, fara sa dorim asta, ne inspaimanta si ne aduc haosul in viata noastra. Mie personal, mi-a dat peste cap intreg universul meu constient. Cineva te ridica in al noualea cer, dupa care iti da drumul de sus, in cadere libera. Si devii nebun, innebunesti, si ii sperii pe ceilalti din jur, care te numesc ciudat.
Si acum sa revin la poezia lui Nichita:
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
Un om care nu iubeste are inima ca o piatra. Firesc. Nu simte, nu se induioseaza, nu curge sange prin inima lui, are inima rece, ca o piatra. Este insensibil precum piatra.
Daca ajungi sa iti cunosti idealul tau din subconstient, ideal dat de cele 50% din genele de sex opus primite de la parintele tau, mama sau tata, dupa cum esti, femeie sau barbat, atunci, abia atunci te indragostesti cu adevarat, fara sa vrei, fara sa iti dai seama de ce te-ai indragostit tocmai de o anumita persoana.
Cu fiecare clipa ce alterneaza sinusoidal si continuu de la bucurie la tristete si iar la bucurie, iubirea incepe sa ciopleasca la inima ta, ca si cu o dalta, fenomen extrem de dureros, iar din acea durere, sangele incepe sa iti siroiasca peste piatra care era mai inainte inima ta, mai inainte de a iubi, incalzind-o.
Singurul lucru care iti da speranta, intr-un asemenea iad de sentimente, este iubirea, si incep sa rasara razele sperantei, raze ce se nasc din trecutul homeric si se rasfrang intr-un viitor curcubeic. Sunt razele sperantei ce se nasc din tristetea clipelor din trecut, si se proiecteaza multicolor in viitor, slefuindu-ti trairile, linistindu-te oarecum, consolandu-te in suferinta de buna voie la care te supune o iubire neconditionata. Un om complet si perfect, asa cum ar trebui sa fie toata lumea, este doar omul care iubeste cu adevarat, neconditionat si total. Fara iubire, nimeni dintre noi nu poate fi perfect. Numai iubirea ii schimba pe oameni si le rupe spinii egoismului, mandriei si geloziei:
se răzuieşte cu razepână când cubul iese perfect.
Initial, cel de care te indragostesti este incantat de experienta de a fi iubit din nou, si iti permite, ba chiar iti alimenteaza iubirea.
Acel CINEVA, in surprinderea ca a starnit iubirea in altcineva, iti saruta cu drag la inceput, cubul de sentimente pe care le manifesti fata de el.
...se sărută de nenumărate ori cubul,
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei,
Infanta este al doilea in iubire, cel care te ridica in al noualea cer, este cel care te-a facut sa-l iubesti, este cel care ti-a acceptat incantat sentimentele, dar este al doilea, el nu iubeste , ci doar primul in iubire, iubeste... iar acela este indragostitul...
Apoi, speriat de haosul pe care mintea il creeaza in inima celui ce iubeste, cel iubit se retrage speriat de amploarea pe care o ia iubirea ta. Se sperie ca ar putea deveni la fel, si nu vrea sa fie angajat in acest iures nebun de sentimente. Si iti retrage acceptul pe care ti-l daduse mai devreme... cu alte cuvinte, iti da cu un ciocan mai intai in cap, apoi in inima, pe unde-apuca, aplicand trucul lasului, in fata iubirii. Te sfarama si fuge.
După aceea, se ia un ciocanşi brusc, se fărâmă un colţ de-al cubului...
Iti spune ca esti nebun si ciudat, transformand in mii de farame un colt important din tine insuti, lovind cu ciocanul mustrarii in cubul de sentimente pe care i le-ai dezvaluit, si te abandoneaza in fata flegmaticilor avizi sa priveasca si sa condamne dramele altora.
Cel care mai inainte iti acceptase incantat sentimentele, acum te trateaza cu o indiferenta rece ca gheata, solidarizandu-se cu ceilalti flegmatici, si privind de pe margine impreuna cu ei, neimplicandu-se, la zbuciumul de sentimente care ii ravaseste mintea celui ce iubeste.
Toti, dar absolut toti, zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta,
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu